Caracterizarea personajului Stănică Raţiu din romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu

În 1932, George Călinescu susţinea necesitatea apariţiei - în literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”.

Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale şi psihologice caracterelor dominate de o trăsătură definitorie, construind astfel personaje realiste tipice. Scriitorul modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, particularizând astfel realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac prin istoria unei moşteniri, în jurul căreia construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti.

Stănică Raţiu personaj secundar şi realist, este tipul parvenitului, al arivistului, înscris în descendenţa lui Dinu Păturică, personajul lui Nicolae Filimon, fiind în acelaşi timp şi tipul demagogului, în galeria lui Nae Caţavencu din comedia lui I.L. Caragiale. „Avocat fără procese”, Stănică provine dintr-o familie numeroasă care-şi împărţise diferitele moşteniri, fiind produsul societăţii în care trăieşte, o lume în care banii reprezintă totul, căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca şi cariera, succesul în viaţa politică, respectul şi statutul social, adică o societate unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac).

Stănică Raţiu, avocat de meserie, dar fără succes în profesie, este tipic pentru categoria parveniţilor şi demagogilor care doresc o ascensiune uşoară, bazată pe înşelăciune, care perorează principii în care nu cred şi pe care nici nu le aplică. El este ginerele Aglaei Tulea, fiind căsătorit cu fiica cea mare a acesteia, Olimpia, cu care, însă, trăise în concubinaj până când aceasta primise drept zestre casa promisă de tatăl ei, Simion Tulea.

Stănică Raţiu este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii fizice cu semnificaţii morale, portretul fizic fiind sugestiv pentru trăsăturile caracteriale: „de o sănătate agresivă”, cu „părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă”, îmbrăcat „într-un costum de soie-ecrue deschis”, cu „o lavalieră” înfoiată, semn al dorinţei sale de a părea un om de lume, în pas cu moda. El îşi face apariţia în casa lui Costache Giurgiuveanu, unde se adunaseră toate personajele romanului la o partidă de cărţi, cu scopul de a-l convinge pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi respecte promisiunea de a se căsători legal cu dânsa.

Leneş şi incapabil să muncească pentru a-şi câştiga existenţa, Stănică stă gata de atac, fiind în permanenţă în aşteptarea unei moşteniri, care i se pare singura soluţie de trai. Mediul ambiant, ca procedeu modern de caracterizare indirectă a personajului realist, îl defineşte pe avocatul ratat, al cărui mod de a gândi se înscrie în mentalitatea epocii privind avantajele moştenirii, ilustrativă fiind propria replică: „Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar [...]. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata”.

Gesturile, atitudinea, acţiunile compun, indirect, locvacitatea (locvace = care vorbeşte mult, guraliv, limbut) personajului, parvenitismul şi demagogia tipică: „Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”. Dotat cu o limbuţie nestăpânită, Stănică ţine discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale, libertate, religie, cu o uşurinţă ce demonstrează că niciuna dintre ideile exprimate nu-l defineşte, aşteptând cu nerăbdare „lovitura cea mare care să-i schimbe cursul vieţii”.

În speranţa îmbogăţirii, el cere, cu neruşinare, bani de la oricine. Prin cuvinte rostite „cu o petulanţă (vivacitate impetuoasă) în care nu se ghicea niciun soi de depresiune”, Stănică o abordează pe Otilia într-o seară, ca să-i ceară „douăzeci de franci împrumut”, dar să nu afle nimeni. Altă dată, îi scrie lui Pascalopol un bilet, pe care-l trimite prin comisionar acasă la Giurgiuveanu, bănuind că moşierul îi va da suta de franci cerută, pentru a nu o pune pe Otilia într-o situaţie jenantă. Impertinenţa lui Stănică nu are limite, el cere bani de la oricine, de la Aurica şi chiar de la Marina, servitoarea lui Costache.

Fără niciun scrupul, el nu se dă în lături de la nimic pentru a căpăta fie şi sume derizorii, colportează ştiri, dă sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amestecă în cele mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gândeşte să le respecte, fiind agitat şi mereu în mişcare, prezent oriunde şi peste tot, agasând pe toată lumea: „informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie şi cu un tupeu revoltător” (naratorul).

El rezolvă obţinerea de bani nemunciţi, văicărindu-se şi autocompătimindu-se: „Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am zece lei. E intolerabil.” (autocaracterizare). Apoi, ameninţă eficient: „Voi reda bietei Olimpia libertatea ei”, cuvintele stârnind îngrijorarea Aglaei, care era înspăimântată de ruşinea ca fata ei să se întoarcă acasă cu un copil şi fără bărbat.

Alte trăsături de caracter definesc, indirect, personajul realist modern prin reflectarea sentimentelor dominate de interese materiale. Ipocrit şi fanfaron, inteligent şi abil, se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care trăieşte în concubinaj, nădăjduind că ea va moşteni o avere importantă face „un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele ce pot decurge mai târziu”.

Acest fel de „iubire” demonstrează meschinăria şi perfidia lui Stănică Raţiu, care, după ce fură banii lui Giurgiuveanu, îşi schimbă radical sentimentele, considerând că Olimpia nu este femeia potrivită care să-l ajute în ascensiunea socială. De aceea se hotărăşte să se despartă de ea, dar, din perfidie structurală, nu lasă să se întrevadă adevăratele motive, ci dă vina pe faptul că este lipsit de „fericirea paternităţii” - după moartea lui Relişor - şi face paradă de sensibilitatea sa, ducând „o luptă dureroasă între sentimente şi datorie”, după cum afirmă cu ironie naratorul omniscient.

Demagog, perorează teorii sforăitoare despre importanţa şi binefacerile familiei, dar refuză cu încăpăţânare să oficializeze relaţia lui cu Olimpia, deşi aveau un copil, până când aceasta nu intră în posesia casei promise ca zestre. Când îi moare copilul este îndurerat ostentativ şi, ipocrit, se văicăreşte gălăgios, urmărind numai să capete nişte bani de la oricine se lăsa înduioşat de „suferinţa” lui. Tot copilul este folosit ca argument şi după ce-l jefuieşte pe moş Costache şi vrea să se despartă de Olimpia, care nu mai corespundea noilor sale pretenţii de om de lume.

Într-o seară, ţine soţiei somnoroase un discurs demagogic despre „neputinţa fiziologică” a acesteia, care născuse „un copil neviabil” şi, luând-o razna cu ideile, o acuză, cu emfază, că se sustrage „îndatoririlor morale faţă de societate”, că e posibil să ia droguri numai ca să împiedice „crearea unei familii”. Nevasta, placidă şi mai mult adormită, obişnuită cu peroraţiile ridicole şi lipsite de conţinut ale lui Stănică, nu reacţionează în niciun fel atunci când el concluzionează verdictul: „Nemaifiind soţia mea de facto, voi face ca, în curând să nu mai fii nici de jure”.

Motivul real al bărbatului era însă acela de a-şi schimba statutul social modest şi să intre în elita societăţii, având acum banii furaţi de la Giurgiuveanu. Stănică se căsătoreşte cu Georgeta, care nu-i face nici ea vreun copil, dar care avea - în schimb - „protectori asidui”, ajutându-l să urce pe scara societăţii. Îşi împlineşte astfel visul de a fi un om bogat şi însurat cu o femeie care să-i asigure intrarea în lumea influentă a vremii: „Mie mi-ar trebui o femeie de lume, consumată, inteligentă”.

Din relaţiile lui cu celelalte personaje, reies în mod indirect şi alte trăsături caracteriale. Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are geniu”, exploatând slăbiciunile fiecărui om în parte: adoptă maniere distinsa cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Cu toate acestea, imaginea de şarlatan impertinent se răsfrânge în opinia celorlalte personaje. Pascalopol afirmă că „Stănică ăsta [...] e un escroc [...] e îndrăzneţ şi neruşinat”, iar Simion îi declară făţiş: „eşti un pungaş”.

Bun cunoscător de oameni, Raţiu exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. Printr-o complicitate insidioasă (vicleană, perfidă) cu ideile fixe ale lui Simion, Raţiu câştigă mai mult decât prin implorări şi declamaţii, reuşind în cele din urmă să obţină zestrea Olimpiei. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică, cinic, îi povesteşte despre decesele unor persoane, care se sfârşiseră „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân.

Arivist, hotărât să pună mâna pe averea lui moş Costache, se furişează în casa acestuia, apare din umbră când nu te aştepţi, îl descoase cu privire la testament, pândeşte mereu o ocazie potrivită şi aceasta se iveşte: văzând unde ţine bătrânul banii, îi fură şi-i cauzează astfel moartea: „ba-banii, pu-pungaşule”. Fără niciun pic de remuşcare, joacă rolul îndureratului, „cel mai pătruns de evlavie”, mai ciupeşte ceva bani din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte cu totul familia Tulea.

După ce se căsătoreşte cu Georgeta, Stănică îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi, în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia. Deşi în noua ipostază Stănică simte „un ritm nou” şi este proprietarul „unui block-haus, pe Bulevardul Tache Ionescu”, el rămâne conectat la vechile deprinderi, de a şti tot şi de a colporta veşti, cu aceeaşi apetenţă către „limbuţie”. De la el află Felix că Otilia se despărţise de Pascalopol şi că „acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte, aşa ceva”.

Stănică Raţiu este aşadar „profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de price scrupul, gata oricând de orice ignominie (josnicie, infamie, mârşăvie), fanfaron sentimental, afectând seriozitatea, cultivator de paradă al demnităţii civile, demagog, schelălăitor, oferindu-şi tuturor serviciile cu o limbuţie incontinentă (care este lipsit de moderaţie, care este nereţinut, violent), hilară” (Alexandru Piru). El este un personaj realist modern, atât prin tehnicile de caracterizare, cât şi prin trăsăturile verosimile ale parvenitului demagog.

În Enigma Otiliei, Călinescu ilustrează o concepţie de moralist clasic, o observaţie atentă a eticii umane, pe care o clasifică pe tipuri: „Romanul nu apare decât când ne dăm seama că începe să se organizeze o lume de tipuri şi de caractere”. (George Călinescu).

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …