Calistrat Hogaş

Calistrat Hogaş (19 aprilie 1847, Tecuci, judeţul Galaţi - 28 august 1917, Roman, judeţul Neamţ) - prozator, publicist şi profesor. Era fiul Marioarei (născută Stanciu) şi al lui Gheorghe Dimitriu, preot. Numele i-a fost schimbat în şcoală cu porecla unui bunic, pentru a fi deosebit de alţi elevi omonimi.

A făcut liceul la Iaşi, la fosta Academie Mihăileană (devenită Liceul Naţional), unde i-a avut colegi de clasă pe A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, George Panu şi Constantin Dimitrescu-Iaşi, iar printre profesori pe Titu Maiorescu. În 1867, „finind cursul învăţăturilor” liceale, solicită înscrierea în rândul „studenţilor regulaţi” ai Universităţii ieşene. După 2 ani e numit profesor şi director al gimnaziului atunci înfiinţat la Piatra Neamţ; fără voie mutat la Tecuci (1878-1880) şi Iaşi (1880-1881), revine la Piatra Neamţ, unde îl vizita I.L. Caragiale, revizor şcolar pentru judeţul Neamţ în 1881-1882.

După un debut nesemnificativ cu poezia Legenda lăcrămioarei în gazeta locală „Corespondenţa provincială” (nr. 5/1874), primele proze, Amintiri din o călătorie, îi sunt găzduite în şapte numere ale revistei nemţene „Asachi”, publicaţie „ştiinţifică şi literară” apărută între 1881 şi 1885, unde va semna versuri şi articole de critică literară. Este transferat la Alexandria (1886-1891), apoi la Roman (1891-1899), de unde trimite spre retipărire în „Arhiva” lui A.D. Xenopol (1893-1894) vechile Amintiri din o călătorie. Cu sprijinul lui A.D. Xenopol, Hogaş, „amantul nestrămutat al naturii”, ajunge la Iaşi, profesor de română şi latină (un timp director) la Liceul Internat (1899-1912).

Stimulat de Garabet Ibrăileanu („delicatul meu amic” - un „estet literar de mâna-ntâi”), reia scrisul; prestigioasa revistă „Viaţa românească” îi tipărea, între 1907 şi 1912, acum remaniate şi împărţite în capitole, amintirile de drumeţie, cărora li se adaugă nuvele şi povestiri: Floricica, Părintele Ghermănuţă, Singur, La Tazlău, La Păngăraţi şi altele, împrejurări nefaste împiedică răspândirea operei, volumul Pe drumuri de munte, imprimat în 1912, fiind retras din cauza numeroaselor greşeli de tipar, iar ediţia următoare, din 1914, căzând pradă, aproape integral, unui incendiu în depozitul „Vieţii româneşti”. Recunoaşterea critică are loc postum, când, sub genericul Pe drumuri de munte, sunt editate, în 1921, volumele Amintiri dintr-o călătorie şi În munţii Neamţului, al doilea cu o prefaţă de Mihail Sadoveanu.

Despre călător, toţi câţi l-au cunoscut vorbesc la unison: omul planturos, expansiv, un fel de tarasconez din munţii Neamţului, se manifesta în natură ca un contemplativ, un romantic deschis clipei de sublim. Cum veselia lui era zgomotoasă, iar râsul izbucnea în hohote homerice, latura gravă a personalităţii i-a fost mai puţin observată. Mai e de reţinut şi un alt aspect: scriitorul a vrut să urmeze lecţia de simplitate a naturii, ceea ce a determinat în comportamentul lui o reacţie categorică faţă de convenienţe şi convenţii. Pledoaria pentru natură se face totuşi într-un registru intelectual, astfel încât cărturarul debordând de citate latineşti apare uneori mai reliefat decât omul muntelui. Hogaş este un poet al spaţiului liber, dar şi un om de bibliotecă, un profesor, care, ieşit din atmosfera oraşului, abandonează ţinuta de catedră, preferându-i expresia brută. Sinteză de vitalism frenetic şi intelectualism moderat, creatorul Părintelui Ghermănuţă face dreaptă măsură bucuriei simţurilor şi reveriei intelectuale.

În prima perioadă (Amintiri dintr-o călătorie), mai evidentă e latura vitalistă, juvenilitatea călătorului izbucnind în apostrofe, interjecţii şi exclamaţii. Metafore şi comparaţii în serie traduc expansiv o neobişnuită acuitate senzorială. Fiorii singurătăţii „îţi răcesc inima”; la Agapia, „natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smaragd”; de pe Hălăuca se revarsă o „cascadă de aer subţire şi rece”; la o stână „mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbate până-n creieri”; în alt loc tăcerea „tiuia în urechi”. Asemenea senzaţii, cromatice, olfactive, acustice, în asociaţii felurite, transcriu contactul direct cu materia.

Mai multă atenţie dobândeşte ulterior (În munţii Neamţului) omul, mai exact omul încadrat în peisaj, dar pendularea între real şi fabulos se păstrează, tot aşa cum se păstrează şi raportarea continuă la mitologie. Trecerea de la divinizarea naturii la viziunea comică asupra omului devine sistematică. Stărilor sufleteşti profunde le urmează scene teatrale, de un retorism accentuat. La fel, reminiscenţe mitologice şi comparaţii dezvoltate de tip clasic stau alături de pitorescul folcloric. Eteronomia aceasta dă naştere unui stil foarte personal, în care neologismul, apariţie surprinzătoare la un apologet al tradiţiei, pigmentează fraza, dându-i vibraţie. Aspiraţiile călătorului pot fi aflate din propria-i mărturisire, făcută pe tonul unui Creangă mai patetic: „Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrântă a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub imboldurile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor” (Spre Nichit).

Fiindcă vechile pagini de călătorie, cu aerul lor „didactic şi aproape geografic”, nu-l satisfăceau, prozatorul îşi ia libertatea de a privi peisajul în mod „subiectiv”, aspirând să introducă „o notă nouă în literatura românească”. Descrierea devine o sinteză de realism, aventură şi poezie. Sentimentul de plenitudine se traduce în mari fraze retorice, în plăcerea de a comunica, nu cu măsură, nu sistematizând la rece, ci capricios, schimbător de la o clipă la alta. Grandiosul, suavul, grotescul infuzează jurnalul drumeţului, ce se desfăşoară sinuos, între poza eroică şi figuraţia comică. Călătorul evocă întâlniri cu gazdele de prin sate ori popasuri pe la mănăstiri, vrea să eternizeze tablouri unice: răsărituri şi apusuri de soare, perspective panoramice, codrii deşi, abia străbătuţi de întortocheate cărări.

Dacă în realitatea cea aievea nu există nici imense bariere naturale, nici fauni şi nimfe, nici ciobani „tăiaţi în linii de uriaşi”, este evident că lui Hogaş i-a plăcut să exagereze, să hiperbolizeze. Conturaţi pe un fundal aproape mitologic, falnicii păstori, dioscuri în iţari şi opinci, sunt consubstanţiali cu zona înaltă a pietrei şi muşchiului spre care evocatorul priveşte cu admiraţie. Vorbirea grandilocventă, elanul liric, supradimensionarea sunt simple convenţii, amendate adesea ironic. Călugării întâlniţi sunt nişte ţărani în anteriu, pe care dogma nu-i inhibă aproape deloc, de aceea nici nu se simt stingheriţi de canoanele bisericeşti. Cu „lunecarea-i de şopârlă”, călugărul Ghermănuţă pare o „jivină” ageră a pădurii.

Graţioasa matroană Floricica (fiică a protopopului N. Conta, care avea proprietăţi la Dumbrava Roşie) prezintă profilul unui portret de Domenico Veneziano, idealizarea fiind un mod de a focaliza privirile asupra modelului: „O singură dată în viaţa mea am simţit părerea de rău că nu sunt pictor!...”. Când Floricica se iveşte, decorativ, în cerdacul casei de ţară, „în haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit într-o girimea tot albă şi cu ţurţuri de mărgele roşii pe margine”, clasicistul reflectează: „o mai frumoasă şi mai desăvârşită cariatidă nu se putea închipui...”. Câteva pagini mai departe, „cariatida antică” se transformă însă într-o „Venera împletind la colţun”. Hogaş nu suportă „să ducă prea multă vreme, în spate, povara ucigătoare a sublimului” (Singur). Umorul răstoarnă comparaţia mitologică spre actualizarea familiară.

Prin plăcerea de a povesti, Hogaş se integrează seriei de prozatori moldoveni care, de la Negruzzi până la Sadoveanu, excelează ca naratori, în timp ce muntenii, mai degrabă descriptivi, atenţi la detalii, par preocupaţi de reconstituirea exactă. Definit într-o formulă succintă, el e un pictor-povestitor. Linia Odobescu - Hogaş - Bogza are în vedere asemănări în privinţa vizualităţii, însă notele deosebitoare predomină. Prin abundenţa referinţelor la cei vechi (parţial cenzurate de Garabet Ibrăileanu), literatura lui Hogaş a stârnit discuţii; unii l-au considerat clasicizant sau „homerizant” (Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu), ba chiar „clasicist baroc” (Şerban Cioculescu). Alţii au remarcat exuberanţa, frenezia acestei proze, expresie a unui temperament vitalist (George Călinescu).

„Opera lui Hogaş, afirma Eugen Lovinescu, nu e nici contemporană şi nici măcar specific naţională, ci pluteşte peste rasă şi peste timp... Ea datează de cel puţin 3.000 de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai demult, din epoca marilor epopei indiene.” Aspectul clasicist l-a impresionat, la rându-i, pe Tudor Vianu: „Calistrat Hogaş este un clasicist, un academizant”, dar, în acelaşi timp, se exprimă observaţia că scriitorul trage „din ştiinţa sa clasică o semnificaţie de amor propriu pe care avem dreptul s-o declarăm prefăcută”.

Aliajul dintre arhaic şi modern, colorând şi lexicul, conferă textelor un caracter mozaical. Termeni regionali („jăchilă”, „brusnat”, „chisnovat” etc.) stau alături de neologisme, în asocieri neobişnuite („fripturi anahoretice”, „covrig fosil”, „miros heteroclit”, „apologia jirului” etc.). Procedeelor vechilor poetici - fraza amplă, comparaţia hiperbolică, epitetele plasticizante, digresiunea - li se insuflă o nouă energie. Umorul are alte trăsături decât cel al lui Creangă, cu care Hogaş a fost comparat.

Opera literară

  • Pe drumuri de munte, Iaşi, 1914;
  • Cucoana Marieta, note critice Octav Botez, Bucureşti, 1916; ediţia II, Bucureşti, 1922;
  • Floricica, Bucureşti, 1916;
  • Părintele Ghermănuţă, Bucureşti, 1916;
  • Pe drumuri de munte. Amintiri dintr-o călătorie, Iaşi, 1921;
  • Pe drumuri de munte. În munţii Neamţului, prefaţă de Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1921;
  • Pe drumuri de munte, I-II, introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1944-1947;
  • Pe drumuri de munte, prefaţă de Gala Galaction, Bucureşti, 1952;
  • Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1956;
  • Pe drumuri de munte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Hanţă, 1976;
  • În munţii Neamţului, postfaţă Alexandru Călinescu, Bucureşti, 1978;
  • Opere, ediţie îngrijită de Daciana Vlădoiu, introducere de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1984;
  • Pe drumuri de munte. Integrala poeziei, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristian Livescu, Piatra Neamţ, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …