Caloianul

Caloianul, ca şi Paparuda, este tot o datină de invocare a ploii, răspândită în sudul României, pe linia Dunării, din Oltenia până în Dobrogea. Se referă la zeul oriental al naturii care moare şi învie.

În timp de secetă, femeile şi fetele făceau din lut un omuleţ din humă, îl împodobeau cu busuioc, izmă creaţă şi flori de câmp, iar pe cap îi puneau o coajă de ou înroşită, şi îl conduceau într-un coşciug spre malul unde urma să fie îngropat. Îl boceau ca pe un mort, pregătindu-i înhumarea.

A treia zi, era dezgropat şi bocit: „Caloiene, lene, / du-te-n cer şi cere / să deschiză porţile, / să sloboadă ploile, / să curgă cu gârlele / zilele şi nopţile / ca să crească grânele / [...] să dea drumul roadelor, / roadelor noroadelor, ca să fie-mbelşugată / ţara toată, lumea toată”.