Caracterizarea personajului Abatele de Marenne din romanul „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă”, de Mihail Sadoveanu

Romanul Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, de Mihail Sadoveanu, a apărut în anul 1929 şi constituie culmea prozei sadoveniene ce evocă perioada istorică de suferinţă şi de decădere a Moldovei, urmând volumelor Neamul Şoimăreştilor şi Vremuri de bejenie.

Mihail Sadoveanu porneşte în crearea romanului de la documentele cronicarilor, dar şi din literatura populară care reţine în creaţiile folclorice cele mai importante evenimente ale istoriei neamului românesc. Romanul evocă imaginea Moldovei, aflată în decădere economică şi sărăcie cruntă în care se zbate poporul în vremea domniei lui Duca-Vodă, precum şi lupta acestuia pentru a-şi păstra tronul la cea de a treia domnie, prin lăcomia de „dăjdii” puse în spatele moldovenilor, pentru ca el să-şi poată plăti birurile care-l ţineau domn.

Abatele de Marenne este personajul care slujeşte drept procedeu literar, călătorul străin prin ochii căruia Sadoveanu evocă un moment din istoria Moldovei, modalitate cunoscută în literatură ca motivul străinului. El este în acelaşi timp observator şi comentator al aspectelor sociale şi istorice din Moldova secolului al XVII-lea. Abatele de Marenne apare în roman chiar de la început, când prozatorul prezintă faptul că de curând trecuse hotarul din Ţara Leşească „un străin”, care venea de departe şi urma, împreună cu însoţitorii săi, „drumul cel mare din valea Siretului”.

Naratorul îi face, în mod direct, încă din prima pagină, portretul fizic: „Sub mantaua-i largă de postav întunecos se gâcea un trup, deşi scund, încă destul de voinic şi destul de sprinten: iar de sub glugă privea o faţă blândă cu trăsături fine şi spirituale”. Haina umilă ascunde o înaltă faţă bisericească şi nu un călugăr de rând, pentru că „purta pinteni şi se ţinea ca un vechi călăreţ”.

Paul de Marenne, abate de Juvigny, provenea „dintr-o familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită de Dumnezeu cu prea mulţi copii”, însă el ajunsese un „cuvios personagiu ecleziastic din ordinul Sfântului Augustin”, care călătorea cu pretextul de a propovădui „lumina cea adevărat” din Apus spre Răsărit, „la necredincioşi”. Adevărata sa misiune era însă secretă, îi fusese încredinţată de marchizul de Croissy, „secretar al Regelui Soare la Afacerile Străine”, iar abatele, venind din Franţa, se îndrepta spre Istanbul pentru a încerca o posibilă alianţă cu turcii împotriva nemţilor, care-i atacaseră.

Trăsăturile spirituale şi morale se desprind în mod indirect din faptele, vorbele şi atitudinea personajului. Om învăţat şi umblat prin lume, obişnuit cu eleganţa de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, supranumit de francezi Regele Soare, solul străin descoperă cu mirare viaţa simplă a moldovenilor şi constată cu încântare că aici „oamenii sunt mai aproape de natură şi de Dumnezeu”.

Înzestrat cu o curiozitate vie, observator atent, abatele de Marenne, însoţit de doi oameni ai săi, „de credinţă şi de casă” şi de o strajă condusă de căpitanul Ilie Turculeţ, este fermecat de natura sălbatică, de pădurile nesfârşite, de măreţia munţilor şi de bogăţia vânatului Moldovei şi constată cu surprindere: „La antipodul civilizaţiei se găsesc uneori asemenea lucruri rămase neschimbate dintru începutul creaţiei, păstrându-şi frumuseţea lor misterioasă”. Toate aceste frumuseţi impresionante le observă străinul în contrast izbitor cu sărăcia aşezărilor, cu nefericirea oamenilor: „Dumnezeu a pus aici un paradis”.

Abatele este întâmpinat la graniţă de beizadea Alecu Ruset, care îi fusese recomandat de un prieten comun, polonezul Vladislav şi care-l însoţeşte îndeaproape, vorbind o impecabilă limbă franceză. Tânărul are, la rândul său, interes să fie ocrotit şi ajutat de înaltul prelat, deoarece era urmărit de oamenii lui vodă pentru că o iubea pe fiica acestuia, Catrina.

Ajunşi la Iaşi, abatele de Marenne îl cunoaşte pe vodă Duca, pe cronicarul Miron Costin şi pe mitropolitul Dosoftei, personalităţi istorice româneşti, care întruchipează personajele reale din roman. Străinul îşi exprimă admiraţia pentru Ţara Moldovei, pentru frumuseţile naturii sălbatice, „pe care amicii săi rămaşi în Franţa nici n-o puteau bănui, ori de câtă imaginaţie ar fi fost înzestraţi”, fiind fascinat de bogăţia locurilor, de „dealurile cu podgorii şi păduri, revărsări de ape, stoluri de gâşte sălbatice, stuhării şi păpurişuri”.

Abatele de Marenne este bonom, simpatic, instruit şi fin, cu gesturi cumpătate şi mare amator de mâncare şi băutură bună, deoarece, „deşi călugăr închis în mantie şi rânduieli aspre la mănăstirea sa”, abatele este un om de lume şi, neuitând de Dumnezeu şi nici de jurământul monahal, „ţinea socoteală de oameni. Ţinea socoteală şi de plăcerea sa”.

Aceste trăsături reies, indirect, din situaţiile conjuncturale şi din atitudinea personajului, în călătoria lor, străinii poposesc la gospodăria ţăranului Griga Lăzărel, care pregătise un ospăţ specific românesc, cu lăutari, sarmale şi ciorbă de potroace, de care musafirul este extrem de încântat, lăudând entuziasmat bucatele şi vinul.

Ajunşi la Constantinopol, abatele, rafinat în arta conversaţiei, este de mare ajutor tânărului Alecu Ruset şi, cu abilitate diplomatică, inteligenţă şi generozitate, joacă şah cu sultanul, se lasă bătut de acesta, pentru a-l binedispune, creând astfel atmosfera propice obţinerii de favoruri. Fin diplomat, el expune necazul prietenului său, Alecu Ruset, apelând la o poveste alegorică de vânătoare, dovedind astfel inteligenţă, loialitate şi nobleţe sufletească pentru tânărul beizadea. Înclinat spre meditaţie, abatele îl încurajează cu delicateţe şi-i urează să depăşească necazurile: „Îţi doresc să-ajungi cu bine, prietene, în anii liniştii mele. Viaţa e un mare medic.”

Atitudinea lui Marenne faţă de alte personaje, mai ales faţă de tânărul beizadea, scoate, indirect, în evidenţă alte calităţi meritorii ale străinului. Om trecut prin multe, abatele este un fin cunoscător al psihologiei umane, are o blândeţe şi o înţelepciune părintească pe care o revarsă asupra tânărului Ruset: „Între ceasurile de febră să laşi însă şi judecăţii loc; judecata e mama înţelepciunii”, după care îi mângâie „tâmpla înfierbântată”.

Altă dată îl linişteşte cu simpatie şi cu o înţelegere superioară a vieţii, îmbiindu-l cu mâncare bună: „Aceste lacrimi sunt bune, zise blând de Marenne. După ce le vei înghiţi, ai să cugeti mai liniştit ce ai de făcut. Îndrăzneşte a încerca acest piept de fazan, pe care l-a fript destul de bine bucătarul nostru”. Abatele de Marenne este conştient de superioritatea sa, de valoarea sa spirituală: „Puţini europeni au avut şi au favoarea de care mă bucur eu, putând sta singur de vorbă cu maiestatea sa, spunându-i anecdote şi făcându-l să zâmbească”, mărturiseşte el privind statutul de care se bucură la curtea franceză.

Perpessicius considera fericită inspiraţia lui Mihail Sadoveanu „de a fi implicat, în textura aceasta orientală, silueta de aur a elegantului abate Paul de Marenne”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …