Caracterizarea personajului principal Toma Alimoş din balada „Toma Alimoş”, Vasile Alecsandri

Literatura populară este o componentă esenţială a folclorului românesc, deoarece însumează totalitatea producţiilor înţelepciunii poporului nostru, (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create şi transmise prin cuvânt şi practici din generaţie în generaţie. Folclorul face parte integrantă din cultura naţională şi defineşte spiritualitatea unui popor.

Creaţiile literaturii populare au fost publicate pentru prima oară de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, al cărei motto a devenit celebru: „Românul e născut poet”, despre care bardul de la Mirceşti afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare”.

Toma Alimoş este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al baladei populare. Pe lângă titlu, Toma Alimoş imprimă baladei atât tema haiduciei, cât şi admiraţia autorului anonim pentru vitejia eroului popular, ca model de curaj şi de înfăptuire a dreptăţii.

Balada începe cu prezentarea statului social al eroului şi fixarea locului natal: „Haiduc din Ţeara de jos”. Portretul fizic este realizat prin caracterizare directă încă din expoziţiune, Toma fiind un adevărat ideal de frumuseţe masculină ca şi ciobănaşul din balada populară Mioriţa. Printr-o singură sintagmă de maximă concentrare a semnificaţiilor, „nalt la stat”, se sugerează forţă, măreţie, precum şi frumuseţe a trupului.

Prin modalităţi indirecte, se evidenţiază şi caracteristicile morale ca spiritul justiţiar, onestitatea şi înţelepciunea, îmbinate în expresia populară „mare la sfat”. Însuşirea cea mai de preţ a haiducului este vitejia, ilustrată în mod direct printr-un superlativ popular absolut: „Viteaz cum n-a mai stat”. Toate aceste calităţi definesc un personaj exemplar, un erou popular de baladă.

Legătura ancestrală a românului cu natura este relevată sugestiv prin plasarea personajului în peisajul rural, „în mijlocul / Câmpului / La puţul / Porumbului”, natura fiind ocrotitoare şi umanizată prin personificarea „Codrul se cutremura”. Manea închină în cinstea codrului ocrotitor, pe care-l consideră cel mai bun şi mai loial prieten al său: „Închinare-oi codrilor, / ulmilor / şi fagilor, / brazilor, / paltinilor, / că-mi sunt mie frăţiori / de poteri ascunzători”.

Încrezător în oameni, Toma nu are niciun fel de suspiciune în ceea ce priveşte răutatea şi perfidia lui Manea, ba chiar îi răspunde politicos şi prietenos boierului hain: „Mulţumescu-ţi, frate Mane”. Dorind să facă pace cu acesta, voinicul îi întinde plosca să bea, dar este atacat mişeleşte: „Manea stânga / şi-ntindea, / să ia plosca şi să bea, / iar cu dreapta / ce-mi făcea? / Paloş mic că răsucea, / pântecele i-atingea, / maţele i le vărsa”. Toma nu şi-a luat măsuri de prevedere atunci când s-a întâlnit cu boierul deoarece, corect şi cinstit, haiducul nu s-a gândit că boierul poate fi atât de laş încât să-l atace mişeleşte.

Curajul, voinţa şi vitejia, sunt principalele calităţi care-l definesc şi-l ajută pe Toma Alimoş să înfăptuiască dreptatea, înzestrat cu puteri supranaturale, Toma îşi oblojeşte singur rana şi, spirit justiţiar, aleargă după ucigaş ca să-l pedepsească şi să facă dreptate: „D-alelei, fecior de lele / [...] / Nu fugi c-o să-mi dai seamă. / Vreme multă nu pierdea, / Maţele că-şi aduna, / Cu brâu lat se încingea”.

Toma îi retează capul boierului dintr-o singură lovitură, bărbăteşte - „şi cu sete mi-l lovea; / capu-n pulbere-i cădea,”, ceea ce sugerează, indirect, setea de dreptate a eroului, ura lui profundă împotriva celor răi, hapsâni şi laşi, precum şi satisfacţia împlinirii dreptăţii: „Ce-am gândit / Am făptuit”.

Atitudinea haiducului în faţa morţii este una mioritică, el nu se teme de moarte, ci o acceptă firesc, asemenea ciobănaşului din balada Mioriţa, considerând că moartea ar putea fi un alt mod de continuare a vieţii prin contopirea cu natura veşnică. Prin testamentul său, Toma Alimoş îşi exprimă dorinţa de a rămâne în amintirea celor pe care i-a iubit, intrând astfel în veşnicie: „Iar la cap şi la picioare / Pune-mi, pune-mi câte-o floare: / La cap, floare / De bujor, / Să mi-o ia mândra cu dor, / La picioare, / Busuioc, / Să mă plângă mai cu foc”.

Haiducul transmite tovarăşilor săi dorinţa testamentară de a continua lupta pentru împlinirea dreptăţii, făcându-şi calul mesager al aspiraţiilor sale şi dincolo de moarte: „Apoi, măre, să te duci, / Drumu-n codri să apuci / Pân la paltinii trăsniţi, / Unde-s fraţii poposiţi”. Toma Alimoş îşi pune nădejdea într-un tânăr prieten care va fi capabil să-i continue idealul de dreptate: „Frăţior de vitejie, / Tovarăş de haiducie”.

Elementul fabulos revine în finalul baladei, haiducul fiind întins pe pat de fânişor în groapa săpată de calul său: „Murgul jalnic râncheza, / cu copita că-mi săpa, / groapă mică că-i făcea, / fânişor îi aşternea, / floricele că-i sădea / cu trei lacrămi le stropea”. Motivul sădirii florilor la mormânt este o rugăminte testamentară a haiducului şi un obicei popular ancestral (străvechi). Armonia desăvârşită dintre sufletul viteazului haiduc şi natură reiese şi din faptul că eroul este jelit de codrul fratern, în chip de ultim omagiu adus morţii acestuia: „Codrul se cutremura, / ulmi şi brazi / se clătina, / fagi şi paltini se pleca, / fruntea de i-o săruta / şi cu freamăt îl plângea.”

Toma Alimoş este erou popular de baladă şi, prin această ipostază, un personaj exemplar întruchipând idealul de frumuseţe fizică şi morală al poporului nostru. Poetul anonim are sentimente de admiraţie faţă de eroul său pe care-l caracterizează direct în expoziţiune. Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, gânduri, relaţii cu alte personaje - Manea şi calul - idealuri şi mai ales prin antiteza dintre viteazul Toma şi personajul negativ al baladei, boierul Manea, care întruchipează sluţenia fizică şi morală („Manea slutul şi urâtul”).

Pentru conturarea personajelor, autorul îmbină armonios cele trei moduri de expunere: naraţiunea, care evidenţiază prin fapte calităţile morale ale eroului, descrierea, care accentuează comuniunea cu natura, iar monologul şi dialogul introspectează stările sufleteşti ale eroului, gândurile personajelor şi relaţiile dintre ele. Registrul stilistic este definit de limbajul popular, care amplifică eroismul, vitejia şi măreţia morală a haiducului Alimoş, iar ritmul trohaic al versurilor, cât şi prin monorima realizată prin verbe la imperfect: „cutremura”, „clătina”, „pleca”, „săruta”, „plângea” desăvârşesc măiestria poetului anonim.

Referindu-se la creaţia populară Toma Alimoş, criticul şi istoricul literar Ion Rotaru afirma că „frumoasa baladă voinicească” ilustrează „o altă concepţie morală înaltă caracteristică tuturor timpurilor, prezentă în toate marile şi micile epopei eroice”, aceea de a evoca „bărbăţia, frumuseţea fizică şi morală a speţei” omeneşti.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …