Caracterizarea personajului principal Ştefan cel Mare din romanul „Fraţii Jderi”, de Mihail Sadoveanu

În conturarea personalităţii lui Ştefan cel Mare (a trăit între anii 1429-1504 şi a domnit în Moldova între 1457-1504), Mihail Sadoveanu preia maniera şi trăsăturile din portretul alcătuit de cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare la statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era un om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor”.

Ştefan cel Mare, personaj real şi personaj atestat istoric, este voievodul Moldovei, ilustrat atât ca domnitor, cât şi ca om. Portretul este preluat de la Grigore Ureche, „se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana”.

Deşi concis, portretul fizic conturat direct de narator este semnificativ şi din punct de vedere psihologic: „Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Accentuarea privirii semnifică forţa morală a eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jur. Nechifor Căliman îi face un portret alegoric, „acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine.”

Ca principal mijloc de caracterizare, Ştefan este construit mai ales din naraţiunile celorlalte personaje, el fiind la început absent, dar influenţând comportamentul oamenilor care-l aşteaptă, conferindu-i astfel o forţă divină asupra lor. Se creează impresia că şi forţele naturii i se supun: „de când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omăturile îmbelşugate”.

Apariţia voievodului în roman are loc într-un moment cu totul deosebit, la Sărbătoarea Hramului Mănăstirii Neamţ, unde este adunată întreaga suflare omenească a Moldovei. Naratorul ilustrează cu măiestrie regizorală mişcările scenice ale mulţimii, duhul legendei, atmosfera de ireal ce învăluie totul. Se simt şi se aud reacţiile celor care îl aşteaptă pe Măria Sa cu o nerăbdare crescândă, „ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă”.

Prozatorul pregăteşte cu artă apariţia domnitorului, creând o emoţie puternică în rândul maselor de ţărani, iar evenimentul este notat prin reacţii şi gesturi foarte sugestive: „femeile prinseră a se tângui cil mâinile la tâmple şi a-şi căuta pruncii”. Atmosfera este redată prin verbe impersonale - „se aude”, „se spune”, „se aşteaptă”, „are să se întâmple”-, iar personalitatea voievodului se conturează prin acumulări treptate de păreri ale oamenilor: „numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre Măria Sa, cei nevrednici să-şi plece capetele în ţărână”.

Figura legendară începe să se contureze prin întrebările pe care şi le pun oamenii despre Vodă, dacă „e cumplit la vedere” sau dacă are un „anume paloş cu care ceartă pe unii boieri?”. Ştefan apare în toată măreţia sa monumentală, „călare pe cal alb”, iar efectul asupra mulţimii este miraculos, „o femeie naşte de emoţie slobozind din măruntaiele ei un prunc”.

Ştefan este o personalitate recunoscută a Renaşterii, „Măria Sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fântână răsăriteană din care s-a adăpat Apusul”. El este un învăţat, un mag iniţiat în tainele naturii, pentru că „noi domnii şi stăpânitorii trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”. Voievodul este familiar cu supuşii, apropiat de oamenii simpli, îi cunoaşte pe fiecare pe nume, face dreptate celor mulţi, îi răsplăteşte pe cei care luptă pentru libertatea Moldovei, iar cu boierimea trădătoare este neîndurător.

Caracterizarea indirectă este realizată prin faptele, vorbele şi atitudinile personajului, reieşind spiritul justiţiar al domnitorului care este neînduplecat cu cei ce greşesc, instaurând în Moldovă orânduiala, siguranţa şi spiritul dreptăţii, de aceea este respectat şi iubit de cei mai mulţi, dar şi temut de cei ce înclină spre trădare şi necinste. Vodă are, astfel, o autoritate deplină asupra tuturor. Orice încercare de trădare a marii boierimi este imediat anihilată, pentru că Ştefan considera că în Moldova sunt prea mulţi stăpâni şi „nu trebuie să fie decât unul.”

Ştefan cel Mare este simbolul puterii, autoritatea, instanţa supremă, întrucât el este cel care trebuie să înţeleagă „de ce răsare şi asfinţeşte soarele”, deoarece „numai prostimea vieţuieşte pentru pântece”. Puterea supremă a domnitorului stârneşte spaimă şi admiraţie, sfială şi încredere. Voievodul este un înţelept care ajunge la cunoaştere prin respectarea ritualurilor strămoşeşti, astfel vânătoarea de la Izvorul Alb este iniţiatică, destinul Moldovei şi al domnitorului dezvăluindu-se prin integrarea în permanenţa naturii, singura dătătoare de forţă şi înţelepciune.

Ştefan cel Mare este un personaj clasic pentru că acţionează mereu sub imperiul datoriei faţă de ţară şi popor, iar între raţiune şi pasiune, învinge totdeauna raţiunea.

Ştefan cel Mare este un personaj romantic pentru că este construit din trăsături excepţionale, căpătând aură mitică şi legendară, trăsături ce reies atât din opiniile oamenilor, cât şi din comportamentul lui în bătălii, unde dovedeşte o vitejie fabuloasă. Definitorie pentru patriotismul fierbinte şi eroismul lui excepţional este lupta de la Vaslui, ca simbol al tuturor izbânzilor sale împotriva duşmanilor ţării, prilej cu care Sadoveanu îl ilustrează ca păstrător al regilor nescrise strămoşeşti, ce trăieşte în cultul eroilor Moldovei, pe care-i pomeneşte pe fiecare pe nume, rugându-se pentru sufletul lor şi pentru care porunceşte să se împlinească sfânta datină a îngropăciunii.

Ştefan cel Mare simbolizează tipul domnitorului suveran luminat şi autoritar, înconjurat de boieri şi răzeşi supuşi voinţei sale. Este exponent al idealurilor de libertate şi dreptate ale poporului său, fiind înălţat la condiţia de supraom, căpătând trăsături mitice şi legendare. Trăsăturile ce domină portretul lui Ştefan cel Mare sunt aşadar: patriotismul fierbinte, setea de adevăr, vitejia, curajul, puterea de sacrificiu, spiritul justiţiar.

Mihail Sadoveanu vede în Ştefan cel Mare, ca şi Nicolae Iorga, pe „cel mai cinstit şi mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”, aşa cum îl portretizase şi Grigore Ureche în Letopiseţ „iute la mânie”, menţinându-l într-o aură legendară prin modul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalţi, situând personajul la limita dintre fantastic şi real, dintre mit şi istorie, dintre istorie şi legendă.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …