Campania terestro-navală a armatei otomane împotriva ţărilor române (1420)

Înfrângerea şi căderea în prizonierat a sultanului otoman Bayezid I de către hanul Timur Lenk în lupta de la Ankara (1402) au declanşat în Imperiul Otoman o criză a succesiunii la tron. Sultanul Mehmed I Celebi (1413-1421) a avut o reacţie extrem de violentă la iniţiativele politice ale domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), care sprijinise pe concurenţii la tron şi fraţii lui Mehmed, Musa şi Mustafa, şi pe şeicul reformator Bedr-ed-Din, conducătorul unei puternice mişcări religioase din Imperiul Otoman.

Odată cu dispariţia temutului Mircea şi urcarea la tron a fiului lui, Mihail I (1418-1420), în Ţara Românească au fost reluate luptele purtate de unele grupări boiereşti, care urmăreau să-l răstoarne de la tron pe domn. O asemenea ocazie favorabilă nu putea să nu fie fructificată de sultan, împrejurările internaţionale îi erau, de asemenea, favorabile padişahului, ca urmare a păcii veneto-otomane încheiate în 6 noiembrie 1419 şi a începerii războiului dintre Ungaria şi Veneţia în toamna aceluiaşi an. Regele Ungariei, Sigismund I de Luxemburg (1387-1437), a fost proclamat în 1419 rege al Cehiei, irosindu-şi forţele militare care ar fi putut lupta pentru apărarea liniei Dunării în cinci campanii împotriva husiţilorcehi (1420-1431).

Expediţia otomană a fost declanşată în vara anului 1419, constituind de fapt o campanie pregătitoare, având ca scop prădarea şi devastarea teritoriului inamic. Sangeacbeii locali, între care s-a remarcat cel al Vidinului, Turahan, au atacat Ţara Românească şi Banatul de Severin. Ostaşii lui Mihail I şi cei conduşi de Sigismund de Losoncz - castelan de Orşova, Mehadia, Sebeş şi Jdioara şi de Pippo Spano (Filippo dei Scolari), corniţele de Timişoara au reuşit să respingă mai întâi pe otomani, care au pierdut 16.600 de ostaşi, iar Scolari 12.000.

Otomanii şi-au luat mai apoi revanşa, luând mai mult de 7.000 de prizonieri. Aceste lupte nu făceau decât să vestească expediţia din anul următor, având în frunte chiar pe sultan. Sigismund a poruncit mobilizarea armatei regale, prezentă apoi în zona Porţilor de Fier în perioada octombrie-noiembrie 1419. Cele două armate au stat în expectativă, după care o parte din forţele regelui a fost îndreptată înspre Cehia, unde izbucnise răscoala husită. Profitând de situaţia grea a domnului Ţării Româneşti, regele Ungariei a anexat Severinul.

În primăvara anului 1420, sultanul, în fruntea oştilor din Anatolia, Rumelia şi a beilor de la nord de Balcani, a început o campanie de mari proporţii, urmărind subordonarea ţărilor române şi preluarea controlului asupra liniei Dunării şi a zonei est-pontice. Flota otomană a primit ca misiune cucerirea gurilor Dunării şi a htoralului pontic al Moldovei. Domnul român s-a retras în munţi cu ostaşii săi, aşteptând ajutor din Transilvania.

Flota otomană a ocupat Enisala, Isaccea şi Chilia, preluând controlul asupra Dobrogei, dar nu a putut cuceri Cetatea Albă. Oastea sultanului a luat în stăpânire cetăţile Giurgiu, Turnu şi Severinul - cheia clisurii Dunării. Oastea lui Mihail I şi un corp de oaste din Banat au contraatacat, în prima jumătate a lunii august, dar au fost înfrânte, Mihail I şi alţi fii ai lui Mircea cel Bătrân căzând în luptă. Ţara Românească a fost crunt prădată, iar la tron va ajunge un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, Radu al II-lea Prasnaglava, a cărui domnie debutase printr-un act de supunere faţă de sultan.

Oastea sultanului, în număr de 70.000 de oşteni, a pătruns în Transilvania în lungul culoarului Cerna-Timiş şi Valea Bistrei, prin Porţile de Fier. La 24 septembrie 1420 ea a fost întâmpinată de voievodul Transilvaniei, Nicolae Csaki, lângă cetatea Haţeg. După un mare măcel, oastea transilvană a fost zdrobită, iar scaunul Orăştie a fost prădat de otomani. Deşi sultanul dorea să continue campania, sfetnicii săi l-au convins să se retragă la sud de Dunăre, ca urmare a apropierii iernii, dar şi a faptului că pe tronul sultanilor de la Adrianopol se afla pretendentul Mustafa, sprijinit de bizantini.

În anul 1421, în a doua jumătate a lunii martie, oastea otomană s-a îndreptat spre Braşov, la 3 aprilie trupele celor şapte scaune fiind înfrânte, otomanii jefuind apoi întreaga zonă. Moartea subită a sultanului, în acelaşi an, a pus capăt, pentru o vreme, ostilităţilor. Fără cetăţile dunărene şi Severin, pierzând vadurile Dunării, Ţara Românească nu a mai avut vreo influenţă majoră la sud de fluviu, ca în timpul lui Mircea cel Bătrân, şi va fi obligată la un dificil balans între Ungaria şi Poarta Otomană. Domnii munteni, deveniţi supuşi ai sultanului, vor trebui să plătească tribut, să-şi trimită fiii ostatici pe lângă sultan şi să-i pună la dispoziţia acestuia oastea lor în cazul unei campanii otomane.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …