„Campania cea lungă” (septembrie 1443 – ianuarie 1444)

Papa Eugeniu al IV-lea (1431-1437) reuşise să obţină la conciliul de la Florenţa, din 1439, ca împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) şi înalţii prelaţi ai bisericii ortodoxe să recunoască unirea cu biserica catolică. Acest gest simbolic era determinat de necesitatea stringentă a unui ajutor împotriva otomanilor.

Papa va insista pentru organizarea unei cruciade, cu atât mai mult cu cât otomanii au asediat Constantinopolul din primăvara până în toamna anului 1442, iar victoriile lui Iancu dovediseră că oastea sultanului poate fi înfrântă. Cardinalul Giulio Cesarini, legat papal în Ungaria, a mijlocit un armistiţiu între grupările rivale din Regatul Sf. Ştefan, chemarea oficială la organizarea expediţiei fiind făcută prin bula papală din 1 ianuarie 1443.

Momentul părea judicios ales, sultanul Murad al II-lea fiind obligat să trimită forţe militare importante în Anatolia, împotriva lui Ibrahim Bey de Karaman, care se răsculase. În Transilvama, Iancu de Hunedoara începuse pregătirile de război, cerând braşovenilor căruţe, pulbere şi tunuri. O treime din oastea care va participa la „cruciadă” a fost recrutată personal de Iancu - aproximativ 12.000 de oameni -, cuprinzând şi trupele cnejilor români din Banat şi Transilvania, la care se adăuga şi contingentul sosit în ajutor din Ţara Românească, de la Vlad Dracul.

„Campania cea lungă”, denumită astfel datorită duratei sale neobişnuite pentru acele timpuri, a cuprins o primă fază, de concentrare a oştilor în lunca Dunării, în zona Kubin (Keve), în aval de Belgrad. La 22 iulie 1443, regele Ungariei, Vladislav I (1440-1444), în celaşi timp şi suveranul Poloniei a părăsit Buda în fruntea banderiilor regale şi nobiliare, a unui detaşament de cavalerie polonă, a unor mercenari cehi şi din alte ţări şi a unui mic detaşamiat de „cruciaţi” aduşi de cardinalul Cesarini.

Către Kubin s-a îndreptat şi oastea lui Iancu de Hunedoara şi forţele pe care le putuse strânge despotul Serbiei, Gheorghe Brankovici. Oastea concentrată astfel în zona Dunării număra 35.000 de oameni. Trecerea Dunării pe la Petrovaradin s-a făcut cu întârziere, la sfârşitul lui septembrie, astfel încât luptele cu otomanii s-au desfăşurat toamna şi iarna, ceea ce a impietat asupra rezultatelor campaniei, însă Iancu ştia că ostaşii sultanului de regulă nu luptau iarna şi vor fi luaţi prin surprindere.

Avangarda compusă din ostaşii lui Iancu nu a întâmpinat rezistentă până la râul Morava, unde l-a înfrânt pe beiul de Semendria, Ishak. În apropiere de Niş au fost înfrânte pe rând trei detaşamente otomane, care nu au reuşit să-şi unească forţele, ca urmare a impetuozităţii atacului forţelor lui Iancu. Apoi, la 20 noiembrie, Kasim Paşa, beilerbeiul Rumeliei, Sinan Bey de la Vidin, Turahan Bey de la Golubaţ, Umur Bey de Sofia etc. au fost respinşi de Iancu dincolo de Niş, pierzând 4.000 de prizonieri şi 2.000 de morţi, şi s-au retras spre Sofia. În tabăra regelui au sosit mulţi voluntari bulgari, sârbi, bosnieci şi albanezi, în special după ocuparea Sofiei.

În Albania, Gheorghi Castriota (Skanderbeg) a început răscoala împotriva otomanilor, în cetatea Kroja, care fusese în stăpânirea părinţilor săi. Dar sultanul a reuşit să încheie pace în Anatolia şi a preluat conducerea oştilor otomane din Balcani. Planul său era să reziste cu orice preţ, folosindu-se de îngustimea trecătorilor şi de iarna grea, care favorizau defensiva. Iar atunci când forţele „cruciaţilor” ar fi fost uzate de atacurile împotriva poziţiilor fortificate otomane şi ostaşii lui Iancu se vor retrage, urmau să fie nimiciţi de cavaleria otomană.

Iacu s-a îndreptat spre răsărit, printre Munţii Balcani şi Sredna Gora până în satul Zlatniţa (12 decembrie), unde trecătoarea fusese întărită la porunca sultanului cu palisade şi copaci doborâţi. Repetatele atacuri ale oastei „cruciate” au fost respinse, frigul se înteţea şi ostaşilor lui Iancu le lipseau alimentele. După o luptă îndârjită cu oştile sultanului în ajunul Crăciunului, probabil la 23 decembrie, regele a dat semnalul retragerii. Misiunea cea mai dificilă a fost încredinţată lui Iancu de Hunedoara, care a primit comanda ariergărzii. Crezând că inamicii lor sunt demoralizaţi, beii Kasim şi Turahan l-au atacat la 24 decembrie, în apropiere de Melstiţa, dar au fost înfrânţi.

La 2 ianuarie 1444, atacul condus de beilerbeiul Kasim Paşa a fost respins, în prezenţa sultanului, ceea ce dovedeşte că trupele lui Iancu îşi păstraseră capacitatea de luptă, cu toate că majoritatea cailor pieriseră şi fuseseră arse aproape toate căruţele. În această ultimă luptă, de pe câmpia de la Ialovăţ, a fost luat prizonier ginerele sultanului, Mahmud Celebi, şi beilerbeiul Rumeliei, Kasim Paşa, amândoi fiind fraţii marelui vizir Candarli Halli Paşa.

Sultanul a oferit pacea, dar, deşi Iancu i-a eliberat pe înalţii demnitari otomani capturaţi, nu a acceptat începerea tratativelor. Iancu şi-a continuat retragerea, care era departe de a fi dezorganizată, ostaşii săi mărşăluind compact şi organizat. La 2 februarie 1444, Vladislav şi Iancu intrau neînvinşi în Buda, dar fără să fi câştigat o victorie decisivă. În acea vreme, când campaniile durau o lună sau două, oastea lui Iancu a acţionat mai mult de patru luni în teritoriul inamic, unde a pătruns mai bine de 300 km, obţinând şase victorii şi alungând pe otomani din Serbia.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …