Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce îmbracă adesea veşmântul incitant al paradoxului. Primul paradox - statistic: impresia cvasiunanimă şi perenă cum că freneticul, eternul, indispensabilul Mitică, „bucureşteanul par excellence”, cel pe care „îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni”, bântuie cu aceeaşi furie itinerantă şi prin paginile momentelor şi schiţelor este, în bună măsură, falsă.

Numericeşte vorbind, eroul care a dat, prin miticism, un nume balcanismului în varianta carpato-danubiană este de găsit el însuşi în persoană ori prin intermediul unor joviale evocări invocări doar în ceva mai mult de 10% din proza de gen a lui nenea Iancu. Mai interesant (neaşteptat, curios, perplexizant) este că, în textele care îl includ nominal ca personaj, Mitică nu este deloc Mitică, lipsindu-i tocmai dimensiunea imanentă specifică: miticismul. Apariţie palidă, lipsită de pregnanţă, inconsistent fenomenal şi irelevant ca actant epic, fără geniul lingvistic şi fără fervoarea retoricii gestuale care au preschimbat un banal prenume în renume.

Mitică face figuraţie literară în regim episodic şi neconcludent. Elevul Mitică Georgescu (sau Dăscălescu?) invocat în Lanţul slăbiciunilor este o loază de familie bună şi atât: ceaprazarul din La Moşi însoţeşte nesemnificativ aventura burlescă a coanei Lucsiţa (cele trei replici rostite în finalul schiţei sunt mai mult vulgare decât subtil-insinuante a la Mitică); în Tren de plăcere, informatorul nocturn omonim nu există ca personaj - la fel ca locotenentul Lefterescu (Five o’clock), dom’ Mitică de la pricepţie (Justiţie) şi Mitică (sau, poate, Costică) Popescu din Căldură mare. Ar mai fi în discuţie două tronsoane de crochiuri (Mitică şi Tot Mitică) cele mai multe dintre ele un fel de anecdote dialogate, mustind de spirit miticesc, dar greu de calificat drept literatură - şi comisarul Pişculescu de la secţia 55, semnatarul „procesului verbal” din schiţa cu acelaşi titlu un Mitică din familia lui Ghiţă Pristanda, care violează brutal logica şi sintaxa».

Al doilea paradox temporar-concluziv: când este el însuşi, în ipostaza statornicită de tradiţia exegetică aferentă (Mitică I şi II), n-avem de-a face cu literatura care rămâne, fundamental, ficţiune. (Din această pricină, nici anecdota - specie mai curând folclorică sau, în registru scris, jurnalieră -, nici aforismul / maxima / cugetarea - operă de moralist - nu penetrează decât accidental ori prin extensie postmodernistă spaţiul literar.) Revers: când literatura e la ea acasă, personajul nu mai e el însuşi, ci un pseudo-Mitică, alienat în raport cu propria-i condiţie ontologic-literară.

Al treilea paradox - oarecum derivat din precedentul: infinit mai (con)substanţiali întru miticism se relevă alţi eroi comico-satirici din proza lui I.L. Caragiale, diferiţi onomastic de modelul arhetipal, dar configuraţi fidel conform standardelor comportamentale ale acestuia (nenea Iancu este behaviorist avant la lettre). Exempli gratia: Lache şi Mache („tineri cu carte; ei ştiu din toate câte nimic...” şi „iau parte cu mult succes la toate discuţiile ce se ivesc la cafeneaua lor obişnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, procesele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilee ş.cl., ş.cl.”).

Leonică din Broaşte... destule („Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost. Cu un cuvânt, o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte” - aţi recunoscut, desigur, matricea stilistică originară, ba chiar formulările identice), cunoştinţa din Atmosferă încărcată.

Costică Parigoridi din Repausul dominical, Amicul X şi alţi amici, Niţă şi Ghiţă (C.F.R.), diverşi Ioneşti, Popeşti, Georgeşti, Stasachi şi Mandachi, în fine... Majoritatea covârşitoare dintre ei, personaje de prim-plan în textele prin care mişună şi, în plus, corporalităţi literare mult mai solide, mai pline de relief, de savoare şi de pitoresc marca Mitică decât respectivul. Ei, nu El, edifică geneza, hrănesc factual şi omologhează literar miticismul, dar, cu toate acestea, El, nu ei, împrumută numele conceptului, într-adevăr: al dracului, Mitică! Un amănunt picant, dar nu numai: curenta punere a semnului egalităţii între Mitică-Tatăl, unicul şi nesubstituibilul Mitică, şi feluriţii uzurpatori ai numelui său nu prea i-ar fi plăcut onorabilului care dispune de o orgolioasă conştiinţă identitar-onomastică: „Un necunoscut, semuind pe Mitică cu altcineva, îl salută: «- Salutare, musiu Costică», «- Pardon, din contra, că mă cheamă Mitică»”.

Dar cine este, în fond şi la urma urmei, acest personaj? Reprezentantul unei „categorii morale” (P. Constantinescu), al unui „etnicism provincial” (George Călinescu), al condiţiei heideggenene de „fiinţă-în-lume”, cu pandantul său „fiinţă-cu-celălalt” (Ion Vartic)? Este Mitică doar hahalera meridională simpatică, agorafilă, logoreică şi superficială, insul comun, avid de exhibare în public, cu oroare de solitudine, băşcălios, agasant, incoerent în idei şi inconsecvent în atitudini, căruia îi repugnă gravitatea fiindcă n-are organ pentru tragic, dar se dovedeşte redutabil „în genul uşor picant şi ironic”? Exegezele caragialiene de ieri şi de azi investesc în acreditarea acestei imagini o fervoare consensuală suspectă. Singura voce cu irizaţii disidente într-o chestiune ce frizează unanimitatea rămâne, o să râdeţi, a lui Caragiale însuşi.

În portretul labruyeresc al lui Mitică din care se citează cu încrâncenare tezistă doar două-trei fraze, autorul Momentelor plasează o notaţie trecută sistematic cu vederea pentru că este de natură să tulbure apa stătută a receptării monodimensionale a personajului. Nenea Iancu atrage, respectuos cu adevărul, atenţia că „Mitică este destul de tare” şi, în ipostaza de cultivator de „vorbe sentimentale, lirice, melancolice”, oferind şi câteva exemple în măsură să argumenteze aserţiunea, care n-au convins însă pe nimeni. Să le revedem, totuşi. Primul: „Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are!”. Înainte de a zâmbi subţire la adresa enunţului licenţios-tautologic, se cuvine să menţionăm că el reprezintă o adaptare, uşor frivolă a latinescului „Nemo dat quod non habet” (Nimeni nu dă ceea ce nu are) formulă scolastică, exprimând natura imanentă a cauzalităţii care nu poate implica mai mult în efect decât există în cauză.

Al doilea: „Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!” Ridicol şi hazliu în registru minor, nu-i aşa? Ba, aşa ar fi dacă prima propoziţie nu ne-ar gâghila în mod plăcut urechea în sonorităţi hispano-calderoniene: la vida es sueno... În fine, al treilea: „- Ei! madam Popescu, nu există roză fără spini!”. Dacă o eliminăm temporar pe madam Popescu din enunţ, el nu poate să nu ne aducă în memorie cohorte lungi de poeţi care şi-au exersat pana pe motivul de largă circulaţie (banalizat până la aplatizare în zilele noastre, dar viu şi productiv odinioară) al spinului şi trandafirului. Invocarea madamei Popescu face parte din tehnicile lui Caragiale şi ale lui Mitică de relativizare a contextelor grave prin umor, de dinamitare a seriosului prin introducerea intempestivă a unor elemente de disoluţie cu efect imediat. Celebrul „- Mă, mie Kant al tău mi se pare un mare moftangiu”, pe care i-l arunca zeflemitor lui Mihai Eminescu, aparţine aceluiaşi arsenal de provocări voluntare.

Mitică, aşa cum ni-l înfăţişează uneori textele lui Caragiale, iar nu reminiscenţele noastre de lectură din vremuri îndepărtate, este nu numai sentimental, liric şi melancolic, ci de-a dreptul trăitor de drame existenţiale majore, măcinat de suferinţi veritabile, sfâşiat de neîmpliniri ontologice, victimă a potrivniciei destinului ingrat, a unui fatum nemilos, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, o fiinţă cutreierată de presimţirea sumbră a morţii. El este o natură duală, miez şi coajă în acelaşi timp, un Ianus bifrons, introvertit din pudoare, mască comică aplicată voluntar peste o fizionomie gravă. Volubilitatea în exces este forma lui de apărare în faţa ofensivei cotidianului agresiv, gregar, perisabil şi nesemnificativ pe care îl exorcizează într-un torent de vorbe. Da, dar şi când tace, tăcerea lui Mitică are în ea ceva cosmic, devastator, apocaliptic, de sfârşit de lume.

Să-l urmărim puţin în acţiune, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. Iată-l în Ţal!... caşetând timid drama eşuării din neşansă a vocaţiei de elită în meschinăria unei ocupaţiuni pedestre: „- Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat să-nvăţ filosofia! eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi: asta era nacafaua mea, nu negustor!”. Avem aici de-a face cu o durere înăbuşită autentică, amplificată, prin sugestie, de împrejurarea că malaxarea ei se consumă auster în intimitatea frământată a personajului.

În Iniţiativa..., Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza neputinţei de a evita catastrofa pierderii posibile a unicului său copil. Faptul că respectivul copil poartă un nume caraghios - Sisilica - nu schimbă datele de fond ale problemei: o Sisilica moartă este la fel de moartă ca şi un Hamlet pe catafalc! Monologul 1 Aprilie, în care Mitică moare stupid, cu un hohot tembel îngheţându-i pe buze, reprezintă ilustrarea adevărului că, dacă de la sublim la ridicol nu e decât un pas, de la glumă la crimă distanţa este aceeaşi. Ca, de altfel, şi de la farsă la tragedie ca situaţii de viaţă, dar şi ca specii literare.

Camaradul Mitică din Inspecţiune este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, ezoterică la graniţa cu Thanatosul, un veritabil anti-Mitică. Îl aflăm în „odăiţa din fund” a unei solitudini din care refuză să fie extras în pofida strădaniilor amicilor, înfăţişarea lui este a unui înger căzut, extatic, asangvin şi misterios, redus la câteva mişcări mecanice, descompuse: „La lumina spălăcită a becului Auer, chipul camaradului seamănă cu icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul cu umbre albastre; fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii pierduţi în extaz. În mâna-i, asemenea albă, ca şi cum pe sub piele n-ar mai curge nici un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu care amestecă, încet, încet de tot, zahărul într-o ceaşcă plină cu şvarţ. Din când în când oftează din adânc pe nas, umflându-şi nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el şi-l salută. El le zâmbeşte - zâmbetul sfânt al martirului, care-ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii eterne - şi urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba câtuşi de puţin măsura mişcării”.

Lui Mitică-Solitarul îi urmează, în lanţul surprizelor Mitică - Marele Mut. Guralivul, locvacele, palavragiul, risipitorul de vorbe, cel pentru care imperativul „a se tăcea!” (Ţal!...) reprezintă o sintagmă interzisă, se retrage sumbru într-o linişte rău prevestitoare şi refuză îndelung dialogul la care este provocat. În pofida insistenţei celor trei camarazi cu care adoptă o singură formă, regresivă, de comunicare gestul. Când, în sfârşit, concede să deschidă gura şi să scoată câteva sunete, Mitică este sibilinic şi oracular, emisia lui sonoră având nevoie de translaţia, în limbaj articulat, a chelnerului. Cine este acest personaj cu alură de Sfinx singuratic, pus de Caragiale să vegheze impenetrabil pe malul Stixului? A se observa că el este ultima fiinţă care îl vede pe nenea Anghelache înainte ca mânuitorul de bani publici să comită inextricabilul gest fatal.

Nu cumva este Celălalt Mitică pe care, de un secol, ne încăpăţânăm să nu-l vedem când ne privim în oglinda sinelui şi să nu-l pricepem, deşi el vorbeşte pe-nţeles, sclavi ai unei imagini deformate despre noi înşine cu care defilăm inconştienţi şi alienaţi pe versanţii istoriei? Căci, mă întreb, ce poate fi mai explicit şi mai edificator, în această ordine de idei, decât dialogul următor: „La birt, Costică (dulce): - Ce mai faci, Mitică? Mitică (mâncând cu lăcomie): - Mă apăr de moarte, monşer!”. Poftă bună, Mitică!

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Iniţiativa…”, de I.L. Caragiale

În schiţa Iniţiativa…, de I.L. Caragiale, Mitică este părintele azvârlit pe culmile disperării din cauza …