Caracterizarea personajului Duca-Vodă din romanul „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, de Mihail Sadoveanu

Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, de Mihail Sadoveanu, a apărut în anul 1929 şi constituie culmea prozei sadoveniene ce evocă perioada istorică de suferinţă şi de decădere a Moldovei, urmând volumelor Neamul Şoimăreştilor şi Vremuri de bejenie. Mihail Sadoveanu porneşte în crearea romanului de la documentele cronicarilor, dar şi din literatura populară care reţine în creaţiile folclorice cele mai importante evenimente istorice ale neamului românesc.

Romanul evocă imaginea Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aflată în decădere economică şi sărăcia cruntă în care se zbate poporul în vremea domniei lui Duca-Vodă, evidenţiind lupta acestuia pentru a-şi păstra tronul în cea de a treia domnie şi lăcomia de „dăjdii” puse în spatele moldovenilor, pentru ca să-şi poată plăti birurile care-l ţineau domn.

Duca-Vodă, personaj atestat istoric şi eponim (care dă titlul operei), aflat la a treia domnie pe tronul Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea, este tipul domnitorului hain, tiran, crud şi despot, care duce ţara într-o sărăcie jalnică, marcând una dintre cele mai neguroase perioade de decădere materială şi spirituală din istoria ei, din care cauză este întruchiparea antieroului.

Mihail Sadoveanu îl prezintă pe vodă Georgie Duca în anul de domnie „de la Hristos 1679”, când în Moldova se instalase o atmosferă de suspiciune şi teroare din cauza lăcomiei sale, care mărea dăjdiile poporului pentru „a plăti mucaremeaua” (taxa pe care trebuia să o plătească turcilor pentru înnoirea domniei), confisca averile boierilor, îi chinuia şi „îi izbea cu buzduganul de moarte”.

Personaj negativ, antierou, domnitorul Duca este conturat de către naratorul omniscient din trăsături morale malefice, reieşite, indirect, din comportamentul, faptele şi mentalitatea personajului. Necruţător, rău, inuman, ducând o viaţă izolată din pricina firii sale închise, răutăcioase, Duca-Vodă inspiră teamă tuturor, pentru că, suspicios şi ursuz, este neînduplecat faţă de slăbiciunile şi păcatele omeneşti.

Ura profundă pe care vodă o are faţă de beizadeaua fostului domnitor Ruset îl determină să-i facă reproşuri severe acestuia, care, având curajul nestăpânit al tinereţii, îi răspunde cu francheţe jignitoare că, pentru greşelile comise, fusese deja judecat „la Stambul de vizir”, dar mai ales că şi „Dumnezeu le iartă. E adevărat că oamenii cet proşti nu sunt atât de iertători...”. Domnitorul rămâne complet impasibil la suferinţele moldovenilor, pe care i le semnalează sulgerul Lupu: „Duca-Vodă nu părea nici mişcat, nici mânios. Îşi păstra stăpânirea de sine”.

Bătrânul Vasile Ghenca, „firav, slăbănog şi spânatic”, adus la judecată în faţa divanului, are cutezanţa de a-i spune cu semeţie şi demnitate adevărul despre dezastrul în care vodă conduce Moldova: „Văzând că mi se pune în mână cuţit ca să belesc ţara, l-am lepădat”.

Duca stăpâneşte arta disimulării, pe care o exercită cu măiestrie în perioada domniei, pentru a prinde şi pedepsi pe orice boier care ar încerca să iasă de sub tiranie: „Văzându-mă pe mine vesel şi nebănuind nimic, dacă sunt lângă noi, unii din vinovaţi nu vor scăpa”, ori pentru a le confisca averile: „Nu mi-ar părea rău să fie acela amestecat, căci are atâtea prisăci, herghelii, cirezi şi hanuri şi mai ales atâtea pungi de aur, încât ar avea cu ce-şi plăti viclenia”.

Iute la mânie şi neiertător, Duca înfricoşează pe „boierii, slujitorii şi robii” care asistau la judecata lui moş Tudor Şoimaru, nu prin izbucnirea lui vodă, cât prin „fapta pe care voia s-o săvârşească”, atunci când ţăranul nu mai poate îndura suferinţa şi-i spune cu o adâncă amărăciune: „Mulţămeşte-te, măria ta, cu banii noştri, cu vitele şi cu rodurile pământului şi cu mierea ştiubeielor noastre; nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie până la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur!”.

Domnitorul le cruţă viaţa celor aduşi la judecată, dar porunceşte cu bestialitate, „să-i vârâţi în beciuri, să steie în obezi până ce satele lor vor plăti de două ori cât arată tabelele vistieriei”, lăcomia sa fiind fără limite. Dorinţa de a rămâne pe tronul Moldovei costă foarte mulţi bani, „acel Stambul blăstămat e ca o gură a Tartorului. Poţi să torni în el comorile lumii, nu se alină în veci”. Duca-Vodă este nesătul de putere şi de stăpânire, ocupă, pe lângă tronul Moldovei şi pe cel al Ucrainei turceşti, „al cărui tui (tron) îl dobândise în ziua împăcării sale cu Ştefan beizadea, de faţă fiind Sultan Mehmet”.

Naratorul ilustrează, indirect, aviditatea personajului, atunci când descrie curtea domnească de la Iaşi: „Aici stăpânea Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie”. Orgoliul său nemăsurat reiese indirect din episodul nunţii fiicei sale, Catrina, a cărei căsătorie nu constituia o bucurie părintească, ci un prilej de a arăta lumii bogăţiile sale şi de a-şi satisface trufia fără margini.

Aşadar, acum că era „Voievod şi-n Moldova şi-n Ucraina”, trebuia să organizeze o nuntă „cu mare strălucire [...], ca să se pomenească şi-n alte ţări şi la alte limbi de mărirea sa şi să rămâie însemnat şi-n letopiseţi”, însă calculele lui de a-şi achita cheltuielile au în vedere numai grânele, vitele şi roadele pe care „nădăjduieşte” că le-au făcut ţăranii, cărora să le ia toată agoniseala prin biruri exagerate: „Nădăjduiesc de la Domnul Dumnezeu [...] că secerişurile s-au făcut cu bine în ţară şi holdele dau folos. Fânaţurile au fost bune pentru vite şi oi; [...] Om avea de unde strânge iar în vistierie”.

Tirania domnitorului, plăcerea lui de a chinui oamenii se apropie de sadism, atunci când îl judecă pe spătarul Milescu: „Se poate ca în noaptea asta să nu te găsesc vinovat [...] şi soarele de mâini să-ţi lumineze ziua cu pace. Dacă va fi aşa să te bucuri; dar să ştii că n-ai scăpat cu desăvârşire. Deasupra ta va urma să atârne sabie, până ce Dumnezeu va hotărî să nu-mi fie de folos şi să te pot deplin ierta”.

Când hatmanul Sandu Buhuş îi aduce vestea prinderii lui Alecu Ruset, „Domnul avu un râs silnic [...] simţi înfiorarea bucuriei [...] rânjindu-şi din nou mânia pe care o avea în gâtlej ca pe o ragilă” şi, deşi era ziua nunţii fiicei sale, domniţei Catrina, îşi pregăti cu satisfacţie „buzduganul cel mic, cu care bătuse în ajun pe vornicii de târg” pentru a-l ucide pe tânărul beizadea.

Monstruozitatea personajului este reliefată, indirect, prin satisfacţia diabolică pe care o simte atunci când îl omoară pe tânărul Ruset, silind-o pe fiica sa, care era îndrăgostită de acesta, să asiste la gestul bestial al tatălui, chiar în ziua nunţii, care, oricum, era pentru ea o povară sufletească. Criticul literar Nicolae Manolescu vede în Duca-Vodă „un despot de tip turcesc, machiavelic prin natură şi tradiţie”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …