Caracterizarea personajului principal Ştefan Gheorghidiu din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu, este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”.

Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social, în cadrul căruia acestea să se poată manifesta. Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... [...] Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

În Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii. Autointrospecţia conştiinţei şi a sufletului scot în evidenţă, prin monolog interior, zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.

Romanul este scris la persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj, definind viziunea narativă „împreună cu”. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, deschis - frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung -, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.

Protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ştefan Gheorghidiu, este personajul-narator al evenimentelor şi personaj „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea şi profunzimea psihologică. El trăieşte în doua realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.

La începutul romanului, Gheorghidiu este sublocotenent într-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea văii Prahovei, ceea ce constituie pentru el „o lungă deznădejde”. Dialogul ofiţerilor la popotă privind un fapt divers comentat de presă despre achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de adulter provoacă reacţia violentă a protagonistului, care consideră că „cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

Astfel, în mintea lui Gheorghidiu se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o aduce în timp real prin memorie involuntară şi retrospecţie şi o consemnează în jurnal: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. Face eforturi să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, unde fusese chemat urgent de soţia lui, Ela, cu care se împăcase de curând.

Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Ştefan Gheorghidiu este o natură reflexivă, care analizează în jurnalul de front stările interioare cu o conştiinţă unică şi cu luciditate, fiind însetat de certitudini şi adevăr: „Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”.

Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii şi constituie un zbucium permanent în căutarea adevărului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu viziunea lui despre iubire, despre idealul său de feminitate: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare” (despre bani).

Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan trăieşte în sfera ideilor, a cărţilor, o lume în totală contradicţie cu pragmatica realitate a unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nicio legătură spirituală. Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le disecă minuţios: „Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.

Viaţa lui devine în curând „o tortură”, nu mai putea citi „nicio carte”. Atracţia pe care o exercită asupra Elei luxul şi societatea mondenă a Anişoarei macină încet dar sigur viaţa conjugală. Ştefan decide să se despartă de soţia sa, însă, întâlnindu-se întâmplător cu Ela în faţa unui chioşc de ziare, într-o după amiază de vară, s-au simţit amândoi stânjeniţi ca doi străini, prilejuindu-i lui Gheorghidiu o adevărată revelaţie: „Simţeam că femeia aceasta era a mea, în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii”.

Conflictul interior al protagonistului-narator este de natură filozofică, el caută cu obstinaţie adevărul, fiind un pasionat al certitudinilor absolute. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii: „de altminteri, toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic”.

Mici incidente, gesturi fără importanţă, privirile pe care le schimbă ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiază, se amplifică şi capătă dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului, „era o suferinţă de neînchipuit”, care se hrănea din propria substanţă. Un element exterior, un fapt, o întâmplare îi declanşează un zbucium interior imens, reacţii în planul conştiinţei şi stări sufleteşti complexe.

Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, scriitorul notează gesturi, priviri, reacţii ale geloziei, analizându-se pe sine, observându-i pe cei doi şi pe cei din jur, studiind totul lucid cu minuţiozitate: „Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată”. Faptul că Ela gustă din felul de mâncare al lui G., produce o adevărată furtună în sufletul său, revenindu-i în memorie amintiri dureroase: „Şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest.”

Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul rănit, ci mai ales pentru faptul că se preface, afişând o indiferenţă cu totul falsă, ascunzându-şi frământările şi autocaracterizându-se: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv.” Autoanalizându-şi stările cu luciditatea caracteristică intelectualului Gheorghidiu, disecând fiecare reacţie pe care o are, el respinge ideea geloziei: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii”.

Personajul-narator năzuieşte să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspiră cu toată fiinţa, ideal care s-a prăbuşit dramatic şi din cauza concepţiei sale absolutizante: „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Realitatea pragmatică provoacă destrămarea cuplului, întrucât „descompunerea mecanismului iubirii nu rezolvă şi existenţa iubirii”, afirmă exegetul Marian Popa.

Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică drama, pentru că el îşi exagerează suferinţa ridicând-o la proporţii cosmice, ţine să-şi verifice potenţialul spiritual cu fiecare nouă situaţie-limită, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut: „Se rupsese totodată şi axa sufletească: încrederea [...] în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele”. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare „goală ca un mormânt, fără nevastă-mea”.

Orgolios, el suferă nu numai din cauza amorului propriu rănit sau din deziluzie, ci mai ales dintr-un sentiment absolut al loialităţii faţă de sine, stare chinuitoare pe care o autointrospectează cu luciditate: „Căutam o verificare şi o identificare a eului meu [...] cu un eu limitat în infinitul lumii ... nu era posibilă nicio putinţă de realizare sufletească.”

Iubirea devine pentru Ştefan Gheorghidiu autosugestie şi opţiune, „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere... Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic la urmă.”

Nici în plan sentimental, nici în plan social el nu găseşte un punct de sprijin durabil şi trăieşte dureros drama omului singur, inflexibil moral, neputând să facă niciunul dintre compromisurile cerute de societatea în care trăieşte. Unchiul său, Nae Gheorghidiu, om de afaceri aprig şi cinic, politician perfid şi abil şi Tănase Lumânăraru, ajuns milionar, deşi analfabet, cu o „abilitate aproape genială ca să înşele pe toată lumea”, alcătuiesc o lume în care Ştefan Gheorghidiu se simte un intrus, deoarece nimic din aceasta nu se potriveşte cu firea lui cinstită, pasionată de idei înălţătoare, de concepte profund intelectuale.

Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire şi, neputând afla siguranţa liniştitoare, se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, la care se uită cu indiferenţa „cu care priveşti un tablou” şi căreia îi lasă o bună parte din averea pe care ea o preţuia, se pare, în mod deosebit: „i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.

A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct în care personajul se confundă cu naratorul şi cu autorul, şi care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Participarea dramatică la acest război tragic şi absurd este dictată de atracţia ardentă a protagonistului-narator către cunoaştere existenţială în cât mai multe domenii ale vieţii, dorinţă pe care şi-o exprimă prin monolog interior: „n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc”.

Imaginea războiului este modernă şi demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie şi mai ales spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemic al personajului-narator evidenţiază, prin stilul indirect liber, discuţiile demagogice din Parlament privind pregătirea armatei pentru război, inconsistenţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării.

Discursurile bombastice, frazele goale rupte de realitate ale parlamentarilor ridică în slăvi eroismul ostaşilor, destoinicia armatei, deşi „fortificaţiile erau nişte gropi cât cele pe care le fac copiii jucându-se în nisip”, iar strategii militari, cu totul incompetenţi, dau comenzi aberante şi confuze care trimit soldaţii la moarte sigură. Frontul este, de fapt, haos, mizerie, marşuri neîntrerupte fără nicio finalitate, învălmăşeală şi dezordine, ceea ce creează o imagine halucinantă „de foc şi de trăsnete”.

Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că „e ca la începutul lumii”. Notaţiile personajului-narator în jurnalul de campanie privind războiul se disting prin autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: „cădem cu sufletele rupte în genunchi, apoi alergăm, coborâm speriaţi [...] nu mai e nimic omenesc în noi”. Toţi camarazii lui simt panica, frica, laşitatea, groaza, nicidecum n-au sentimentul eroismului şi al vitejiei, al luptei cu duşmanul. Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.

Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui Amariei şi el „fugea aşa, fără cap”. Din notele aflate în subsolul paginilor, rezultă că ziua retragerii a fost „cea mai cumplită zi [...], cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei şi prin amintirea ei; timp de nouă ani am retrăit-o mereu în vis!”. Gândindu-se la suferinţele care-l chinuiseră din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost, „acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător”.

Drama iubirii lui intră definitiv în umbră, experienţa dramatică a frontului fiind decisivă. Rănit şi spitalizat, se întoarce acasă la Bucureşti, dar simte faţă de Ela o înstrăinare definitivă, „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată” şi-i lasă ei „tot trecutul”.

Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-l dezumanizeze, se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene.

Originalitatea modernă a personajului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea, prin memorie involuntară, a dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că autorul este în acelaşi timp personaj şi narator. În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală”.

Şerban Cioculescu afirmă - printre primii - că „nimeni ca dânsul [...] nu a izbutit să redea psihologia combatantului, teroarea perpetuă a morţii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din faţă, aşteptarea luptei adevărate”, iar Pompiliu Constantinescu apreciază că „dl. Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …