Caracterizarea personajului secundar Andronache Tuzluc din romanul „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon

Romanul Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, a fost publicat mai întâi sub formă de foileton în „Revista română”, iar în volum a apărut în 1863. Romanul lui Filimon este precedat de câteva încercări narative romaneşti (de roman), cele mai multe nerealizate sub raport literar: Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu (1855), Manoil (1855) şi Elena (1862) de Dimitrie Bolintineanu.

Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, subintitulat de autor „romanţ original”, este considerat primul roman românesc, deşi există mai multe stângăcii în epica operei ori în construcţia personajelor. Creaţia este un roman realist, deoarece conturează o monografie a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea (1814-1830) şi un roman obiectiv, întrucât perspectiva narativă se defineşte prin naraţiunea la persoana a III-a.

Pentru realizarea romanului, Nicolae Filimon a depus o muncă de arhivar, cercetând şi conspectând documentele epocii cuprinse între 1814-1830, perioadă pe care scriitorul o ilustrează în operă. În calitate de funcţionar la Arhivele Statului, unde activa încă de la înfiinţare (1862), Filimon are acces la tot felul de texte şi înscrisuri care contribuie la cunoaşterea şi adeverirea faptelor istorice şi sociale prezente în roman.

Compoziţia de factură romantică a operei este dată de antiteză, ca modalitate artistică în evoluţia faptelor şi realizarea personajelor, acestea fiind construite în alb şi negru. În cel mai pur stil romantic, cu o antiteză desăvârşită, personajele malefice, Dinu Păturică, Chera Duduca, Chir Costea Chiorul au trăsături exclusiv negative, iar cele angelice, Banul C, Maria şi Gheorghe au numai trăsături pozitive, o generozitate şi o nobleţe sufletească ieşite din comun.

Andronache Tuzluc este personaj secundar, realist şi negativ (antierou), întruchipând ciocoiul venetic şi parvenit, „putrăjunea şi mucegaiul” ce distrug din temelii orice societate. Acest grec venise în Ţara Românească odată cu suita domnitorului fanariot Caragea şi, prin vicleşug şi linguşire, ştiuse să-şi asigure în scurt timp protecţia domniţei Ralu. Tuzluc este iniţiatorul metodelor de îmbogăţire grabnică, pe care le pune în aplicare câţiva ani buni şi pe care le preia Dinu Păturică pentru a le duce la perfecţiune.

Parvenitismul personajului este ilustrat indirect de către narator prin ascensiunea rapidă pe care o parcurge Tuzluc de la munca de ciohodar (slujbaş la curtea domnească ce avea sarcina să se îngrijească de încălţăminte) la vel-cămăraş (slujbaş care avea în grija sa odăile domnitorului), apoi de la funcţiile decalemgiu (logofăt de vistierie) şi spătar (înalt demnitar la curtea domnească), până aproape de vârful piramidei sociale, la atribuţiile de mare postelnic (mare boier, membru al sfatului domnesc) şi sfetnic preferat al domnitorului Georgie Caragea.

Priceput în uneltiri şi vorbe măgulitoare pentru cei puternici, Tuzluc este caracterizat direct de către narator, ca fiind înzestrat cu un „mare talent în intrigă şi linguşire”. Indirect, aceste însuşiri atestă iscusinţa şi lăcomia cu care Tuzluc reuşeşte să strângă averi prin exploatarea ţăranilor, iar prin cârdăşie cu hoţii şi tâlharii, jecmăneşte „ţara în toate modurile mai mult de trei ani, până ce îşi cumpără vreo zece moşii, câteva familii de ţigani, case, vii”.

Arivistul Andronache, acelaşi care până nu demult era doar „un ticălos ciohodar”, cum îl caracterizează direct naratorul omniscient, ajunge să trăiască în lux şi bogăţie, deoarece „fura ca un tâlhar de codru şi cheltuia ca un nebun”. Aceste trăsături reies, indirect, din faptele personajului, petrecerile desfrânate pe care le organiza la „curtea” lui fiind reprezentative pentru decăderea morală care-l caracterizează, mai ales că la aceste orgii participau infamii lui prieteni, având nume sugestive pentru particularitatea definitorie: Măturică, Mână-Lungă, Pingelescu şi Birlic.

Dominat de un snobism triumfal şi necunoscând valoarea banului muncit, Tuzluc îşi permite să piardă la stos (joc de cărţi) 10.000 de lei o dată, cu nepăsare. Pe Dinu Păturică îl învaţă cum să vândă, pe bani mulţi, posturile din administraţie, să obţină de la ţărani şi arendaşi venituri din ce în ce mai mari, în scopul înavuţirii, de unde reiese aviditatea exagerată a lui Andronache Tuzluc.

Ţiitoarea lui, Chera Duduca, este întreţinută într-un lux deşănţat, îl stoarce de bani prin cele mai inventive metode, coalizându-se cu Dinu Păturică şi Chir Costea Chiorul pentru a-l sărăci total pe postelnic. Păturică şi Chera Duduca îl încarcă la socoteli pe Tuzluc: ea-i cere şaluri şi mătăsuri, el îl înşală în administrarea moşiilor şi astfel, „unind jafurile la un loc”, reuşesc să-l ruineze. Pentru izbânda acestui plan diabolic, îl iau complice pe Chir Costea Chiorul, care joacă un rol foarte important în această tâlhărie.

Din relaţia protagonistului cu aceste personaje ale romanului reies, în mod indirect, alte însuşiri negative ale lui Andronache. Credul şi plin de îngâmfare, având o naivă siguranţă de sine, Tuzluc îşi dă seama de trădarea lor abia când este ruinat şi izbucneşte cu furie în biserica unde avea loc nunta lui Dinu cu Duduca: „nelegiuiţii care mi-au mâncat starea şi şi-au bătut joc de cinstea mea”. Episodul evidenţiază enervarea paroxistică a personajului, care „căzu jos fără simţire” apoi este lovit de dambla şi-şi pierde minţile.

Andronache Tuzluc, „ciocoiul mârşav”, avid de îmbogăţire şi de ascensiune rapidă, dispus să „jupoaie pe văduvă şi pe sărac”, este dornic să pătrundă şi în casa boierimii autohtone, cerând - în acest scop - pe fiica Banului C., Maria, de soţie, fapt din care reies, indirect, impertinenţa, infatuarea şi parvenitismul grecului.

El este refuzat cu fermitate de boierul de viţă românească, care, chemat de vodă pentru a-l convinge să-şi dea fiica lui Tuzluc, are curajul de a respinge cu demnitate propunerea fanariotului, Banul C. caracterizându-l direct pe ticălosul postelnic: „Măria-Ta, porunceşte mai bine să-mi taie capul sau surghiuneşte-mă, ca pe alţi boieri pământeni ai ţării, dar nu cere de la mine să dau de bunăvoie pe fiica mea, în mâna celui neomenos, care pradă pe văduvă şi pe sărac, fără cea mai mică mustrare de cuget”.

„Depravat până la extremitate”, cum îl califică direct vocea auctorială, orbit în dragostea pasională pentru Duduca, victimă a perfidiei lui Dinu Păturică, Andronache Tuzluc este atras tot de infami şi desfrânaţi ca şi el.

Postelnicul ajunge vlăguit fizic şi psihic, fiind privit cu oarecare compasiune de către naratorul omniscient, deoarece este capabil de o pasiune pentru Duduca, regretă atitudinea sa faţă de Gheorghe, căruia-i cere iertare şi varsă lacrimi de recunoştinţă când acesta îl ajută, are aşadar o anumită conştiinţă a vinovăţiei sale. Tot prin generozitatea lui Gheorghe, Tuzluc are parte de o înmormântare fastuoasă, semn că scriitorul îl iartă pentru nelegiuirile sale, deoarece ispăşise încă din timpul vieţii o mare parte dintre păcate: sărăcise, ajunsese cerşetor şi dusese o viaţă chinuitoare după ce îi luase Păturică toată agoniseala.

Personajele negative argumentează totodată şi caracterul etic al romanului, în sensul că fiecare este pedepsit în raport cu greşelile şi păcatele săvârşite. Finalul romanului este moralizator şi îndeamnă la meditaţie, deoarece Nicolae Filimon întâlneşte în mod sugestiv, într-o răscruce de drumuri, coşciugele lui Dinu Păturică şi al lui Andronache Tuzluc cu Chir Costea Chiorul, „neguţătorul cel ţintuit”, pentru a sugera că între ei „există o legătură fatală” şi că „întâmplarea voise să se mai întâlnească încă o dată, înainte de a se prezenta lui Dumnezeu, spre a-şi da seama de relele ce la săvârşiseră pe acest pământ”.

Nicolae Filimon exprimă în mod transparent dorinţa de a însănătoşi moral societatea românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin răsplătirea virtuţilor şi sancţionarea nelegiuirilor, oferind, astfel, cititorului „satisfacţia de restabilirea dreptăţii” (George Călinescu).

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …