Caracterizarea personajelor Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu din drama „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală, alcătuită din comedii, nuvele, momente şi schiţe, prin intermediul cărora scriitorul face o adevărată radiografie a societăţii româneşti. Sarcastic şi necruţător, Caragiale satirizează sclipitor incultura, imoralitatea, corupţia, prostia omenească în cea mai largă accepţie a cuvântului, toate acestea fiind ascunse sub o spoială de cultură şi un parvenitism provocator, atitudini ce se manifestă nu numai la indivizi izolaţi, ci la întregi categorii sociale.

Comedia O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.

O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri sociale şi politice, în care Caragiale ilustrează dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu sunt doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ, făcând parte dintre „stâlpii puterii”. Ei formează un cuplu de imbecilitate, întruchipare a ramolismentului politic. Prin comicul de caracter se evidenţiază însuşirile ce reies, în mod indirect, din atitudinea, faptele şi vorbele acestui cuplu de politicieni, iar în mod direct din didascalii sau din relaţiile cu celelalte personaje, conflictul dramatic fiind realizat prin întreaga varietate a comicului.

Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu formează un cuplu caricatural, principalele trăsături decurgând din manifestarea diversificată a comicului, care defineşte contradicţia dintre esenţă şi aparenţă. Cei doi vor să pară membri importanţi ai partidului de guvernământ, a căror părere contează şi ale căror merite sunt recunoscute în judeţ, dar, în esenţă, sunt doi imbecili ignoraţi de venerabilul neică Zaharia, care-i manevrează cu uşurinţă, folosindu-i în îndeplinirea interesului său personal în politică: „de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”.

Cei doi bărbaţi politici se atrag prin firile complet diferite: Farfuridi este coleric, fudul, infatuat, iar Brânzovenescu este, dimpotrivă, placid, moale, fricos, laş, o umbră a celuilalt („Tache, Tache, fii cuminte”), dar au în comun prostia evidentă.

Comicul de situaţie reliefează alte însuşiri definitorii ale celor doi politicieni. Inculţi peste măsură şi abjecţi, ei se feresc de trădare, cu care, de altfel, sunt de acord „dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi”. Ei trimit la „centru” o depeşă prin care semnalează faptul că prefectul este trădător: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!”.

Ei nu-şi asumă responsabilitatea să semneze telegrama, de teamă să nu păţească ceva dacă află Trahanache, de aceea se hotărăsc să o „iscălească” şi să o dea anonimă, considerându-se foarte curajoşi: „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.

Farfuridi şi Brânzovenescu nu sunt îngrijoraţi pentru că este trădat partidul, ci se tem ca nu cumva să fie ei înlăturaţi de la matrapazlâcurile politice, la care ţin cu tot dinadinsul să participe, să se implice şi să profite de avantajele inerente. De altfel, din reflex demagogic, Brânzovenescu se avântă ridicol: „iubesc trădarea (cu intenţie), dar urăsc pe trădători...”.

Trahanache le ţine un discurs moralizator despre „stâlpii puterii”, despre disciplina de partid, argumentându-şi atitudinea printr-un adevăr de necontestat, acela că „de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”, afirmaţie ce stârneşte admiraţia lui Farfuridi şi Brânzovenescu, pentru personalitatea puternică a lui neică Zaharia - „E tare..., tare de tot...Solid bărbat!”.

Farfuridi, avocat de profesie, are automatisme ce creionează „întruparea prostiei solemne” (Ştefan Cazimir), prin formule aberante şi paradoxuri, care-i relevă incultura: „eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg”; „am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal...”. Necinstit, Farfuridi recurge la şantaj pentru electorii care au procese pe rol, deoarece - în calitate de avocat - el poate aranja câştigarea sau pierderea procesului, punând condiţia ca aceştia să voteze cu partidul lor: „Să voteze cu noi, e uşor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare...”.

Discursul lui Farfuridi din actul III este un model al comicului de limbaj, prin care se parodiază stilul oratoric, concretizat în discursul politic ce scoate în evidenţă platitudinea gândirii, confuzia lingvistică a personajului, iar stilul bombastic şi infatuat devine caricatural atât prin ticurile verbale - „daţi-mi voie” - cât şi prin contradicţiile în termeni. „Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! [...] Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”.

Anacolutul este specific tuturor discursurilor politice în această comedie, aşadar şi în cel rostit de Farfuridi accentuând ignoranţa personajului: „Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România.... (cu tărie) ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă...”.

Caracterizarea lui Farfuridi şi Brânzovenescu se face atât în mod indirect, prin vorbele, faptele şi atitudinile acestora, precum şi direct de către celelalte personaje. Acuzaţiile de trădare pe care cei doi le aduc prefectului, determină reacţia jignitoare a acestuia: „Cum să nu mă iuţesc, onorabile? D-voastră veniţi la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul - căci fără mine, trebuie să mărturisiţi, că d-voastră n-aţi fi putut niciodată să fiţi un partid - d-voastră veniţi la mine acasă să mă numiţi pe faţă trădător... A! asta nu pot să v-o permit...”.

Pe lângă dialogul şi monologul dramatic, o modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale cuprinse în didascalii (parantezele autorului) ori în indicaţii scenice (sugestii regizorale), prin care dramaturgul îşi „mişcă” personajele, le dă viaţă şi credibilitate, făcându-le atât de reale, încât trăiesc şi în zilele noastre.

Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. Discursul lui Farfuridi, sugestiv pentru imbecilitatea personajului, este suplinit de parantezele dramaturgului: „(bea o sorbitură, apoi, reluându-şi răsuflarea, rar ca şi cum ar începe o poveste)”, „(asudă, bea şi se şterge mereu cu basmaua)”, „(asudă mereu şi se emoţionează pe văzute)”, „(emoţionat şi asudând)”, „(se îneacă mereu)”, „(se încurcă, asudă şi înghite)”, „(asudă şi se rătăceşte din ce în ce)”, „(foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu)”, „(în supremă luptă cu oboseala care-l biruie)”.

„Brânzovenescu este ecoul lui Farfuridi, mai domol şi mai precaut, fiind entuziasmat cu timiditate de „curajul” şi aplombul acestuia şi repetând ca un ecou cuvintele celuilalt. Amândoi sunt membri marcanţi ai partidului de guvernământ, pe care-l apără de trădare prin trădare. Farfuridi şi Brânzovenescu „sunt ramoliţi, incapabili, dar în fond mai puţin pătaţi în viaţa morală”. (Pompiliu Constantinescu)

Comicul de nume - Farfuridi şi Brânzovenescu - constă în sufixele onomastice greceşti „-idi” şi româneşti „-escu”, precum şi în aluzia culinară - brânză şi farfurie - care ilustrează semnificativ relaţia de dependenţă reciprocă dintre ei, fiindu-şi numai unul altuia de folos.

În comediile sale, I.L. Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia şi fariseismul: „Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …