Caracterizarea personajului principal Vitoria Lipan din romanul „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul motto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă şi-un câne”, argumentează viziunea mioritică a morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea fundamentală de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.

Romanul Baltagul a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu „un ropot de recenzii entuziaste” de către exegeţii vremii. Romanul este tradiţional, întrucât ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al tradiţiilor şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului obiectiv şi omniscient (heterodiegetic) asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.

Timpul în care are loc acţiunea este limitat şi cronologic, întâmplările se petrec din toamnă până în primăvară, dar nu este precizată perioada, deoarece Vitoria Lipan trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, care au valabilitate în orice epocă. Perspectiva spaţială este reprezentată atât de meleagurile accidentate şi stâncoase ale munţilor din Moldova, cât şi de spaţiul interior, psihologic al eroinei, al tulburării şi căutării în sine a adevărului, ilustrând viaţa aspră a muntenilor.

Vitoria Lipan - personaj principal şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster), eroină de factură mitică - este o figură reprezentativă de erou popular, întrunind calităţile fundamentale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea legilor şi a datinilor strămoşeşti: „ea nu e o individualitate, ci un exponent al speţei” (George Călinescu).

Figura Vitoriei este la început lipsită de dinamism, naratorul omniscient accentuează direct şi indirect trăsăturile, pornind din exterior spre interior, cele fizice sugerând profundele trăiri şi simţăminte ale eroinei: „ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi departe [...] acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute”.

Gândindu-se la Nechifor Lipan, care nu se întorsese acasă, Vitoria trece printr-un proces de interiorizare, concentrarea sa lăuntrică având ca efect o autoizolare faţă de lumea din jur: „în singurătatea ei femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul”. Naratorul omniscient reliefează indirect profunzimea vieţii afective a Vitoriei Lipan, care „se desfăcuse încet de lucruri şi intrase oarecum în sine”.

Portretul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare indirectă. Trăsătura dominantă a Vitoriei Lipan este respectarea tradiţiilor strămoşeşti, a legilor nescrise, moştenite de ea din vremuri imemoriale, ceea ce o motivează ca personaj tradiţional. Ea se supără îngrozitor la gândul că Minodora s-ar putea îndepărta de credinţa străbună şi de aceea o ameninţă: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău”.

Tot asupra Minodorei se revarsă mânia mamei atunci când fata încalcă o altă lege nescrisă după care se conduc ţăranii: „Şi să te mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gât două pietre de câte cinci oca”, însemnând că o casă de creştini trebuie să întâmpine soarele în curăţenie. Naratorul omniscent dezvăluie, indirect, stările şi trăirile interioare ale eroinei, reieşite din faptele şi atitudinile ei. Îngrijorarea şi neliniştea Vitoriei sunt cauzate de întârzierea „peste obicei” (73 de zile) a lui Nechifor Lipan, „dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi.

Credincioasă, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie la petreceri mai mult de „o zi ori două”, pentru că „ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”. Dragostea puternică pentru Nechifor o determină să se ducă şi la ghicitoarea satului, baba Maranda, dar nu are încredere nici în prezicerile acesteia, că Nechifor ar fi părăsit-o pentru altă femeie „cu ochii verzi”, aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire.

Vitoria respectă riguros datinile strămoşeşti, presimţirile ei vin din semne ale credinţei străbune şi din experienţa sa morală, intuitivă, de aceea femeia acţionează în funcţie de aceste tradiţii româneşti ancestrale. Modalităţile de caracterizare indirectă sunt variate şi cu totul aparte. Primele semne rău-prevestitoare sunt visele: unul care a „împuns-o în inimă” îl arată „pe Nechifor Lipan călare cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”, iar altă dată l-a visat rău, „trecâjid călare o apă neagră, era cu faţa încolo”. Alt semn este glasul lui Lipan venit din memoria ei afectivă, dar „nu putea să-i vadă chipul”.

În spirit tradiţionalist, Vitoria se ghidează după semnele naturii şi înţelege mesajele transmise prin manifestările acesteia: vântul dă semne „şuşuind prin crengile subţiri ale mestecenilor”, pădurea de brad „clipi din cetini şi dădu şi ea zvon”, brazii erau „mai negri decât de obicei”, dar mai ales „nourul către Ceahlău e cu bucluc”. Venirea iernii sugerează, aşadar, drama femeii. Alte semne călăuzitoare vin din superstiţii mitice: „cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă [...] dă semn de plecare”, aşadar Lipan nu va veni acasă şi va trebui să plece Vitoria în căutarea lui.

Naratorul dezvăluie, indirect, frământările eroinei, care constituie un adevărat labirint interior, de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotărăşte să afle adevărul şi să pornească în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum anevoios pe care-l parcursese şi el, traseu întortocheat şi greu de străbătut, aidoma unui labirint exterior.

Din momentul în care ia decizia să plece în căutarea lui Nechifor, portretul eroinei devine dinamic, construit indirect, prin acumulare de fapte narate. Când bănuiala devine certitudine, Vitoria este hotărâtă să-şi găsească soţul: „dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul”. Zbuciumul şi căutările lăuntrice ale Vitoriei Lipan constituie un labirint interior ca, procedeu artistic de caracterizare indirectă, un traseu psihologic parcurs din întunericul neştiinţei la lumina certitudinii, de la îngrijorarea incertă la convingerea că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor şi, ca urmare, scopul său neclintit este acela de a afla adevărul.

Alte repere morale reies prin caracterizare indirectă din stările şi trăirile interioare ale eroinei. Credincioasă, simte nevoia unei purificări sufleteşti înainte de a pleca la drum, având nădejdea că Dumnezeu şi Sfânta Ana îi vor arăta calea ce trebuie urmată. Vitoria ţine post în toate „vinerele negre [...] fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură”.

Împovărată de gânduri, de „patimă şi durere”, ea se socotea „moartă ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”. Înfăţişarea exterioară pare neschimbată, dar viaţa ei interioară este profundă şi tumultuoasă, acolo în sine „se orânduieşte totul”. Doar Gheorghiţă observă dârzenia şi prefacerile dinăuntrul Vitoriei şi îşi exprimă în mod direct opinia: „maică-sa s-a schimbat, se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică”.

Alte fapte şi atitudini ale eroinei evidenţiază indirect particularităţi caracteriale. Cu o luciditate impresionantă şi un spirit organizatoric ieşit din comun, Vitoria îşi orânduieşte treburile gospodăreşti, vinde agoniseala ca să aibă bani pentru drum, dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană cu Sf. Ana, căreia îi spune în şoaptă „taina ei” şi-i cere să-i călăuzească paşii în aflarea adevărului. Raţională şi inteligentă, femeia este conştientă de dificultatea călătoriei şi îşi avertizează fiul că de acum „mâncarea noastră are să fie din pumni şi din picioare”. Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, femeia „se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit”.

Drumul sinuos, pe cărările întortocheate ale munţilor constituie un labirint exterior, care evidenţiază, indirect, tenacitatea, setea de dreptate şi adevăr ale Vitoriei. În popasurile la Fărcaşa, la Borca sau la Cruci, munteanca respectă şi onorează ceremoniile la care asistă, o „cumătrie” şi o nuntă, ceea ce constituie un alt semn rău-prevestitor: „În drumul meu eu întăi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întăi nunta şi pe urmă botezul; dar câteodată se întâmplă să fie altfel”.

Călătoria lor se desfăşoară numai „între răsăritul şi asfinţitul soarelui” şi, pe măsură ce străbat locurile pe unde fusese în toamnă Nechifor, bănuiala devine aproape certitudine că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei, iar luciditatea şi spiritul ei pragmatic în descoperirea adevărului sunt sugestive: „mai ales dacă-i pierit, cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur”.

Alte însuşiri ale eroinei reies, indirect, din relaţiile cu celelalte personaje. La Călugăreni, cumpănind în sine vorbele domnului David, Vitoria ajunge la convingerea că „el tot căzut pe undeva trebuie să fie”. La Fărcaşa află despre trecerea omului „cu căciula brumărie şi cu cal negru ţintat” în frunte, dar presimte acut că soţul ei a murit, de aceea „va lepăda o picătură din păhăruţ înainte de a bea rachiul”.

Raţională, Vitoria reconstituie drumul făcut de bărbatul ei, se amestecă printre oameni ca să poată afla mai multe amănunte, căutând confirmări la lumea din jur. La Dorna află că omul ei cumpărase 300 de oi şi, întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han, tenace şi dârză, cu o logică impecabilă pune cap la cap cele aflate, luând astfel urma oilor şi a ciobanilor. La Sabasa, în mintea Vitoriei „începu să i se facă lumină”. Aici turmele avuseseră trei stăpâni, iar la Suha numai doi: „gândurile i se limpezesc [...] ca şi cum întunericul care se iscase în ea avea să se deschidă”.

Semnele vremii îi confirmă certitudinile, vântul nu mai bătea, indiciu că Vitoria va afla taina adevărului în râpa de sub Crucea Talienilor. Găsirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar din Sabasa îi sădeşte femeii convingerea că bărbatul se află în fundul râpei. După ce îi face lui Nechifor toate ritualurile ce ţin de tradiţiile ancestrale ale credinţei creştine, Vitoria se concentrează asupra demascării vinovaţilor şi, cu o deducţie uimitoare de detectiv, povesteşte detaliat înfăptuirea crimei, spiritul ei justiţiar făcând posibilă denunţarea acestora.

Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor confirmă încă o dată credinţa profundă şi străveche a poporului că „cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Eroina îşi asumă cu fermitate noile responsabilităţi reieşite din statutul de văduvă, fiind raţională şi conştientă că viaţa trebuie să-şi urmeze cursul: „ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.

Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales din faptele, vorbele şi gândurile femeii, prin caracterizare indirectă. Toate aceste însuşiri o definesc, fără dubiu, ca personaj reprezentativ pentru tradiţionalismul literar, Vitoria fiind ţăranca aprigă, hotărâtă şi credincioasă, întrunind esenţa spiritualităţii rurale româneşti. Dialogul şi relaţiile cu celelalte personaje ale romanului evidenţiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligenţa ieşită din comun şi logica perfectă ca trăsături specifice.

Modalităţile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Sadoveanu foloseşte, în afară de caracterizarea directă şi indirectă, procedeele artistice ale introspecţiei psihologice - labirintul interior, memoria afectivă, credinţele strămoşeşti, mentalitatea ancestrală, superstiţiile, semnele rău-prevestitoare - care determină comportamentul exterior al eroinei. Acumularea de fapte, vorbe şi atitudini sunt alte mijloace artistice care conturează un caracter complex (personaj „rotund”) prin profunzimea trăirilor, a gândurilor şi sentimentelor Vitoriei Lipan.

Exegetul Alexandru Paleologu, în lucrarea Treptele lumii sau calea către sine a lui M. Sadoveanu (1978), o aseamănă pe Vitoria Lipan cu personajul mitologic, Isis, sora lui Osiris, ilustrat de mitul egiptean. Ca divinitate, Osiris reprezintă soarele care apune şi răsare, adică moare şi reînvie. Cadavrul lui Osiris fusese aruncat de ucigaşul său, Seth, în albia Nilului.

În esenţă, similitudinea cu Baltagul se manifestă în episodul narativ al găsirii şi reasamblării leşului dezmembrat al lui Nechifor Lipan: „Oase risipite, cu zgârciurile umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor”. Ca şi Isis, „Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-se cu vin”.

O altă analogie o constituie faptul că Vitoria este însoţită de fiul ei, Gheorghiţă, Isis de Horus, iar câinelui Lupu îi corespunde Anubis în mitul egiptean: „în concepţia «osiriană», adică a lui Sadoveanu, ontologia e posibilă numai ca o cosmologie. La Sadoveanu [...], scara umanităţii se inserează în cea a universului ca totalitate”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …