Caracterizarea personajului secundar Şerban Saru-Sineşti din drama „Jocul ielelor”, de Camil Petrescu

Camil Petrescu este un scriitor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, intelectuali trăind în lumea ideilor pure, care sunt imposibil de aplicat în realitatea concretă.

Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”

Prima formă artistică a dramei Jocul ielelor datează din 1916, după care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul Teatru. Dramaturgul însuşi fiind adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nicio viziune regizorală de punere în scenă a spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând reprezentarea acestei piese atâta timp cât a trăit.

Titlul dramei psihologice Jocul ielelor ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, exprimând concepţia sa literară, conform căreia omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte, oricum devine neom. Celelalte personaje au rolul de a construi lumea ideilor pure, concepţia absolutului în care se zbate personajul principal, Gelu Ruscanu.

Şerban Saru-Sineşti, personaj secundar al dramei, este ministrul Justiţiei, o structură psihică puternică, dar, spre deosebire de Gelu este bine ancorat în pragmatism, fără principii teoretice, ci cu solide repere practice. Relativismul, ca formulă estetică modernă şi tipic camilpetresciană, se manifestă în imposibilitatea de a se şti cu siguranţă dacă Sineşti este sau nu un criminal, deoarece vocea auctorială oferă diferite puncte de vedere asupra relaţiilor conjugale şi a motivelor care ar fi determinat-o pe Maria să-l acuze de omor.

Portretul fizic este realizat în mod direct de Camil Petrescu în didascalii, acesta fiind un mijloc artistic modern, rareori utilizat într-o piesă de teatru: „Sineşti, bărbat aprig, bine legat, ca de patruzeci şi ceva de ani [...] dând o impresie de concentrare dură ca o carapace. Are o privire puternică şi mâinile mari, agitate”.

Caracterizarea directă a protagonistului este realizată şi prin opiniile celorlalte personaje ale dramei, formula estetică a relativismului înscriindu-se în modernismul interbelic. Astfel, Gelu Ruscanu îl vede capabil de crimă şi inadecvat pentru postul de ministru al justiţiei, Maria îl consideră o bestie şi „o noapte grea” în viaţa ei, iar mătuşa Irena îl crede un binefăcător şi un salvator pentru onoarea numelui Ruscanu.

Portretul etic al ministrului reiese indirect din reacţiile, atitudinea şi mentalitatea personajului, chinuit de incertitudinea iubirii de către soţia sa, dar remontat prin puterea pe care i-o dă profesia şi portofoliul de ministru. Aceste modalităţi construiesc personajul realist modern. Şerban Saru-Sineşti este conştient de puterea lui justiţiară, care-i satisface orgoliul şi-i motivează faptele. Atunci când Maria îi propune să renunţe la fotoliul ministerial şi să plece departe de răutăţile oamenilor, Şerban mărturiseşte sentimentul de împlinire profesională, care-i dă „satisfacţii destul de mari”.

Se simte puternic, deoarece numai printr-o semnătură pe care o scrie pe un act poate hotărî destinul oamenilor, poate ferici sau nenoroci sute de familii: „Pot propune scoaterea din fundul ocnei a unor oameni uitaţi de semenii lor şi de Dumnezeu acolo şi pot deschide acţiuni care să trimită în fundul ocnei alţii, nimicind astfel familii întregi, şi distrugând fericirea soţiilor şi a copiilor”.

Stăpân pe sine, inteligent şi politician abil, nu se teme de atacurile furibunde ale directorului Gelu Ruscanu publicate în ziarul „Dreptatea socială, fiind convins că, atunci când se hotărăşte să contraatace, acela „lovit de mine nu se mai ridică”.

Raţional şi bine pregătit profesional, priceput în aplicarea legilor juridice, Sineşti îi explică logic lui Gelu Ruscanu că singura care ar avea de suferit în urma publicării scrisorii este Maria, care va fi acuzată de nimfomanie: „În delirul lor erotic unele femei detracate născocesc cu frenezie tot ceea ce poate face plăcere amantului lor, tot ceea ce le arată pe ele ca pe nişte fiinţe excepţionale, ca pe nişte victime. [...] Justiţia e mult mai puţin credulă... Ea pretinde probe... şi mai ales pretinde probe tocmai unei femei fără scrupule şi fără demnitate, care-şi trădează soţul, şi-şi necinsteşte căminul”.

Conştient că nu-l poate convinge pe Ruscanu cu argumente teoretice, recurge la soluţii pragmatice şi sugerează că, dacă nu vor publica scrisoarea în gazetă, va semna eliberarea din închisoare a lui Petre Boruga: „Voi cere dosarul lui şi, dacă va fi cazul, îl voi propune pentru graţiere”. Sineşti rezolvă astfel situaţia neplăcută în care se afla, demonstrând încrederea de sine, în puterea lui interioară care este de neînvins: „Nu mă sperie atacurile... Ştiu să primesc lovituri, dar mai ales ştiu să dau... Şi cel lovit de mine nu se mai ridică...”.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, care se concretizează prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare până în zonele cele mai adânci ale subconştientului. Conştiinţa eroului selectează acele fapte care vor duce la opţiunea finală a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei.

Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …