Budulea Taichii, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Ioan Slavici, prozator ardelean, înaintaş al lui Liviu Rebreanu, este un autor realist şi moralizator, un creator de tipologii şi un fin psiholog. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui Confucius, aplică în opera sa principalele virtuţi morale cu care trebuie să fie înzestrat omul: curajul, dreptatea, prudenţa, cumpătarea, cinstea, voinţa, buna-credinţă, hărnicia, omenia, iubirea de adevăr etc. Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor.

Nuvela Budulea Taichii, de Ioan Slavici, a apărut mai întâi în revista „Convorbiri literare” (1880) şi apoi în volumul de debut Novele din popor, din 1881. Citită chiar de către autor într-una dintre şedinţele „Junimii” (noiembrie 1879), nuvela a fost primită cu entuziasm, Titu Maiorescu consemnând în jurnalul său despre „splendidul Budulea Taichii de Ioan Slavici”.

Cartea s-a bucurat de o recenzie critică realizată de Mihai Eminescu şi publicată în ziarul „Timpul”, în care marele poet considera că „fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale (ale lui Ioan Slavici) e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă numai în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”.

Acţiunea nuvelei

Acţiunea nuvelei se caracterizează printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la formarea personalităţii lui Huţu, devenit mai întâi elevul Budulea Mihai, apoi ajuns protopop prin perseverenţă şi tenacitate, prin tărie de caracter şi prin sârguinţă. Evoluţia protagonistului constituie şi intriga bine evidenţiată a nuvelei, bazată pe valorile morale de prietenie şi omenie, fără invidie şi răutăţi. Personajele nu încalcă, aşadar, principiile etice, ba, dimpotrivă, promovează virtuţi morale esenţiale pentru structura sufletului omenesc, idee ce se manifestă şi în finalul nuvelei, când Slavici înalţă mulţumiri evlavioase lui Dumnezeu, care a făcut lumea atât de frumoasă şi a dăruit-o oamenilor ca „locaş de vieţuire”.

Conflictul interior

Conflictul interior se manifestă numai în plan dilematic, frământările din inima lui Huţu provocate de iubirea pentru Mili fiind estompate de voinţa de fier a protagonistului.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală se defineşte printr-un timp real, acţiunea fiind plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar perspectiva spaţială este reprezentată de un spaţiu exterior, real, satul Cocorăşti, şcoala de la oraş, casa gazdei Leca etc. şi de un spaţiu interior, psihologic, care reflectă stările emoţionale ale protagonistului.

Compoziţia şi structura nuvelei

Nuvela Budulea Taichii este o operă epică realistă, deoarece narează fapte şi întâmplări verosimile (credibile, care pot fi adevărate), care au în centrul lor pe Mihail Budulea, zis Huţu, faţă de care autorul îşi exprimă indirect sentimentele de simpatie şi admiraţie, prin intermediul acţiunii şi al personajelor şi naraţiunea la persoana a III-a.

Ioan Slavici

Naratorul este totodată personaj al nuvelei - un alter ego al autorului - şi rememorează cronologic (în ordinea în care au avut loc) întâmplări din vremea copilăriei, pe când era coleg de şcoală cu Huţu. Aşadar, principalul mod de expunere este naraţiunea la persoana I, prin care se relatează acţiunea sub forma unor amintiri dragi şi se conturează cu simpatie personajul principal, ceea ce face ca această nuvelă să aibă caracter memorialistic şi subiectiv.

Nuvela este structurată în 8 capitole organizate în ordinea cronologică a desfăşurării evenimentelor, fiecare episod aducând elemente esenţiale şi neapărat necesare pentru firul epic şi pentru reliefarea personajului principal. În nuvelă, autorul îmbină realitatea cu ficţiunea şi mai multe moduri de expunere: naraţiunea, descrierea şi dialogul.

Tema

Tema nuvelei ilustrează evoluţia personajului principal, Mihail Budulea, urmărit din vremea copilăriei până la anii maturităţii, acţiune construită prin evocarea unor momente importante şi definitorii pentru devenirea lui ca om împlinit şi realizat.

Titlul

Titlul, Budulea Taichii, îl constituie porecla pe care i-au dat-o lui Huţu, cu simpatie, colegii de şcoală. Apelativul emoţional este preluat de la „taica” lui Huţu, care i se adresa fiului cu această formulă plină de duioşie, ca să exprime mândria vădită de a fi tatăl unui băiat remarcabil. Huţu nu este „numai al Taichii”, ci, aşa cum afirmă naratorul cu afinitate (atracţie şi simpatie între persoane, datorită asemănării de păreri, caracter, gusturi), el este „al nostru al tuturora”, aşadar nu doar „taica”, ci şi ceilalţi băieţi erau mândri de colegul lor. Huţu este un exemplu demn de urmat pentru ceilalţi, un model de bunătate şi hărnicie.

Capitolul I

Nuvela începe printr-o întrebare retorică, o rememorare lirică - „De-mi părea bine?” - referitoarea la starea afectivă a naratorului-personaj, care se gândeşte cu nostalgie la anii tinereţii sale, „acuma pierdute pentru totdeauna”. Din această perioadă se detaşează limpede figura colegului său, Budulea Taichii, un băiat „retras şi întotdeauna înţelept”, despre care naratorul îşi aminteşte cu bucurie: „se-nţelege că-mi părea bine”. Simpatia şi admiraţia naratorului-personaj se extind şi asupra celorlalţi colegi, pentru că, afirmă el, Budulea era „al nostru al tuturora”. Relatarea acţiunii la persoana I reliefează avantajul naratorului de a-l fi cunoscut încă din copilărie pe Budulea, înaintea celorlalţi băieţi.

Din noianul amintirilor, cea dintâi informaţie oferită de personajul-narator se referă la „Budulea cel bătrân”, al cărui portret fizic reliefează un „om scurt, gros, rotund la faţă”, zâmbitor şi cu un picior mai scurt decât celălalt. El ştia să cânte la vioară, la cimpoi şi la fluier, de aceea era chemat la toate petrecerile din sat, unde îl lua cu sine şi pe Huţu, deoarece „Buduleasa fugise cu un scriitor al satului” şi copilul nu putea rămâne singur acasă. Huţu era „băiat bun”, îi ţinea cimpoiul lui Budulea, atunci când acesta cânta la vioară sau la fluier şi nu se supăra atunci când băieţii se mai încăierau între ei.

La insistenţele învăţătorului din sat, Huţu este dat la învăţătură, spre satisfacţia taichii Budulea. Amintirile personajului-narator se conturează încă din primele zile de şcoală, când Huţu îi inspira teamă, făcând o puternică impresie asupra micului şcolar. El se plimba cu băţul în mână, pentru că era „cenzor” şi se purta sever cu cei mai mici. Starea emoţională a personajului-narator este întreţinută de întâmplări sugestive pentru admiraţia pe care copilul i-o purta lui Huţu.

Mândru nevoie mare că fusese lăudat de Huţu pentru că stătuse „mai bine decât ceilalţi într-un picior”, naratorul este fericit şi pentru că aflase numele de elev al acestuia: „Mihail Budulea”. Când mama îi dăduse două pere, una pentru el şi una pentru Huţu, ar fi vrut să i le dăruiască lui pe amândouă, dar n-a îndrăznit să i se adreseze şi a fost foarte nefericit din această cauză.

Huţu devine modelul naratorului, pentru că dorea să ajungă la fel de „aşezat şi înţelept ca dânsul”, mai ales că şi dascălul îl aprecia în mod deosebit: „nu ţinea la nimeni mai mult ca la dânsul”. Dascălul Clăiţă avea cinci fete, cea mai mică, Mili, abia putea să meargă în picioare, singurul care avea voie să o poarte în braţe era Huţu, care, atunci când juca mingea cu ceilalţi băieţi, o dădea în grija naratorului, care se simţea foarte fericit pentru această încredere.

Naratorului-personaj, revenit în sat după un an petrecut la „şcolile cele mari din oraş”, Huţu nu i-a mai părut atât de „straşnic”, ba chiar câteodată îi părea „grozav de prost”. În schimb, lui Huţu naratorul îi părea „grozav de înţelept”, mai ales că îşi dădea seama că n-ar putea urma cursurile unei şcoli mari de la oraş, aşa ca prietenul său, deoarece nu ştia ungureşte şi nu ar înţelege nimic din ceea ce ar preda profesorul.

Naratorul află întâmplările care urmează de la bătrânul Budulea, care venise să-i ceară sfatul despre posibilităţile lui Huţu de a urma învăţătura mai departe, aşa că nuvela continuă cu naraţiunea la persoana a III-a, reliefând detaliat starea afectivă a personajelor şi relatând împrejurările în care Huţu va fi trimis la şcoala mare de la oraş.

Budulea tatăl era foarte nedumerit atunci când îl vedea pe Huţu citind vreo carte şi credea că învăţase totul pe dinafară, întrucât el ameţea numai când se uita la „slovele (literele) încurcate”. Huţu l-a învăţat să-şi scrie numele, Lepădat Budulea, pe care tatăl l-a scris apoi de zeci de ori, convingându-se astfel că slovele au noimă (înţeles, sens) şi că este posibil ca oricine să poată citi ceea ce au scris alţii, „fiindcă toţi cărturarii scriu într-un fel”.

După ce vede cum se scrie cimpoi, vioară şi fluier, consideră că, oricine citeşte ce a scris altul este la fel de deştept. În concluzie, gândeşte Budulea, Huţu n-ar mai avea ce căuta la şcoală, pentru că ştia să citească orice au scris alţii, ştia să facă „socoteala pe hârtie”, învăţase chiar să cânte în strană. Băiatul lui Budulea nu mai putea fi înşelat de nimeni şi era pregătit să fie chiar „preţitor (preţăluitor, evaluator de preţuri) la casa statului şi să adune birul de pe la oameni”.

Taica Budulea se simţea umil în faţa dascălului Pantelemon Clăiţă, om învăţat şi neobosit, care „nu putea să-şi piardă vremea cu oricine”, dar îşi face curaj şi merge la el ca să-i mulţumească „pentru învăţătura lui Huţu”. În firul epic, naratorul include, cu fină ironie, monologul învăţătorului, care consideră că elevii trebuie să fie învăţaţi cu munca: să ştie să semene, să altoiască viţa de vie, să sădească legume, activităţi pe care le practicau în grădina dascălului.

El se plânge, apoi, că sătenii vor să mai aducă un învăţător în sat şi îi vine ideea că ar fi bine ca Huţu să meargă la oraş, unde să înveţe doi ani şi să obţină apoi atestatul, ca să nu vină un străin şi să-i pună în pericol autoritatea şi avantajele. Budulea tatăl consideră însă că „Huţu e prost”, că nu va putea face faţă şcolilor de la oraş şi se teme ca dascălul să nu fi înnebunit cumva, întrucât auzise că „învăţătura prea multă cam sminteşte capul omului”.

Nuvela continuă cu naraţiunea la persoana I, personajul-narator relatând plecarea la oraş a celor trei - dascălul, taica şi Huţu - şi obstacolele pe care le-au întâmpinat în încercarea lor de a înscrie băiatul la şcoală. În conformitate cu o lege nou apărută, Huţu nu putea fi primit la „preparandie” (şcoală pentru pregătirea învăţătorilor, liceu pedagogic), deoarece nu terminase patru clase primare. Acest impediment are efecte diferite asupra personajelor: dascălul Clăiţă era dezamăgit şi „necăjit”, Budulea era vesel pentru că spera ca Huţu, nefiind primit la preparandie, să meargă la aceeaşi şcoală cu naratorul.

Huţu însuşi „era nenorocit” şi se simţea stânjenit în hainele vechi dăruite de Clăiţă, pe de o parte pentru că îi erau mari, iar pe de altă parte pentru că se temea să nu le strice. Cel mai fericit dintre toţi era personajul-narator, deoarece numai el îl cunoştea pe profesorul Wondracek de la „şcoala ungurească”, de care depindea primirea lui Huţu la cursuri. Wondracek era dascăl papistăşesc (catolic) şi ştia numai ungureşte, limba română vorbind-o atât de prost, „de-ţi venea să fugi mâncând pământ”.

Simpatia spontană a profesorului pentru bătrânul Budulea rezolvă situaţia ce părea fără ieşire, pentru că Huţu ştia doar să citească ungureşte, dar nu înţelegea şi nici nu vorbea această limbă. Wondracek acceptă să-l primească la şcoală numai de dragul tatălui. Întrebarea retorică, „dacă-mi părea bine?”, precum şi răspunsul „se-nţelege că-mi părea bine” aşezate simetric, la începutul şi în finalul capitolului I, exprimă bucuria exuberantă a personajului-narator pentru că putea acum să-l ajute el pe Huţu, să-l îndrume şi să-i poarte de grijă, aşa cum fusese Huţu protectorul său când erau la şcoala din sat.

Capitolul II

Capitolul al doilea îi găseşte pe protagonişti în gazdă la sârboaica Lenea Liuchici, care avea două fete şi un băiat şi care vindea peşte în piaţă. Dintre cei cinci băieţi aflaţi în gazdă, numai Huţu plătea jumătate de chirie, pentru că o ajuta pe Lenea să care coşurile cu peşte la piaţă, spăla vasele, mătura şi făcea focul. Budulea cel bătrân venea la fiecare sfârşit de săptămână, pleca de joi din Cocorăşti şi dacă întâlnea vreun drumeţ îi spunea cu mândrie că se duce la oraş fiindcă are un fecior la şcolile cele mari.

Când se întorcea la Cocorăşti, taica Budulea era trist căci se gândea la Safta, mama lui Huţu, considerând că şi ea ar trebui să se bucure că feciorul lor va ajunge dascăl, aşa că s-a hotărât s-o caute. Peste câteva săptămâni, Clăiţă, Safta şi Budulea au venit la oraş ca să-i facă lui Huţu o surpriză. Pentru că băieţii erau la şcoală, Budulea a băgat capul pe uşa clasei şi a strigat: „Măi Budulea taichii!” şi de atunci lui Huţu aşa i-a rămas numele.

Deşi avusese doar 5 ani când plecase maică-sa, Huţu o mai ţinea minte şi, dacă la început întâlnirea cu ea a fost stângace, până la urmă emoţia a învins şi lacrimile de bucurie le-au umplut ochii amândurora. De atunci, Budulea se ducea la oraş cu nevasta şi, dacă întâlneau vreun drumeţ, îi spuneau că „avem un fecior la şcoala cea mare” şi că „are să iasă dascăl”. Întrebarea retorică - „dacă-mi părea bine?” - este un laitmotiv literar (idee care se repetă într-o operă literară), pentru că revine simetric în finalul capitolului al doilea, ca să accentueze starea de fericire a naratorului.

Capitolul III

Capitolul al III-lea ilustrează, în principal, întâmplări petrecute la şcoala cea mare de la oraş, naratorul autodiegetic aducându-şi aminte că în prima zi abia l-a convins pe Huţu să plece de lângă uşa clasei şi să se aşeze în bancă. Timiditatea băiatului s-a diminuat cu timpul, rămânându-i numai deprinderea ca, îndată ce ajungea acasă, să-şi cureţe hainele şi să le împăturească, pentru că erau ale dascălului Clăiţă şi Huţu era mândru de ele.

Uneori, când se întuneca şi cei cinci băieţi aflaţi în gazdă la Seca Lenea nu aveau lumânare ca să înveţe, stăteau în pat şi spuneau poveşti. Întrucât unii adormeau, au hotărât ca povestitorul să zică „ciolan” şi toţi ceilalţi să spună „ciorbă”, putând astfel să fie dat de gol cel adormit înainte de a se termina povestea şi să fie aspru pedepsit cu „ghionturi numărate”, într-o zi, profesorul Wondracek le vorbea elevilor despre indieni şi a spus că aceştia sunt „oameni foarte groşi la ciolan”.

Atunci, Budulea Taichii a răcnit „ciorbă!” şi toţi băieţii au râs în hohote, dar profesorul s-a mâniat foarte rău. Naratorul, de teamă să nu fie pedepsit Budulea Taichii, a explicat în ungureşte motivul pentru care s-a produs hărmălaia, iar profesorul l-a pus pe Huţu să povestească şi el. Deşi elevul a vorbit „foarte scâlciat ungureşte”, Wondracek a fost foarte mulţumit de răspuns şi de atunci l-a îndrăgit pe Budulea Taichii, iar de aici înainte, ori de câte ori un băiat nu ştia lecţia, îl scotea în faţă pe Budulea, „ca să i-o spună el”.

Profesorul l-a luat pe Budulea Taichii acasă la el ca să-i cureţe ghetele şi hainele, să măture şcoala, să umple cu tutun pipele domnului şi să însoţească la şcoală pe cei doi fii din clasa I. Băieţilor ce stăteau în gazdă la Seca Leca le părea rău că Budulea nu mai era cu ei, dar naratorul era bucuros că lui Huţu îi era bine şi că stătea în casa dascălului. Rău îi părea şi dascălului Clăiţă, pentru că Wondracek l-a dat să înveţe mai departe, „la şcolile latineşti” şi Huţu nu mai venea, aşadar, la Cocorăşti ca ajutor de dascăl. Fericit era Budulea cel bătrân, deoarece Huţu urma să înveţe toate limbile pământului şi va putea să se înţeleagă cu toată lumea. El spunea drumeţilor că are un fecior foarte învăţat, „ce ştie toate limbile”. Călătorii duceau vorbele mai departe şi erau, la rândul lor, foarte mândri că-l cunoscuseră „pe acel cimpoieş” din Cocorăşti.

Capitolul IV

Budulea Taichii devenise student şi naratorul-personaj este din nou sfios în prezenţa acestuia, aşa cum fusese pe vremea când erau elevi la Cocorăşti. De Crăciun, Budulea capătă învoire pentru opt zile, spre fericirea părinţilor lui, care „nu ştiau ce să-i facă, unde să-l pună şi cum să-şi arate părerea de bine”. Buduleasa nu vrea să meargă la biserică, pentru că lumea i-ar fi privit când pe ea când pe Huţu, care ar fi cântat în strană. Atitudinea lor îl mâhneşte peste măsură pe dascălul Clăiţă, care consideră că Huţu este nerecunoscător pentru că „dacă n-aş fi fost eu, ca să-ţi dau cele mai dintru început şi mai de căpetenie şi mai folositoare învăţături” băiatul ar fi rămas la fel de prost, asemenea celorlalţi oameni.

Dascălul vrea să ştie de ce s-a dus Huţu la „şcolile latineşti”, iar Huţu îşi ia atitudinea de elev şi răspunde ca la şcoală, „răspicat şi desluşit”. El îi explică răbdător că limba latină nu este „limbă păgânească”, deoarece „chiar limba românească e şi ea un fel de limbă latinească” şi n-ar fi putut să fie profesor dacă nu ştia latineşte. Îi dă apoi câteva exemple de cuvinte care seamănă cu cele româneşti: gallus, cântare, arbore, şedere, homo etc.

Îmblânzit, dascălul este de părere că fiecare om trebuie să ţină la limba lui, „pentru că nu e nicio limbă mai frumoasă la sunet şi mai desluşită la înţeles decât cea românească”. Seara au fost cu toţii în vizită la dascălul Clăiţă, dar Huţu se simţea străin în acest loc şi cu aceşti oameni, care păreau că se schimbaseră. După şase ani, casa îi părea tânărului mică şi joasă, iar dăscăliţa şi fetele îl primiseră „cu prea multă răceală”. Numai Mili strângea la piept iconiţa primită de la Huţu şi-l privea cu ochi mari, sfioşi.

Capitolul V

În capitolul V evenimentele prezentate se întind pe o perioadă mai mare. Huţu venise acasă şi de Paşti şi era fericit că dascălul Clăiţă nu mai era supărat pe el. Toţi din sat ştiau că Huţu urmează să aducă în sat „o învăţătură nouă despre împăratul din care se trage neamul românesc”, dar când îl întreabă pe băiat, acesta răspunde că încă nu a învăţat despre el. De aceea, sătenii trag concluzia că Huţu va mai sta vreme îndelungată la şcoli, pentru că mai are foarte multe lucruri de învăţat. Fata cea mare a dascălului Clăiţă, Cornelia, se logodeşte cu dascălul din Strântea, urmând ca Huţu să o ia de soţie pe Livia.

Naratorul observă că Huţu se schimbase, devenise mai tăcut, iar „vorbele îi ieşeau foarte în silă”. Budulea cel bătrân era îngrijorat pentru că Huţu căuta „cornul de capră prin văzduh”, aduna buruieni şi pietre, însă când află că şi acestea trebuie învăţate, „iar zâmbea când vorbeai cu el”. Peste câteva luni, când s-a zvonit că Livia se mărită cu un fost coleg al lor, Indrea, fiul celui mai bogat om din sat, Huţu n-a fost deloc afectat, ba, dimpotrivă, consideră că „e mai bine aşa”. Cu timpul, Budulea Taichii se înstrăinează cu totul de foştii prieteni, de narator şi de părinţi, spre amărăciunea tuturor.

Capitolul VI

Capitolul VI prezintă evenimentele petrecute după câţiva ani, când se auzea că Huţu plecase în străinătate cu familia unui boier, ca însoţitor al celor doi copii ai acestuia, care călătorea prin Europa. Buduleasa şi taica Budulea erau trişti, el nu mai cânta nici la cimpoi, nici la vioară şi nici măcar la fluier, îl simţeau pe Huţu înstrăinat şi le era foarte dor de el. În urma scrisorii trimise de narator la rugămintea Buduleştilor, Huţu a venit acasă şi, în timp ce urma cursul clerical, era şi arhivar consistorial (consistoriu - organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor biserici).

Clăiţă era mândru că „tocmai unul din sat să fi umblat prin ţări străine, să fi stat la Viena şi să fie la episcopie”. Deşi naratorul era cu un an înaintea lui Huţu la şcoală, acesta din urmă îşi menţinea, asupra celorlalţi, întâietatea vârstei, dar mai ales el impunea prin „darurile fireşti” şi prin cunoştinţele căpătate printr-o „muncă serioasă şi necurmată”. Cu toate acestea, Huţu devenea foarte stângaci şi nefiresc de timid în preajma femeilor, când îşi alegea şi cumpănea fiecare vorbă ce urma să fie rostită.

Capitolul VII

Părintele Avesalon Toda, care avea o simpatie deosebită pentru tânărul Budulea, îl invită să-l viziteze câteva zile, să-i cunoască familia şi să mai stea de vorbă pentru că era o toamnă frumoasă şi se copseseră strugurii. Protopopul Toda avea doi băieţi şi două fete mari, despre care spunea că erau „foarte şirete”. Budulea este încântat de casa mare, de curtea largă plină cu acareturi, de mobila luxoasă şi de covoarele scumpe. Fetele cântă la clavir, protopopeasa se comporta cu afectivitate, însă el era stângaci şi emoţionat, simţind că se află „într-un cuib de fericire”, de aceea i-a promis doamnei că va reveni pe la ei de Sfânta Maria.

Întors la oraş, Budulea Taichii era tulburat şi îngândurat, ceea ce a stârnit un şir de aluzii din partea prietenilor. Preasfinţia-Sa episcopul l-a oprit n grădină şi a stat de vorbă cu Huţu despre năzuinţa lui de a deveni călugăr, sfătuindu-l să se gândească bine înainte de a lua această decizie, să chibzuiască dacă nu mai are nicio dorinţă lumească, întrucât jertfa pe care voia să o aducă lui Hristos trebuia să fie „curată, pentru ca ea să poată fi bine primită de către cel ce străbate şi cele mai ascunse taine ale inimii omeneşti”.

Capitolul VIII

Capitolul VIII şi ultimul al nuvelei îl găseşte pe Budulea Taichii „în mare strâmtoare”, însemnând că tânărul era dezorientat în ceea ce priveşte propriul viitor. El avusese mereu un model pe care voise să-l urmeze, dorise, pe rând, să fie dascăl asemenea lui Clăiţă, apoi profesor ca Wondracek, iar mai pe urmă profesor de gimnaziu. Acum, când era arhivar consistorial, era descumpănit, căci nu ştia dacă să se facă episcop ori protopop, ca părintele Avesalon Toda.

Însărcinat de episcop să meargă la Cocorăşti „ca să stăruiască pentru înfiinţarea unei a doua şcoli”, Huţu alege să îndeplinească misiunea tocmai de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, fiindcă toţi sătenii erau acasă. Huţu găsise acest pretext pentru a evita vizita la protopopul Toda, căruia îi trimisese o scrisoare în care o ruga pe doamna să-l ierte că nu poate veni şi în care invoca sarcina primită de la episcop.

La Cocorăşti toţi erau bine. Dascălul Clăiţă şedea în jeţul primit cadou de la ginere-său şi era mulţumit pentru că îşi măritase două fete, iar pentru celelalte trei avea planuri concrete: pe Mili o va mărita cu un popă sau un notar, Linica trebuia să ia un dascăl care să-i ia locul la şcoala din Cocorăşti, iar pe cea mică o s-o dea după un plugar, ca să rămână ginere în casa părintească. Dascălul îşi cumpărase o vie, avea stupi vestiţi pentru mierea lor şi se gândea să-şi mai construiască o „colibioară” unde să se retragă la bătrâneţe.

Taica Budulea stătea pe prispă şi era mulţumit, aşteptând răbdător ziua când va pleca împreună cu nevastă-sa la oraş, să-şi petreacă bătrâneţele în casa fiului său, atunci când acesta va deveni protopop. Buduleasa era copleşită de gânduri şi-i părea rău că Huţu nu se făcuse dascăl în Cocorăşti.

Cu toţii însă au fost foarte bucuroşi că Huţu a venit acasă de Sfânta Maria, iar dascălul Clăiţă nu mai îndrăznea să-i spună pe nume, ci îl numea „domnul Budulea al nostru”, socotind că fiecărui om trebuie să-i dai ceea ce i se cuvine. Numai Huţu nu renunţase la obiceiurile lui, îi zicea dascălului tot ,jupâne învăţător”, iar fetelor le zicea „Linico” şi „Mili dragă”, deşi tatăl lor le interzisese să i se adreseze ca-n copilărie cu „nene Huţule”, ci să-i spună şi ele „domnule Budulea”. Mili era tăcută, iar când Huţu a povestit despre zilele petrecute la casa părintelui Avesalon Toda, fata s-a ridicat brusc de la masă. Când au rămas singuri, Huţu i-a declarat că o iubeşte şi ar fi vrut să o sărute ca atunci când era mică, dar acum nu mai îndrăznea.

Finalul nuvelei

Finalul nuvelei este surprinzător şi concentrează evenimentele petrecute de la Sfânta Maria până în primăvara următoare, când părintele Mihai Budulea fusese ales protopop şi numit referent şcolar. La adunarea organizată în Duminica Tomii, Budulea raporta despre starea învăţământului la noi şi la alte popoare, vorbind „aşezat şi înţelept ca totdeauna”. Pantelemon Clăiţă devenise deputat sinodal, inspector şcolar şi „învăţător emeritat”, fiind mândru nevoie mare de ginerele său, însurat cu Mili şi de nepotul abia născut, căruia îi spuneau Budulea Bunicului.

Naratorul este fericit de cum au curs evenimentele şi încheie nuvela cu mulţumiri pline de smerenie înălţate divinităţii: „Tu, Doamne, cu nemărginită înţelepciune, ai întocmit lumea şi frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!”.

Ioan Slavici rămâne în literatura română un scriitor clasic ce a surprins în opera sa esenţa mediului ţărănesc din Ardeal, într-un limbaj ce-l individualizează şi care constituie „şi un excelent instrument de observaţie a satului românesc, pe care a intenţionat să-l imortalizeze într-o nouă «comedie umană» cu o notă etnografică specifică şi de mare forţă psihologică”. (Constantin Mohanu)

Check Also

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …