Caracterizarea personajului secundar Tofana Sbilţ din drama „Patima roşie”, de Mihail Sorbul

În primăvara anului 1916, în ziua de 3 martie, a fost reprezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti piesa Patima roşie, de Mihail Sorbul. Spectacolul a avut un mare răsunet atât în rândul publicului, neobişnuit cu teme îndrăzneţe, cât şi în presa vremii. Critica teatrală a reacţionat în favoarea piesei, consacrându-l definitiv pe Mihail Sorbul între dramaturgii de valoare ai literaturii române.

Dramaturgul îşi subintitulează piesa Patima roşie drept „comedie tragică în trei acte”. Titlul face trimitere la „patima” pentru sânge de care era stăpânit bunicul Tofanei şi al lui Sbilţ, pe nume Haralambie Sbilţ, care fusese hingher şi practicase această dezgustătoare meserie cu pasiune şi din vocaţie, fiind cuprins de o adevărată frenezie şi exaltare atunci când arunca sbilţul (laţul cu care sunt prinşi câinii de către hingheri) de gâtul câinilor vagabonzi. Din această cauză, factorul genetic şi mediul ambiant determină caracterul Tofanei.

Piesa ilustrează o imagine a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, în care oamenii au un mod de viaţă dubios şi contradictoriu, un comportament necuviincios, trăiesc în condiţii de imoralitate, fără idealuri, degradarea umană mergând până la abjecţie (ticăloşie) şi crimă. Tragedia are accente naturaliste, deoarece personajele moştenesc genele predecesorilor, cauzele comportamentului trivial şi ipocrit având rădăcini genetice adânci.

Tofana Sbilţ, personajul principal al tragediei, este studentă în ultimul an la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Majoritatea trăsăturilor reies, în mod indirect, din faptele, gândurile şi vorbele personajului. Ca un adevărat erou de tragedie, ea este dominată de voinţă, care-i conduce şi-i determină întregul comportament. Înzestrată cu un orgoliu exagerat (hybris) şi o personalitate puternică, Tofana este parvenita întreţinută de Castriş, tânărul bogat şi de familie bună, care-i asigură o viaţă de lux. Ea face eforturi deosebite pentru a-şi lua licenţa, iar visul ei este să devină profesoară în capitală.

Cu toate acestea, Tofana nu este o intelectuală autentică, aşa cum se autocaracterizează - „Eu sunt o intelectuală” -, deoarece nu studiază dintr-o pornire spirituală, nu este pasionată de generoasa şi nobila profesie de a forma şi instrui tinerele generaţii, ci este mânată exclusiv de dorinţa de a urca pe scara socială şi de a avea, astfel, independenţă din punct de vedere material: „Nu e rău ca şi noi să ne câştigăm pâinea”.

Tofana este o ratată în plan intelectual, eşec motivat, indirect, şi de originea sa dintr-o familie obscură şi sărăcăcioasă. Bunicul ei, Haralambie Sbilţ, fusese hingher şi practicase meseria cu pasiune, aruncând cu frenezie sbilţul (laţul) de gâtul câinilor vagabonzi, fiind dominat de patima sângelui. Moştenind de la bunicul ei frigiditatea sentimentală, Tofana simte o adevărată atracţie pentru crimă, împuşcându-şi cu satisfacţie amantul, după care se sinucide cu o exaltare nefirească.

Sorbul se apropie, prin trimiterea la moştenirea genetică, de naturalism. Eugen Lovinescu a observat că în piesa lui Sorbul există o influenţă a prozei lui Emile Zola sau a dramaturgiei lui Maxim Gorki. Tofana împlineşte fatalitatea blestemului ce planează asupra familiei Sbilţilor, ispăşind jertfa de sânge a ascendenţilor, gândind cu totul greşit că numai „oamenii inculţi sunt fatalişti”.

Incapabilă de trăiri sufleteşti profunde, Tofana acceptă fără ezitare concubinajul cu tânărul Castriş, pe care, nu numai că nu-l iubeşte, dar nu-i preţuieşte nici dragostea sinceră, nici generozitatea şi nici sacrificiile făcute de dragul ei, tratându-l cu o superioritate nejustificată: „Simt că viaţa pe care o ducem împreună nu e tot ce se poate oferi unui suflet ca al meu”.

Atunci când Castriş îi spune, fericit, că obţinuse acordul tatălui de a se căsători, Tofana îl refuză cu brutalitate şi îi dezvăluie, cu cinism, că cei patru ani petrecuţi împreună au fost chinuitori pentru ea, „n-am câtuşi de puţin pofta să mă jertfesc ţie toată viaţa”, adăugând cu dispreţ aluziv, citându-l pe Sbilţ: „pământul e o pepinieră de nerozi!”.

Relaţiile cu celelalte personaje conturează, indirect, un caracter egoist şi răutăcios, însuşiri amplificate de un orgoliu exagerat (hybris) şi de efortul deosebit pe care-l face pentru a-şi depăşi propria condiţie umilă, aceea a naşterii ca descendentă de hingher.

Faţă de vărul său, Sbilţ, nu manifestă deloc bunăvoinţă sau o minimă înţelegere, îl întreţine financiar cu infatuare şi batjocură pentru sărăcia lui: „Latri, ca la urmă să sfârşeşti prin a-mi cere bani. Ia-i şi isprăveşte...”. Pe Crina, colega ei de facultate, o umileşte, sfătuind-o să se lase întreţinută de un bărbat, de pe urma căruia să profite din punct de vedere material: „ia-ţi şi tu un amant”. Tofana este, aşadar, o ratată şi în plan sufletesc. Ea eşuează pe toate planurile: intelectual, sentimental, prietenesc şi familial.

Atitudinea eroinei scoate la iveală, în mod indirect, însuşiri care-i determină destinul. Trufia excesivă, lipsa măsurii în tot ce întreprinde în viaţă şi mai ales hybrisul o duc la pierzanie. Perversă şi abjectă, Tofana îl înşeală pe Castriş şi construieşte, în acelaşi timp, un plan diabolic de trădare: „Vreau cu orice preţ să-mi iau acuma în iunie licenţa, pentru ca rudele lui Castriş să-mi găsească un post de suplinitoare în capitală. [...] Odată profesoară, Rudy, te voi lua de braţ şi vom intra alături în biserică”.

Dorind să trăiască o altă experienţă erotică prin care să înceapă un capitol nou în viaţa ei, unul fără compromisuri, Tofana se străduieşte din răsputeri să-l iubească pe Rudy, dar nu poate depăşi atracţia carnală, ea fiind, de altfel, conştientă că Rudy este numai o „secătură mică”.  Femeia este autoritară şi poruncitoare şi în această nouă iubire: „Nu-mi place să mi te opui. Când te poftesc să te aşezi la masă, aşază-te şi nu mă mai enerva”.

Sterilă sufleteşte, nu-l iubeşte cu adevărat pe Rudy, ci amorul lor se naşte din orgoliul ei exagerat, din nevoia de dominaţie, de aceea relaţia erotică sfârşeşte tragic, prin moartea amândurora. Tofana are sentimentul că a fost trădată, nu atât în iubire, cât mai ales în ambiţia ei de a ieşi la liman, de a se ridica deasupra mediului care a produs-o.

Complexul de inferioritate cauzat de clasa socială (mediul ambiant) din care provenea (bunicul său fusese hingher) o determină să accepte compromisul de a se lăsa întreţinută de fiul unui bogat moşier şi senator, Castriş. Orgoliul său exagerat o chinuie şi compromisul devine insuportabil, simţind mereu superioritatea aristocratică a amantului.

De aceea, atunci când apare Rudy, un aventurier care-i este inferior atât din punct de vedere intelectual cât şi material, crede că a sosit momentul să înceapă o altă viaţă, căsătoria cu el i-ar fi redat mândria în plan social, iar postul de profesoară i-ar fi asigurat demnitatea şi independenţa financiară. Însă planul său eşuează şi, cuprinsă de disperare şi conştientă că niciodată nu-şi va putea depăşi umila condiţie a naşterii, ea îl împuşcă pe Rudy şi apoi se sinucide râzând isteric.

Tofana este caracterizată în mod direct de celelalte personaje ale piesei. Crina o consideră, în mod eronat, o intelectuală, dar remarcă autoritatea ei dominatoare: „Tu eşti un suflet de elită, un suflet distins şi dominator”. Castriş, subjugat de iubirea pe care i-o poartă, o înnobilează cu trăsături imaginare şi o consideră, în mod fals, un spirit intelectual, motivând că „Universitatea ţi-a mutilat sufletul” şi că, temporar, ea se află într-o „zăpăceală sufletească”. Se poate spune că eforturile Tofanei de a părea o intelectuală autentică au avut efect asupra celor din jur, dar esenţa ei spirituală rămâne dominată de sterilitate intelectuală şi sufletească.

Tofana împlineşte fatalitatea blestemului ce planează asupra familiei Sbilţilor, ispăşind jertfa de sânge a ascendenţilor, gândind cu totul greşit că numai „oamenii inculţi sunt fatalişti”. Ca personaj de tragedie, Tofana se află în conflict cu propriul destin, încercând din răsputeri să corijeze provenienţa umilă a naşterii într-o familie inferioară atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral. Ea merge la facultate, învaţă cu încrâncenare, deşi nu avea înclinaţie către studiu, acceptă compromisul de a fi întreţinută de Castriş ca să trăiască pe o treaptă socială şi materială superioară şi-şi urmăreşte cu încăpăţânare ţelul de a deveni profesoară în capitală.

Cu toate acestea, genele moştenite de la bunicul hingher, care „se topea de fericire la zvâcniturile dobitocului sugrumat de sbilţ!”, sunt mai puternice decât eforturile tinerei, ea fiind incapabilă de sentimente, egoistă şi orgolioasă. Cu toate strădaniile depuse, Tofana nu-şi poate ocoli condiţia genetică şi sfârşeşte tragic, împlinindu-şi destinul: patima pentru sânge prin uciderea lui Rudy, după care se sinucide.

Critica teatrală a remarcat faptul că spectatorii care vizionează piesa Patima roşie rămân pentru multă vreme impresionaţi de forţa personajului feminin, nu atât de imoralitatea vieţii în care se complăcea cu luciditate tăioasă, nici de gestul ei asasin, ci mai ales de cauza ascunsă a comportamentului ei: dorinţa şi neputinţa de a se realiza şi de a-şi schimba destinul.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …