Caracterizarea personajului principal Ştefan cel Mare din drama „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sub influenţa ideologiei paşoptiste, în literatura română se dezvoltă interesul pentru trecutul naţional, pentru istoria patriei şi apar primele opere literate şi în domeniul dramaturgiei. O primă izbândă a acestui gen literar este drama lui B.P. Haşdeu, Răzvan şi Vidra (1867), urmată de drama Despot-Vodă (1879) a lui Vasile Alecsandri, iar în 1902 apare Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davilla.

Barbu Ştefănescu Delavrancea desăvârşeşte evocarea istorică a evenimentelor şi personalităţilor eroice ale acestui neam, într-o trilogie care începe cu vremea lui Ştefan cel Mare în Apus de soare (1909), continuă cu domnia tiranică a lui Ştefăniţă în Viforul (1910) şi se încheie cu personalitatea strălucită a lui Petru Rareş în Luceafărul (1911).

În acest triptic, Apus de soare este o adevărată capodoperă a dramei romantice româneşti, în care sunt evidente, ca surse de inspiraţie, creaţiile folclorice care ilustrează dimensiunea legendară a domnitorului, Letopiseţele Ţării Moldovei ce fuseseră publicate recent de Mihail Kogălniceanu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai, Ştefan cel Mare, de E. Esarcu.

Ştefan cel Mare, personajul central al dramei Apus de soare, este un personaj atestat istoric, un personaj real şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster), construit cu o psihologie complexă, compusă din două ipostaze: conducător de ţară şi om bătrân şi bolnav, întrucât piesa ilustrează ultimul an de domnie şi de viaţă al măreţului voievod (1504). Personajul este măcinat de două conflicte puternice: un conflict interior între datoria de domn şi slăbiciunile omeneşti şi un conflict exterior, între statutul de conducător al Moldovei şi duşmănii care vor să destabilizeze orânduielile ţării.

Iniţial, Ştefan cel Mare se conturează din replicile celorlalte personaje, ce se constituie într-un personaj colectiv, care-şi exprimă, în mod direct, profundul ataşament şi admiraţia pentru bravul domnitor : „că mult e bun şi viteaz şi nepărtinitor”, „preaslăvitul nostru stăpân”, „slăvitul nostru voievod”, chiar şi duşmanii lui  îl numesc „şoiman” şi „vultur”. Caracterul romantic şi legendar al personajului se conturează prin epitete hiperbolice, ca „zmeul”, „soarele”, „sfântul”, „înzăoat”, „scăldat în sânge de şerpoaică”, „va trăi cât Matusalem”, evidenţiind astfel dimensiunea mitică a personajului.

Trăsătura dominantă a lui Ştefan cel Mare este patriotismul fierbinte şi înălţător care i-au determinat faptele şi atitudinile în întreaga perioadă cât a condus Moldova şi chiar şi acum, în ultimul an de viaţă şi de domnie. Realismul şi legendarul se îmbină armonios, conturând un personaj excepţional, romantic, care se va creiona şi indirect, prin propriile fapte şi vorbe.

Autocaracterizările sunt numeroase: „că sunt bătrân, că sunt bolnav”, dar „sufletul nu vrea şi trupul nu mai poate”. Conflictul interior se manifestă permanent între puternicul, viteazul, nemuritorul voievod şi omul care este bătrân şi bolnav, ce are conştiinţa limitelor sale: „bătrân, bolnav şi neputincios ... mantia asta e prea grea”. Întrebat ce-l doare, voievodul dă un răspuns sugestiv pentru cele două ipostaze: „Nimic pe domnul Moldovei... [...] Şi toate pe Ştefan Muşatin, fiul lui Bogdan şi nepotul lui Alexandru cel Bun”.

În acest conflict, domnitorul învinge totdeauna omul, deoarece puternica dragoste pentru Moldova este mai presus de slăbiciunile omeneşti şi-i dă voievodului voinţă şi forţă de acţiune. Ştefan îşi identifică destinul fu acela al Moldovei, idealul conducătorului de ţară se contopeşte cu istoria neamului: „Maria şi Moldova e totuna... Sunt patruzeci şi şapte de ani... de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate. Şi cum vru Moldova, aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii, că vru ea un domn treaz şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii şi numele ei trecu graniţa de la Calfa până la Roma...”.

Ca procedeu artistic, dramaturgul utilizează tehnica basoreliefului pentru reliefarea personalităţii marelui voievod. Faptele sunt puţine, dar evidenţiază indirect acelaşi profund sentiment patriotic al domnitorului care este pus în antiteză romantică faţă de meschinăria boierilor potrivnici, iar vigoarea şi fermitatea sa sunt accentuate în contrast cu blândeţea doamnei Maria.

Natura contribuie şi ea la completarea figurii monumentale a domnitorului, privirile lui aţintite sfredelitor asupra boierilor trădători sunt amplificate de fulgerele de afară, vorbele se contopesc cu tunetul ce însoţeşte ploaia, dând astfel personajului dimensiuni hiperbolice şi naturaliste. Furtuna dezlănţuită în sufletul său este preluată de furtuna de afară amplificând astfel zbuciumul şi frământarea din inima sa.

Puterea de sacrificiu, vitejia şi curajul domnitorului, care este totdeauna exemplu în luptă pentru ostaşii săi, sunt evidenţiate indirect, prin intruziune narativă, de către clucerul Moghilă, care relatează impresionat şi exaltat expediţia din Pocuţia: „Mătură tot înaintea lui. Şi toţi îi jurară credinţă, şi moldoveni, şi rusneci, şi leşi. [...] Straşnic răcnea leul Moldovei, că vuia valea şi codrii”.

Cunoaşterea şi evocarea tuturor vitejilor căzuţi pe câmpul de bătălie, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor este o însuşire care-l particularizează între toţi domnitorii Moldovei şi argumentează legătura strânsă dintre măreţul voievod şi eroii neamului, precum şi dragostea lui imensă pentru neam şi ţară: „şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriaşi”.

Inima domnitorului bate la unison cu marea şi iubitoarea inimă a poporului moldovean, a luptătorilor care vin fără şovăire la chemarea Măriei-Sale. Vodă îi vede şi îi aude sosind, comparaţia amplificând imaginea vizuală a ostaşilor: „cum se varsă apele în Siret aşa vin şuvoaiele în Suceava la chemarea voievodului lor!... Oh! săracii!... Săracii mei ş-ai voştri... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova!...”.

Identificarea lui Ştefan cu Moldova este elocventă pe parcursul întregii piese, monologul dramatic evidenţiind alte însuşiri ale patriotului domnitor, care se autocaracterizează, „şi cum vru Moldova, aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept şi n-am despuiat pe unii ca să-mbogăţesc pe alţii ... că vru ea un domn treaz şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit... că vru ea numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii şi numele ei trecu graniţa”.

Vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu reies, indirect, şi din evocarea clucerului Moghilă a expediţiei din Pocuţia: „Straşnic răcnea Leul Moldovei de vuia valea şi codrii... Mătura tot înaintea lui şi toţi îi jurară credinţă şi moldoveni şi rusneci şi leşi”.

Puterea exemplului personal şi spiritul justiţiar sunt recunoscute nu numai de cei loiali domnitorului, ci şi de duşmanii săi: „boier, răzăş, ţăran supus, era tot una în faţa lui”. Metafora „soarelui” este adesea folosită de celelalte personaje pentru a ilustra personalitatea marelui voievod: „Răsare soarele, şi încălzeşte şi pe boieri şi pe oase goale, fără deosebire, că nimeni nu s-a plâns de judecăţile lui în vreme de pace, ori că-n războaie n-a sărit unde a fost mai greu, însufleţind pe cei cu inima scăzută...”.

Figura legendară a domnitorului este construită şi prin opiniile celorlalte personaje despre el. Oana îl venerează şi-l numeşte: „Slăvitul domn ăl Mare”, Domnul cel Sfânt”, „preaslăvitul nostru stăpân”, „Slăvitul nostru voievod”. Doamna Maria are pentru Ştefan o dragoste profundă: „Viteazul meu, Sfântul meu stăpân”. Clucerul Moghilă îl divinizează, aidoma nu numai supuşilor măriei sale - „Leul Moldovei”, „Soarele nostru”-, ci chiar duşmanilor: „Mare a fost”, „Şoimanul” şi „Vulturul”.

Stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr, deşi ostili domnitorului, recunosc bunătatea acestuia faţă de supuşii loiali, spiritul justiţiar, precum şi măiestria conducătorului de ţară în ceea ce priveşte politica internă: „A fost bun [...] şi drept...”, „Boier, răzăş, ţăran supus, era tot una în faţa lui...”, „Moşiile le împărţea numai la ostaşi”...”, „Din supuşi îi făcea răzăşi, din răzăşi boieri sadea...”.

Un adevărat testament istoric pentru viitorime rosteşte Ştefan cel Mare atunci când îl înscăunează ca domn pe fiul său, Bogdan: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe ... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri, şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor”.

Piesa Apus de soare este o dramă romantică atât prin tema inspirată din istoria naţională, cât şi prin crearea unui personaj excepţional, de dimensiuni legendare şi mitice, care creează o atmosferă fabuloasă, păstrând însă şi o anumită solemnitate. George Călinescu definea drama lui Barbu Ştefănescu Delavrancea „o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă de observare a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc armonic”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …