Caracterizarea personajului Popa Iancu din nuvela „În vreme de război”, de I.L. Caragiale

Fratele mai mic al lui Stavrache, hangiul din Podeni, Popa Iancu din nuvela În vreme de război, de I.L. Caragiale, este „un om cu dare de mână; rămas văduv, deşi foarte tânăr, trăia cu maică-sa”. Treburile laice îi merg de minune: „În timp de un an şi jumătate, cumpărase două sfori de moşie, ridicase un han şi o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, şi mai avea, se zice şi bănet. (...) Toată lumea credea că popa găsise vreo comoară”.

Prosperitatea la vedere a lui Iancu atrage atenţia cetei de tâlhari care, timp de doi ani, băgase groaza în aşezările din ţinutul Dobrenilor, aşa încât, într-o seară, locuinţa preotului este călcată de oamenii spoiţi cu negru pe faţă care îl jefuiesc şi-l schingiuiesc, încalte, faţa bisericească are norocul să scape cu viaţă, ceea ce nu se întâmplă cu alte victime ale tâlharilor, cum ar fi arendaşul din Dărmăneşti care este ucis împreună cu o rudă îndepărtată, o babă care „făcuse neghiobia să ţipe”.

În fine, tâlharii sunt prinşi într-o noapte când pregăteau o nouă lovitură. Oarecum concomitent, Popa Iancu, plecat de câteva zile de-acasă cu treburi negustoreşti, revine la domiciliu obosit şi tulburat, dornic de a-i face o vizită imediată fratelui mai mare, Stavrache, hangiul, căruia îi mărturiseşte că el era capul bandei de răufăcători şi că îşi înscenase propria „călcare” de către tâlhari pentru a îndepărta suspiciunile legate de înavuţirea sa peste noapte.

Din cursa întinsă de poteraşi, soldată cu capturarea tovarăşilor de nelegiuiri, preotul scăpase cu şansă, iar acum era îngrozit că, supuşi la cazne, cetaşii îl vor divulga, destinându-l ocnei pe viaţă. Apariţia la han a vreo douăzeci de voluntari tineri aflaţi în drum spre Dunăre, la război, îi sugerează lui Stavrache soluţia de salvare prin pierderea urmei lui Popa Iancu: înscrierea lui în rândul luptătorilor.

Dintr-o epistolă ulterioară, aflăm că fugarul, participant la asediul Plevnei, se distinge prin fapte de bravură ostăşească, este ridicat în grad şi decorat cu ordine româneşti şi ruseşti. După terminarea războiului şi lăsarea la vatră a luptătorilor, Popa Iancu nu dă însă nici un semn de viaţă; mat mult, pe adresa fratelui soseşte o scrisoare prin care doi camarazi îl anunţă pe Stavrache de moartea eroică a mezinului.

Conform prevederilor legii, întreaga avere a acestuia îi revine de drept hangiului care începe să-şi facă probleme la gândul eventualei întoarceri acasă a lui Iancu. Acesta apare în două rânduri în visul fratelui, o dată în chip de ocnaş, a doua oară în uniformă de căpitan, înfricoşându-l cu întrebarea: „- Gândeai c-am murit, neică?”. A treia oară, apariţia sa este reală: însoţit de un tovarăş.

Popa Iancu descinde misterios la hanul lui Stavrache, căruia îi cere bani pentru a acoperi o lipsă în gestiunea regimentului. Într-o ieşire de violenţă puternică, acesta îşi atacă fratele, dar, în cele din urmă, cei doi călători îl biruie. Îl imobilizează şi-l leagă butuc. Hangiul dă semne că şi-a pierdut minţile, ceea ce îl face pe Popa Iancu să exclame deprimat: „- N-am noroc!”.

Personaj romantic, cu existenţă aventuroasă, decupat parcă din manualele literaturii de gen - viaţă dublă, împărţită dihotomic între sutană şi pistolul brigandului, înger (aparent) şi demon în acelaşi timp -, Popa Iancu n-are în el aproape nimic caragialesc. Ceea ce îl apropie, totuşi, de fauna umană din proza autorului este menţionata exclamaţie din final: în plină tragedie familială, pierzând orice speranţă de a ieşi din încurcătura financiară. Popa Iancu invocă, asemenea lui Lefter Popescu, lipsa de noroc („- Ţi-ai găsit! Eu şi noroc!”).

George Călinescu avea dreptate scriind: „Caragiale mai afecta a fi un om damnat, cu ghinion, în parte şi credea în piaza-rea”. Sub semnul acestei credinţe, care îl asediază şi ca om, şi (prin personajele sale) ca scriitor, se aşează amintitele cuvinte ale lui Popa Iancu şi ele conferă brusc materiei epice o neaşteptată ambivalenţă: tot ceea ce fusese, în cazul lui Stavrache, radiografia lăcomiei de avere eşuată în dramă individuală, devine, privită din perspectiva preotului tâlhar şi hoţ, expresia fatalităţii, a unei damnaţiuni imparabile.

Check Also

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Iniţiativa…”, de I.L. Caragiale

În schiţa Iniţiativa…, de I.L. Caragiale, Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza …