Bucura Dumbravă

Bucura Dumbravă (pseudonimul literar al lui Fany Seculici) (28 decembrie 1868, Bratislava - 26 ianuarie 1926, Port Said, Egipt) - prozatoare şi traducătoare. Era întâia fiică a Louisei (născută Spira) şi a slovacului Iuliu Seculici, unul dintre oamenii de încredere ai lui Carol I şi, o vreme, directorul Societăţii de Asigurări „Dacia Română”.

La vârsta de 4 ani, se afla la Viena - moment rememorat în nişte Învăţături... ale maturităţii, şi, un an mai târziu, în 1873, familia ei se stabilea definitiv în Bucureşti. Învaţă, după germană, franceză şi engleză, pe care le vorbea şi scria fluent, şi româneşte. Cum îşi amintea Emanoil Bucuţa, unul dintre apropiaţi, Dumbravă scria versuri încă de la paisprezece ani; după lectura lor, Carmen Sylva a dorit s-o cunoască şi curând tânăra i-a devenit apropiată şi colaboratoare.

Scriitoare de limbă germană, Dumbravă se ataşează profund de tradiţiile şi spiritualitatea ţării adoptive, nutrind un cult romantic pentru figurile istorice legendare. Pasiunea peregrinărilor rousseauiste în peisajul montan o ajută se descopere dimensiunea „panteistică” a spaţiului românesc. Întreprinde o ascensiune în Alpi, în cursul căreia escaladează gheţarul La Buee din Mont Blanc, şi - primă performanţă feminină - urcă pe vârful Omu din Bucegi. În 1905, înfiinţează Societatea „Chindia”, având scopul de a pune în valoare portul şi dansul popular.

Debutează editorial cu romanul Der Haiduck (1908), având ca protagonist pe Iancu Jianu. În acelaşi an, cartea este tradusă în româneşte de Teodor Nica şi cunoaşte numeroase reeditări, fiind bine primită de critică şi larg receptată de public; a fost şi dramatizată de Constantin N. Mihăilescu, sub titlul Iancu jianul, şi pusă în scenă de Ion Şahighian, în 1942. Al doilea roman scris în germană, Der Pandur (1912), continuă firul epic al celui dintâi, dar are ca centru de greutate personalitatea lui Tudor Vladimirescu.

Sarea norodului, o evocare a lui Ion Câmpineanu, manuscris pierdut înainte să fi fost definitivat, urma să încheie trilogia Sfărâmătorii de valuri. Romanul Pandurul, în tălmăcirea românească a Elisei I. Brătianu (1912), va fi întâmpinat cu entuziasm de Gala Galaction. Din aceeaşi perioadă datează preocuparea intensă a scriitoarei pentru studiul teosofiei, manifestă în articole şi conferinţe. De altfel, în 1925, va înfiinţa o lojă teosofică română. Singura culegere de proză scrisă în româneşte este Cartea munţilor (1920). Sub forma unui „manual de drumeţie” sau „fals tratat”, ea îmbină informaţii savante, amintiri de călătorie şi pagini de eseu. Cartea va fi remarcată de Mihail Dragomirescu şi Perpessicius.

Povestirile scrise între 1913 şi 1919, parte apărute în periodice, vor constitui substanţa unei culegeri de legende, Ceasuri sfinte (1921), traduse în româneşte de autoare. Dumbravă colaborează cu proză şi articole la „La Revue roumaine”, „Eclair des Balkans”, „Lumina”, „Ideea europeană”, „Convorbiri literare”, „Dimineaţa”, „Lamura”, „Calendarul povestirii”, „Cugetul românesc”, „Tribuna nouă”, „Căminul”, „Orizontul” etc.

A tradus din scrierile lui Krishnamurti cartea La picioarele învăţătorului (1924). La întoarcerea din India, unde participase la un congres de teosofie şi unde îl cunoscuse pe Krishnamurti, se îmbolnăveşte pe vas şi moare într-un spital din Port Said. Notele din această ultimă călătorie apar postum, sub titlul Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori (1927).

Romanele scrise de Dumbravă se remarcă printr-un stil alert, lipsit de podoabe inutile, şi printr-o tensiune captivantă a naraţiunii, ţesută savant din amânări şi aşteptări. Acţiunea celui dintâi, Haiducul, e plasată în anul următor războiului ruso-turc şi înfrângerii lui Napoleon, deschizându-se cu imaginea patriarhală a conacului cu pridvor al lui Amza Jianu; boierul poartă işlic şi haine orientale, e diplomat şi sedentar, încercând să salveze liniştea propriului cămin prin compromisuri, cum e acela de a invita la masă pe Cârc Serdarul Pervanoglu, fanariotul tipic, muiat în aur, cu un chip hâd şi vorbind româneşte stricat. Lacom, libidinos, prost şi laş, Pervanoglu e îmbrâncit afară de Iancu Jianu; toţi actorii naraţiunii se întâlnesc în-lăuntrul acestui unic episod.

Deşi lipsite de adâncime, personajele rămân viabile prin detaliul semnificativ, prin nota caracteristică a limbajului, prin gestul şi atitudinea grăitoare. Nu lipsesc motivele romantice consacrate - răpirea frumoasei Ileana Golfineanu de arnăuţii lui Pervanoglu, goana haiducului care trece Oltul călare într-o noapte sfâşiată de fulgere. Rezolvarea tensiunii e amânată, eroul poposeşte într-o insulă de linişte paradisiacă, în case de pe malul Oltului, lângă Drăgăşani. Episodic apare şi Tudor Vladimirescu, fie în povestirile altor personaje, fie alături de haiducul Jianu, provocând o febră încărcată de aşteptări şi premoniţii. Este vizibilă atitudinea sămănătoristă, idilizarea raporturilor între boieri şi ţărani.

Continuând acţiunea din primul roman, Pandurul are ca protagonist pe Tudor Vladimirescu; naraţiunea capătă o respiraţie mai largă, înglobând descrieri pitoreşti: imagini din Bucureşti, case şi moravuri ale boierimii româneşti sau fanariote, dar şi mahalale, ruine, mizerie citadină. Portretul Sofianei Pantas, curtezana grecoaică ce fuge cu banii Eteriei, înşelând pe Ipsilani, este antologic. Prezentarea contextului istoric şi a situaţiilor particulare e absorbită în conversaţia personajelor, creând iluzia realităţii. Autoarea fructifică asidue cercetări: documentele colecţiei Hurmuzachi, lucrările lui A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, memorialistica lui Ion Ghica, C.D. Aricescu, Ion Heliade-Rădulescu. Prin I. Şt. Cezianu, strănepotul lui Iancu Jianu, a cunoscut în amănunt genealogia Jienilor.

Zeci de personaje istorice se perindă de-a lungul romanului, creionate alert, uneori printr-o singură trăsătură distinctivă, într-un fel ca în cronica lui Gr. Ureche. Din culegerile lui S. Fl. Marian împrumută stihuri de doină şi baladă haiducească, însufleţind personaje. În contrast cu tensiunea dramatică sau cu umoarea sumbră a eroilor, vorba de spirit, ironia, nota umoristică echilibrează atmosfera. Peisajul, în ipostazele lui sublime, contrapunctează şuvoiul tragic al istoriei. Ceea ce constituie însă liantul construcţiei romaneşti este un realism fundamental, capabil să suprindă totalitatea omenescului, dincolo de condiţia umilă sau nobilă.

Cartea munţilor, cu aspectul unui inofensiv şi lipsit de pedanterie manual de drumeţie, îmbină proza poetică şi paginile de eseu. Cartea fructifică nenumăratele peregrinări ale autoarei prin munţii României, mărturisind o cunoaştere intimă a naturii, întemeiată pe sensibilitate şi pe o curiozitate intelectuală de autentic naturalist. Plecând de la premisa că excursia poate şi trebuie să fie o operă de artă, în bună tradiţie rousseauistă, Dumbravă redescoperă poezia lucrurilor simple: chiar alimentele capătă poeticitate, precum „zamolxiada”, limonada preparată cu zahăr, lămâie şi zăpadă.

Muntele dobândeşte o valenţă spirituală, transcendentă, încât „îndreptarul” de drumeţie se construieşte ca o meditaţie iniţiatică în care toate întreprinderile călătorului se înscriu într-o armonie morală, în acord cu dimensiunea sacră a naturii. Senzualitatea intelectualizată oferă pagini de proză poetică impresionistă: un foc pe munte în amurg e o sculptură de aur, de rubin şi topaz, o poartă spre reverie mistică, iar florile închipuie bijuterii pe fondul de catifea al muşchiului. Imaginii i se adaugă parfumul florii, autoarea delectându-se într-un excurs terminologic, atentă la denumirea latină din tratatul botanic, dar şi la numele - multiple - din zestrea limbajului popular.

Virtutea acestei proze este discreta alunecare de la imaginea poetică la rememorarea frustă a întâmplărilor trăite, de la meditaţia abstractă, livrescă, la senzaţia proaspătă a prezenţei naturii. Departe de orice naturalism, falsul „manual de călăuzit drumeţii” se nutreşte din nostalgia păgânismului, a arhetipalului, convertind elementele în simbolic şi în spiritual.

Opera literară

  • Der Haiduck, Regensburg, 1908; ediţia (Haiducul), traducere de T.N. (Teodor Nica), Bucureşti, 1908; Madrid, 1956;
  • Der Pandur, prefaţă de Carmen Sylva, Regensburg, 1912; ediţia (Pandurul), traducere de Elisa I. Brătianu, Bucureşti, 1912; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ileana Manole, Bucureşti, 1981;
  • Cartea munţilor, Bucureşti, 1920; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, 1970;
  • Ceasuri sfinte, Bucureşti, 1921;
  • Pe drumurile Indiei. Cele din urmă pagini. Scrisori, Bucureşti, 1927;
  • Cartea îngerilor. Ceasuri sfinte, ediţie îngrijită de Nicoleta Gheorghe, prefaţă de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 2002.

Traduceri

  • Alcyon (Krishnamurti), La picioarele învăţătorului, Bucureşti, 1924.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …