Campaniile antibizantine ale românilor şi bulgarilor din nordul Peninsulei Balcanice (1185-1201)

Înmulţirea domeniilor denumite pronoia (acordate viager în schimbul serviciului militar) a favorizat tendinţele centrifuge în Imperiul Bizantin, iar înrolarea în armată a redevenit tentantă pentru ţărani. Un asemenea domeniu i-a fost solicitat împăratului Isaac II Anghelos (1185-l195) de către doi fruntaşi ai românilor din zona de est a Munţilor Balcani, Theodor (care apoi a luat numele Petru) şi Asan, în toamna anului 1185. Refuzul împăratului i-a transformat în rebeli, iar chemarea la luptă adresată românilor şi apoi bulgarilor a găsit răspuns, deoarece creşterea bruscă a dărilor către statul bizantin petrecută în acelaşi an i-a lovit pe aceşti proprietari de turme şi ţărani. Răscoala a început puţin înainte de bătălia dintre armata bizantină şi cea normandă de la Dimitrica, din 7 noiembrie 1185.

Prima acţiune a rebelilor a vizat ocuparea oraşului Preslav, fosta capitală a Bulgariei. După eşecul acesteia, trupele lui Petru şi Asan au ocupat poziţii în trecătorile din estul Munţilor Balcani, dar armata bizantină i-a respins cu uşurinţă pe rebeli în aprilie 1186. Asan s-a retras la nordul Dunării, unde a solicitat alianţa cumanilor. Cumanii au participat la cele mai multe dintre operaţiunile militare iniţiate de Asăneşti, fiind elementul cel mai valoros din punct de vedere militar (erau nomazi, războinici de profesie). Cu noile forţe, Asan a reuşit ocuparea trecătorilor în vara anului 1187.

În octombrie 1187, împăratul a declanşat o nouă ofensivă spre Munţii Balcani. În cursul campaniei, tabăra generalului Ioan Cantacuzino a fost atacată noaptea la Lardeea (11 octombrie) şi expediţia a eşuat. Următorul corp de armată a fost pus sub comanda generalului Alexios Vranas, dar acesta s-a răzvrătit. Corpul de armată comandat personal de împărat a mărşăluit până la Sofia, dar venirea iernii a întrerupt ofensiva. Imperiul Bizantin a pierdut regiunea de la nord de linia Plovdiv-Stara Zagora-Ahtopol. Ostilităţile au fost reluate în primăvara anului 1188, când Isaac II a încercat să subjuge şi Serbia. Acest obiectiv a eşuat, dar armata bizantină a reuşit să obţină unele victorii, luând ostatec pe Ioniţă, fratele mai mic al celor doi şefi români.

În 1189, cruciaţii conduşi de împăratul Frederic I Barbarossa (1152-l190) au pătruns în zona Branicevo-Niş. Sârbii şi românii i-au oferit sprijinul contra lui Isaac II. Aceasta nu s-a finalizat, deoarece Frederic I prefera pe moment să menţină relaţii paşnice cu Bizanţul. Asan a pretins chiar recunoaşterea titlului imperial de către Frederic I, ceea ce nu s-a întâmplat. În 1190, după ce a rezolvat problemele create de marşul cruciaţilor prin Peninsula Balcanică, Isaac II a declanşat o nouă ofensivă contra rebelilor din Bulgaria, prin Anchialos şi Preslav. A fost asediat oraşul Târnovo, care devenise capitala statului creat de fraţii Asăneşti, dar fără succes (sfârşitul anului 1190).

În 1191, Isaac II a reluat campaniile, dar oastea româno-bulgară a repurtat o mare victorie în pasul Trjavna, prin organizarea unei ambuscade în care armata bizantină a fost în mare parte nimicită. Împăratul a reuşit cu greu să scape din încercuire şi să se retragă spre Beroe (Stara Zagora). După aceea, românii şi bulgarii au declanşat contraofensive pe mai multe direcţii, cucerind Varna, Anchialos, Sofia şi Stobi, în cooperare şi cu marele jupan al Serbiei, Ştefan Nemanja. În 1193 au fost reluate atacurile românilor, bulgarilor şi cumanilor la sud de Munţii Balcani. Bizantinii au reuşit să recucerească Varna în 1193, dar generalii Alexios Gidos şi Vasile Vatatzes (comandanţii armatelor de est şi de vest) au pierdut o bătălie importantă la Arcadiopolis (Liule Burgas), în 1194. În 1195 se proiectase o campanie comună a Imperiului Bizantin şi Ungariei contra statului româno-bulgar, dar detronarea lui Isaac II de către Alexios III Anghelos (1195-1203) a condus la încetarea conflictului.

Noul împărat a decis să poarte tratative pentru încheierea păcii, dar negocierile au eşuat, iar oastea lui Asan a cucerit o zonă din Tracia, pe valea râului Struma. Acolo se va declanşa în 1197 revolta altui conducător de origine aromână, Dobromir Chrysos. În aceste condiţii, singura soluţie găsită de Alexios III Anghelos a fost să stimuleze disensiunile dintre conducătorii statului româno-bulgar, sprijinind pe trădătorul Ivanko, care era o rudă a fraţilor Asăneşti. Acesta l-a ucis pe Asan în 1196. Asan rămăsese singurul conducător, deoarece în 1193 interveniseră disensiuni între el şi Petru. După aceea, puterea a fost preluată de Petru, dar şi acesta a fost omorât, în 1197, în împrejurări neclare. A urmat la conducere fratele cel mic, loniţă, care a continuat atacurile contra Imperiului Bizantin.

Cea mai importantă campanie din această perioadă a avut loc în 1201, în sudul Traciei şi pe litoral. O mare victorie a fost recucerirea Varnei la 24 martie 1201, printr-un asediu executat cu maşini de luptă. Astfel a căzut ultimul punct de sprijin al Bizanţului la nord de Munţii Balcani. Prin şirul de victorii repurtate împotriva Imperiului Bizantin, care era măcinat de tendinţe centrifuge, românii şi bulgarii au refăcut sub conducerea unei dinastii de origine românească statul bulgar care fusese desfiinţat în 1018. Acest stat va deveni în deceniile următoare principala putere din Peninsula Balcanică, până la declinul provocat de invazia mongolilor din 1241.

Fragment din Nicetas Choniates, Istoria. Despre Isaac Anghelos, III, 3 (bătălia din pasul Trjavna): „(Isaac II Anghelos) preferând să nu se întoarcă pe drumul pe care venise, ci căutând o altă cale, mai scurtă, pe care să coboare la Beroe (Stara Zagora) prin văile de acolo, şi-a pierdut cea mai mare parte din oaste. (...) Căci, ar fi trebuit să meargă pe un drum care se lărgea pe alocuri şi care îngăduia trecerea călărimii, dar el s-a vârât împreună cu armata într-o văiugă greu de trecut şi în strâmtorile munţilor. (...) Dar barbarii, apărând de amândouă părţile ale acelei înguste trecători, arătau că sunt întotdeauna gata să înfăptuiască un lucru cumplit. Ostaşii din fruntea coloanei au trecut fără luptă, căci nu-i întâlniseră încă pe vlahi, când trecuseră prin acea strâmtoare. (...) După ce împăratul a înaintat mult în locul acela greu de străbătut şi nu mai avea pe unde să se retragă, barbarii atacară atunci în număr foarte mare. Dar nici pedestrimea romeilor (bizantinilor) nu a rămas cu braţele încrucişate, ci şi ea, silindu-se să scape de încercuire, se repezea în sus, pe pantă şi respingea pe barbarii care coborau de pe culmi, deşi lucrul era greu şi primejdios. (...) Faptul că duşmanii îşi păstrau mereu superioritatea asupra lor, copleşindu-i şi hărţuindu-i şi fiind mai numeroşi decât ei, i-a făcut să se repeadă în neorânduială spre propria lor armată. Şi de aici a ieşit învălmăşeală şi fiecare căuta mai întâi să se salveze pe sine”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …