Caracterizarea personajului Prinţul Maxenţiu din romanul „Concert din muzică de Bach”, de Hortensia Papadat-Bengescu

Romanul Concert din muzică de Bach este al doilea din ciclul Hallipilor şi a apărut în anul 1927, fiind una dintre cele mai realizate creaţii din întreaga proză a Hortensiei Papadat-Bengescu (1876-1955).

Toate romanele acestui ciclu urmăresc destinul Hallipilor, al rudelor şi prietenilor lor, care fac parte din lumea mondenă a Capitalei, aşa-zisa „lume bună”, o faună care este compusă mai ales din snobi şi mai puţin din aristocraţi adevăraţi, exagerat stilizaţi.

George Călinescu a interpretat magistral esenţa psihologică a personajelor: „Un aspect caracteristic al acestei lumi este că indivizii nu sunt preocupaţi de bani decât la început, în momentul intrării în clasă. Toţi sunt mai mult sau mai puţin bogaţi, dar aflaţi în afara oricărei griji materiale. Averea este unicul mediu în care pot pluti aceste fiinţe diafane. [...] Aici n-avem de-a face cu ambiţioşi politici, cu avari, cu speculanţi, ci cu persoane preocupate de «ce zice lumea», ambiţionând să dea serate, să fie primite la anumite recepţii dificile, să reacţioneze în toate momentele vieţii, chiar cele mai grave, în modul cel mai distins”.

Contrastele între esenţă şi aparenţă nu apelează la ridicol, de aceea imaginea personajelor nu este comică, aşa ca la Caragiale, deoarece eroii sunt deprinşi cât de cât cu stilul de viaţă adoptat. Însă egoismul, imoralitatea, lipsa sentimentelor, fac această lume detestabilă, până la accente groteşti prin reacţii pasionale vulgare. Romanul este construit - în principal - pe destinul a trei cupluri: Lina şi profesorul Rim; Elena şi inginerul Drăgănescu; Ada Razu şi prinţul Maxenţiu. În cadrul fiecărui cuplu intervine un intrus, care destabilizează relaţiile familiale ale partenerilor, realizând triunghiul conjugal.

Personaj realist modern, prinţul Maxenţiu întruchipează tipul snobilor ce compun, în general, înalta societate a Bucureştiului, purtători de măşti pentru a salva aparenţele şi convenienţele sociale mondene. Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele, gesturile şi atitudinea eroului, iar mediul ambiant, ca procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, determină trăsăturile, comportamentul şi deciziile acestuia.

Prinţul Maxenţiu apare în romanul Fecioarele despletite (primul roman al ciclului Hallipa) ca logodnic al Elenei Hallipa, între care se interpune Mika-Le, relaţia rupându-se brusc. În Concert din muzică de Bach, Maxenţiu este soţul Adei Razu, o parvenită prea evidentă chiar şi pentru lumea în care-şi doreşte să pătrundă. El era doar pe jumătate „prinţ”, fiul unei cunoscute cântăreţe de cabaret, Zaza şi al unui „prinţ bătrân şi decavat (ruinat), dar destul de autentic”, care-l recunoscuse până la urmă pe Maxenţiu, dar murise şi „nu avusese timp să se cunune cu Zaza, cum dorea”.

Căsătoria Adei Razu cu prinţul Maxenţiu se bazase pe interese reciproce: Ada îşi cumpără, cu banii câştigaţi din negoţul cu făină al tatălui ei, titlul de „prinţesă” şi permisul de a intra în societatea mondenă a Capitalei, răsplătind în acelaşi timp pe Maxenţiu prin răscumpărarea ipotecii pentru moşia Plăesele şi scoţându-l dintr-o sărăcie ce-i ameninţa decăderea pe scara socială.

Firav şi bolnăvicios de mic copil, Maxenţiu suferă de tuberculoză, boală pe care o fac, în general, oamenii de proastă condiţie, din cauza hranei precare, de aceea prinţul se jenează mai mult de „lipsa de nobleţe” a bolii sale, decât de pericolul incurabilei maladii.

Construcţia personajului stă în discordanţa dintre suflet şi trup, dintre latura morală şi cea fizică, Maxenţiu constituind un adevărat „caz” pe care autoarea îşi aplică observaţia psihologică până în cele mai adânci zone ale conştiinţei şi ale manifestărilor bolii, ca efect asupra individualităţii eroului.

Dualitatea personalităţii lui Maxenţiu se bazează pe o serie de factori care contribuiseră la slăbirea rezistenţei organismului: în copilărie, mama sa, Zaza, îl arăta în mod ostentativ lumii, pentru a întipări în mintea tuturor ideea că el este moştenitorul titlului şi al averii bătrânului aristocrat, iar la maturitate se află în aceeaşi situaţie, Ada fiind cea care îl „târăşte” prin saloane, pe terenurile de sport ori în plimbări obositoare pentru a-i confirma ei noul statut monden şi titlul aristocratic de prinţesă, „fiindcă nu credea societatea destul de deprinsă cu noul său rang”.

Pe de altă parte, Maxenţiu îşi urmăreşte evoluţia bolii cu minuţiozitate, aproape cu o plăcere cinică în planul conştiinţei sale, notând detaliat, ca într-o fişă medicală, toate manifestările bolii: „Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse până la înec, [...] i se părea că face bine să zdruncine bieţii muşchi, [...] credea că va curăţa astfel locul unde stau zgârieturile”, crizele fiind pentru el şi dovezile cele mai concludente că este viu, că trăieşte încă.

Urmărit în evidenta sa degradare fiziologică, Maxenţiu manifestă comportamentul unui degenerat, trăind aproape cu voluptate simptomele bolii, aşteptând parcă nerăbdător criza următoare. „îşi iubea mizeria, aşa cum alţii îşi iubesc viciul”, constată autoarea introspectând gândurile personajului, căruia, cel mai mult din boală, îi plăcea „năduşeala” şi voia să rămână cât mai mult „în izul ei”.

Ca şi celelalte personaje, Maxenţiu se constituie dintr-o imagine dublă: una exterioară (masca) pentru salvarea aparenţelor şi respectarea convenienţelor, pe care o afişează din snobism, iar alta interioară, stratificată până la cele mai adânci zone obscure ale sufletului şi conştiinţei.

Prinţul este obligat „să joace comedia tragică a vieţii de toate zilele, cu un program de osteneli mărunte şi inutile care îl epuizează şi-i amplifică suferinţa” (plimbatul cu trăsura, seratele, prietenii), în timp ce el simţea „sărmanul corp tot mai deznodat”, trăia chinurile „unui efort tragic”, pe când el ar fi vrut „să se prăvale undeva pe un loc de repaos, [...] să se poată întinde în căutarea odihnei”.

Naratoarea omniscientă şi omniprezentă insistă asupra egoismului de om bolnav, dezvăluie relaţia rece până la duşmănie -”o urăsc!”- faţă de Ada, sofia lui, atitudine amplificată când intuieşte legătura amoroasă dintre ea şi Lică: „Găsise două sisteme pe care le specula: boala lui şi pe Lică”. Maxenţiu depăşeşte însă faza egoismului şi gândurilor răutăcioase atunci când îşi dă seama cu luciditate că va muri: „Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine”, devenise „blând şi umil”. Moare într-un sanatoriu, unde îl internase, în cele din urmă, cu bani mulţi, soţia lui.

Romanciera construieşte personajul prin variate tehnici tradiţionale şi moderne: comentariul autoarei, monologul lui Maxenţiu, minuţiozitatea descrierii bolii acestuia, monologul interior, reacţiile personajului dedublat în receptarea relaţiei amoroase a soţiei sale cu Lică Trubadurul, compuse din gânduri revoltătoare şi agresive şi din vocea blândă şi reţinută. Aceste modalităţi sunt completate prin comentariile altor personaje, în conştiinţa cărora se reflectă trăsăturile unuia sau altuia dintre eroi, prin relativismul opiniilor.

Astfel, Nory îl consideră „un om fără noimă”, iar Lică vede în Maxenţiu „un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire veştede”, fiind cu certitudine „un bărbat lingav”. Ada gândeşte despre soţul ei că „s-a ramolit de tot! [...] Ce sunt ochii ăia galbeni? Stârpitură de viţă mare. Nobil am vrut, nobil am”.

Autoarea însăşi îl caracterizează ca fiind „un bărbat lingav”, „păpuşă nemernică” ori „steag palid cu blazon”. Maxenţiu, el însuşi un produs al unei eredităţi şubrede, este urmărit în degradarea sa biologică progresivă reflectată în conştiinţa sa, fiind o „floare de seră a unei rase istovite” (Eugen Lovinescu).

Hortensia Papadat-Bengescu instalează definitiv în literatură romanul românesc citadin modern. Deşi prozatoarea face adevărate studii ale personalităţii naturii umane, ea nu realizează un roman social, mai exact, conturează coloristic o lume cosmopolită, o „burghezie de formaţie recentă, fără tradiţii, fără moral, fără gust” (George Călinescu), o societate a parveniţilor, a îmbogăţiţilor de după război.

„Sufletul acestor oameni e încă primitiv şi grosier sub reflexe de aur şi de purpur. Din civilizaţie, ei n-au decât confortul”, apreciază criticul Mihai Ralea.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …