Boierimea şi marele domeniu feudal din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea

Clasa dominantă în Ţara Românească şi Moldova era alcătuită din boierii mari, posesori de întinse domenii, din clerul înalt şi din boierimea mica şi mijlocie. După formarea statelor de sine stătătoare Ţara Românească şi Moldova, proprietatea feudală - baza relaţiilor de producţie feudale - a crescut, s-a consolidat şi a căpătat un caracter ierarhic. Structura ierarhică a proprietăţii feudale constituia expresia repartizării ei şi a rentei, ca formă economică în care se realiza această proprietate în sânul clasei dominante; în acelaşi timp, ea dădea acestei clase putere asupra ţăranilor dependenţi, putere întărită prin constrângerea extraeconomică. Ierarhia funciară era, totodată, o ierarhie militară şi politică.

În cadrul ierarhiei funciare feudale, locul principal îl ocupa proprietatea domnească. Ea cuprindea atât satele” personale ale domnului, cât şi pământurile care aparţineau domniei, ca instituţie: locurile pustii, braniştile, hotarele târgurilor şi oraşelor, ocinile care se confiscau boierilor pentru diferite vini, precum şi pământurile cumpărate de domnie. În secolele XIV-XV, nu se făcea deosebire între proprietatea domniei şi cea personală a domnului. Toate veniturile de pe moşiile domneşti (prin aceasta înţelegându-se atât moşiile personale ale domnului, cât şi cele ale domniei) erau folosite atât pentru nevoile statului, cât şi, mai ales, în interesele personale ale domnului.

Apărută ca rezultat al dezvoltării societăţii de pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei pe o treaptă superioară, domnia a întărit prin acte emise din cancelaria domnească drepturile boierilor asupra proprietăţii funciare, pe care ei şi le transmiteau ereditar. Proprietatea de pământ boierească poartă denumirea de „ocină” sau „baştină”, termeni de origine slavă, care înseamnă proprietate ereditară, moştenită de la părinţi.

Boierul era liber s-o vândă, s-o lase moştenire, s-o dăruiască lăcaşurilor religioase sau altor persoane. Pentru legalizarea unor astfel de schimbări în domeniul stăpânirii funciare era necesară, însă, confirmarea din partea domniei. Domnul putea să-şi însuşească ocina boierilor numai în cazuri speciale, cum era „hiclenia” (trădarea), sau în cazurile de desherenţă (când lipseau moştenitorii direcţi).

Alături de proprietatea feudală moştenită - existentă la data constituirii domniei şi confirmată prin acte domneşti după organizarea acesteia - în secolele XIV-XV au apărut noi forme de proprietate: cea bisericească (a mănăstirilor şi episcopiilor) şi cea laică de danie. Deţinătorii proprietăţii de danie - denumită în documentele moldoveneşti „vislujenia” - erau asemănători întrucâtva vasalilor din feudalismul apusean. Daniile de pământ pentru diferite „slujbe” se făceau, probabil, atât din domeniul personal al domnului, cât şi din pământurile domniei, în Ţara Românească şi Moldova, ca şi în alte părţi, este foarte greu să se deosebească unde şi când domnii acţionează ca deţinători ai puterii supreme şi unde şi când ca proprietari ai domeniului lor particular.

Marii feudali puteau să dăruiască şi ei pământuri, creându-şi în acest fel proprii lor vasali - numiţi în documente „slugi” - de care erau înconjuraţi şi în fruntea cărora porneau la război. Daniile pe care le făceau marii boieri „slugilor” lor, ca, de altfel, şi cele făcute bisericii, trebuiau confirmate de domnie. Domnul urmărea orice schimbare în stăpânirea pământului, în virtutea dreptului său de supremă stăpânire a întregului pământ al ţării (dominium eminens). În legătură cu acest drept, au existat în Ţara Românească două instituţii feudale: prădalica şi darea calului.

Prădalica era dreptul domniei de a lua pe seama sa moşia al cărei stăpân murea fără să aibă urmaşi în linie bărbătească. În documente, ea este amintită de cele mai multe ori sub o formă negativă. Întărind ocinile feudalilor, domnia precizează uneori: „şi cine dintre dânşii moare, iar ocinile să fie ale celor rămaşi, la ei prădalica să nu fie”. Prezenţa acestei clauze în documente constituia garanţia dată de domn, în calitatea sa de stăpân suprem al pământului, că atât proprietatea moştenită, cât şi cea primită sub formă de danie, precum şi cea obţinută prin cumpărări sau înfrăţiri, va rămâne, după moartea titularului ei, celui sau celor cărora el, titularul, hotărăşte să le rămână, de obicei rudelor mai apropiate.

Darea calului se cuvenea domniei în cazurile în care aceasta - în urma solicitării boierilor - le confirma stăpânirea asupra pământului. În documentele Ţării Româneşti, când este vorba de confirmări de moşii din partea domnului, se întâlneşte frecvent menţiunea că domniei i s-a dat de către beneficiarul privilegiului „un cal bun” sau „un cal foarte bun” sau „un cal şi o cupă”. Uneori se spune şi cât valora calul: „un cal bun de 300 aspri”.

Alteori se dădeau chiar doi cai, indicându-se, în anumite cazuri, valoarea lor: „doi cai buni de 2.000 aspri”. Câteodată se plăteau domniei bani în locul dării calului. Se întâmpla deseori ca domnul să renunţe la darea calului. Darea calului apare ca o cumpărare de la domnie a moşiei, pe care ea o confirmă pe seama celor care cer aceasta. Simbolică la început, darea calului s-a transformat cu vremea într-o „răscumpărare” a pământului de la domnie.

În afară de marele domeniu domnesc şi boieresc, exista, încă din secolele XIV-XV, şi un mare domeniu mănăstiresc. Născut din daniile domneşti sau boiereşti, domeniul mănăstiresc a crescut apoi, atât prin daniile care i se adăugau din partea puterii centrale sau a boierilor, cât şi prin cumpărări şi cotropiri. Domeniile feudale variau ca mărime: unele cuprindeau mai mult de 50 de sate, răspândite pe un teritoriu de câteva zeci de mii de hectare.

Astfel erau în Moldova, în prima jumătate a secolului al XV-lea, domeniile boierului Mihail de la Dorohoi şi ale logofătului Mihu. Tot în Moldova, la începutul secolului al XV-lea, Oană vornicul stăpânea circa 30 de sate, iar Ivan Cupcici peste 20 de sate şi o întinsă pustie. În Ţara Românească, la mijlocul secolului al XV-lea, mănăstirea Tismana avea peste 30 de sate iar mănăstirea Cozia peste 25. Unii feudali stăpâneau adesea numeroase sate în acelaşi hotar, domeniile lor alcătuind enclave întinse pe teritoriul ţării.

În această vreme, când densitatea populaţiei era relativ mică, când criteriul bogăţiei îl constituia atât pământul cât şi, mai ales, numărul locuitorilor, feudalii căutau să-şi sporească prin toate mijloacele posibile numărul de ţărani dependenţi, singurii care, prin munca lor, făceau să crească nu numai veniturile feudalilor, dar şi puterea lor, situaţia lor în societate, rolul lor în viaţa politică. „Forţa seniorului feudal - scria Karl Marx - nu se întemeia pe mărimea rentei, ci pe numărul supuşilor săi, iar acesta depindea de numărul ţăranilor ce-şi lucrau singuri pământul”

Marele domeniu era format din două părţi distincte: o parte rezervată feudalului (rezerva feudală), care cuprindea curtea, locuinţa, atât a feudalilor cât şi a slugilor lor, şi o parte din terenul agricol, încă redusă ca proporţii, pusă în valoare de ţăranii dependenţi, pe baza muncii sub formă de clacă. Restul domeniului - cea mai mare parte - era format din vetrele satelor, unde se găseau locuinţele ţăranilor, şi din delniţele ţărăneşti, terenurile agricole aflate în posesia ţăranilor. Această împărţire a domeniului corespunde societăţii feudale şi o regăsim la toate popoarele din Europa în evul mediu.

„În toate ţările Europei, producţia feudală este caracterizată prin împărţirea pământului între un număr cât mai mare de ţărani neliberi”. Pentru a obţine plus-produsul, seniorul - în cazul nostru boierul - trebuia să aibă pe pământul său ţărani care să dispună de o parcelă de pământ, de inventar agricol şi de vite. „Gospodăria „proprie” a ţăranilor pe lotul lor - arăta V.I. Lenin - era o condiţie a gospodăriei moşiereşti, având ca scop nu pe acela de ,,a asigura” pe ţăran cu mijloace de existenţă, ci de a asigura pe moşier cu braţe de muncă”.

Pe marea întindere de pământ stăpânită de feudalii din Ţara Românească şi Moldova lucrau ţărani care-şi aveau delniţele lor, socotite ca stăpâniri străvechi. Numai rezerva feudală se găsea în deplină proprietate a boierului; asupra delniţelor ţărăneşti el avea un drept destul de limitat. Ţăranii aveau un drept de posesiune, de folosinţă, asupra delniţelor, care diferea de dreptul de proprietate, în sensul că ţăranul nu era liber să dispună după plac de delniţă: el nu putea să o înstrăineze, dar putea să o lase moştenire. Deasupra dreptului de posesiune al ţăranului exista, deci, un drept de proprietate al boierului. Potrivit acestui drept, boierului îi revenea o parte din roadele pe care le dădea pământul.

Dreptul de stăpânire al boierului asupra pământului făcea să rămână pe seama rezervei boiereşti delniţele ţăranilor care mureau fără moştenitori; boierul putea să lase aceste ocine în folosinţa altor ţărani. Raportul dintre întinderea totală a delniţelor ţărăneşti şi aceea a „rezervei” boierului era direct proporţional cu raportul dintre forma muncă şi forma produse a rentei feudale.

Întregul sistem de exploatare ce asigura veniturile feudale se întemeia pe o îmbinare a diferitelor ramuri de producţie economică în gospodăria ţăranului, îndeosebi pe îmbinarea agriculturii şi a meşteşugurilor. „Această formă de îmbinare a „meşteşugului” ţărănesc cu agricultura - sublinia V.I. Lenin - este cea mai tipică pentru regimul economic medieval, ea fiind o parte integrantă a acestui regim”.

Documentele din secolul al XV-lea oglindesc această îmbinare a meşteşugurilor cu agricultura. Astfel, printre produsele vândute pe la mijlocul acestui secol de ţăranii din satul Negoeşti, dependenţi de episcopia Romanului, se menţionează: pânza, postavul, plutele, oalele, vasele de lemn şi obiectele de fier. Pe domeniul feudal existau însă şi unii meşteşugari specializaţi, aserviţi feudalilor.

Confirmând, în 1448, mănăstirii Probota stăpânirea ei asupra satelor Ciulineşti, Bereşteni şi Roşea, domnul Moldovei preciza: „şi oricâţi cojocari sunt în aceste sate sau orice meşteri, să fie întreg acest venit al mănăstirii”. Alte ori, pe moşiile unor feudali, apar adevărate instalaţii meşteşugăreşti, ca torcătoria de lână sau piua de bătut sumane. Într-un document din 1443, de pildă, se arată că mănăstirea Moldoviţa stăpânea o piuă de bătut sumane. Asemenea instalaţii se găseau şi pe domeniile boiereşti. În 1448, Petru voievod dăruia lui Mihu logofăt locul morilor domneşti de la Baia „ca să-şi facă mori şi orice va fi voia lui, fie torcătorie de lână sau pive de sumane sau orice, sau stupă”.

Datorită acestui fapt, domeniul tipic al epocii de fărâmiţare feudală era un organism economic larg cuprinzător şi de aceea nu simţea în general nevoia de a-şi schimba produsele cu alte unităţi economice. În vremea fărâmiţării feudale, când domeniul se înfăţişa ca o unitate economică, feudalii dispuneau de o serie de drepturi numite „monopoluri senioriale”, sau, în terminologia Europei apusene, „banalităţi”.

Monopolurile senioriale constituiau pentru boieri şi mănăstiri - pe lângă surse de importante venituri - şi adevărate mijloace de constrângere a ţăranilor dependenţi. Astfel, ţăranii care căutau să se sustragă obligaţiei de a măcina la moara feudalului erau pedepsiţi, într-un document din 1448, se spune în mod categoric: „Şi să fie volnic pan Mihail logofăt să pedepsească şi să ia de la acel om care este în hotarul lui şi nu va căra la aceste mori” (pe care el urma să le construiască). În afară de monopolul morii, feudalii dispuneau şi de monopolul instalaţiilor de tipul torcătoriilor, pivelor sau dârstelor, aflate pe domeniu.

La veniturile însemnate care se realizau din aceste monopoluri, se adăugau cele ce proveneau de la vămile interne, existente pe domeniu. Economia închisă a domeniului feudal făcea ca, în acea vreme, unele grupuri de sate să trăiască aproape în izolare faţă de grupurile vecine; ele erau atât de slab legate, încât fiecare călătorie devenea o întreprindere dificilă şi plină de riscuri. În asemenea condiţii, domeniile feudale - a căror organizare economică se apropie în practică de o adevărată autarchie - trebuiau să reprezinte şi pe tărâm politic o forţă aproape de sine stătătoare. Ele dădeau stăpânilor lor o putere foarte întinsă, atât în timp de pace, cât şi în timp de război; nu e vorba de bogăţia pe care o produceau veniturile moşiei, ci, mai cu seamă, de autoritatea judecătorească şi militară legată de ele.

Imunitatea feudală

Corolarul economiei naturale şi al fărâmiţării feudale în toate ţările în evul mediu a fost imunitatea feudală. Feudalii care se bucurau de imunitate - marii boieri şi mănăstirile - concentrau în mâna lor exerciţiul tuturor drepturilor suverane pe teritoriul stăpânit de ei. Imunitatea atrăgea pentru feudali dreptul de administrare locală, precum şi pe acela de a judeca pe locuitorii care se aflau pe domeniu.

Imunitatea consta în două clauze esenţiale, foarte bine oglindite în documentele vremii. Pe de o parte, ea însemna scutirea pentru locuitorii de pe domeniul feudalului cu drept de . imunitate - în beneficiul acestuia - de dările - în natură şi bani - şi de muncile datorate domniei. Astfel, în documentul prin care Vladislav-Vlaicu dăruia mănăstirii Vodiţa satul Jidovştiţa, se spune că satul să fie „slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de toate şi cu totul ohabă”. Reiese din acest document că mănăstirea se bucura la acea dată de o imunitate deplină.

Ulterior, domnia caută să mărginească dreptul de imunitate. Scutirea de dări şi obligaţii nu mai este generală: se fac unele rezerve în ceea ce priveşte obligaţia de oaste şi darea în bani (birul) către domnie. Pe de altă parte, imunitatea atrăgea după sine interdicţia amestecului reprezentanţilor puterii centrale, dregători şi slugi domneşti, cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale, de a intra pe domeniul care se bucura de privilegiul imunităţii; prin urmare, aceste drepturi treceau asupra feudalului, care le exercita cu ajutorul „slugilor” sale. Feudalul se prezenta astfel pe teritoriul stăpânit de el nu ca un simplu proprietar, ci ca un fel de suveran.

Actele prin care domnia confirmă în Ţara Românească „ohabele” boierilor şi mănăstirilor cuprind în mod obişnuit formula „să nu cuteze a turbura acele sate nici un dregător al domniei mele, fie că este judecător, fie că este globnic, fie birar”. Înţelesul acestei formule, prin care li se întăreşte boierilor dreptul de a se substitui ei înşişi tuturor organelor puterii centrale, este însă şi mai limpede redat în unele documente moldoveneşti.

Astfel, într-un document din 1467, după ce confirmă mănăstirii Bistriţa stăpânirea asupra satelor ei, domnul adresează dregătorilor săi următoarea poruncă: „nici gloabă să nu ia de la dânşii (din satele mănăstirii), nici pentru duşegubină mare, nici pentru urmărire (de răufăcători), nici pentru răpire de fecioară, nici pentru rană sângeroasă şi nici pentru lovituri cu vânătăi şi nici pentru altceva…, nici pentru faptă mare, nici pentru mică, să nu îndrăznească dregătorii să-i judece pe aceşti oameni ai mănăstirii şi nici să nu-i turbure, nici să nu ia gloabă de la dânşii, nici preţ de un groş, ci călugării noştri de la Bistriţa să judece ei singuri pe oamenii lor şi gloaba s-o ia de la oamenii lor egumenul şi cu călugării. Şi pe alt sudeţ să nu aibă asupra lor, pentru că am dat tot venitul ce va cădea în aceste sate mănăstireşti, să fie neclintit mănăstirii noastre de la Bistriţa”.

Este redat aci unul dintre principiile esenţiale ale regimului fărâmiţării feudale, astfel cum acest regim se înfăţişa în vremea lui de dezvoltare la toate popoarele europene. În primul rând, veniturile judiciare (gloaba, adică amenda prin care se pedepsea orice delict) sunt asimilate cu toate celelalte venituri rezultând din renta feudală; în ai doilea rând, de aceste venituri sunt în chip firesc legate atribuţii judiciare, datorită cărora stăpânul locului apare drept judecătorul natural al supuşilor lui. Este vorba de funcţionarea unui sistem ale cărui principii se oglindesc în chip plastic în vorbirea vremii, când se folosesc drept sinonime cuvintele „judeţ” şi „mai marele locului”.

În evul mediu, la toate popoarele europene, proprietarului feudal îi revin şi sarcinile de „judeţ”, misiunea de a judeca pe ţăranii dependenţi din satele sale. Un asemenea proprietar feudal este în toate privinţele „mai marele locului”, nu numai prin faptul că el îşi domină şi exploatează supuşii pe tărâm economic, dar şi pentru că se găseşte, totodată, în fruntea întregului mecanism de guvernământ de pe teritoriul domeniului său.

Dreptul de judecată al proprietarului feudal nu este decât una dintre manifestările dominaţiei sale. „În epoca feudală - scrie Karl Marx - comanda supremă în război şi jurisdicţia erau atribute ale proprietăţii funciare”. În evul mediu, judecata era strâns legată de acţiunea administrativă necesară fie pentru prinderea infractorului, fie pentru pedepsirea lui.

Curţile

Organele de represiune care asigurau îndeplinirea acestor funcţiuni sunt exact aceleaşi forţe care servesc şi în timp de război ca temei al oştirii: este vorba de aşa-numiţii „curteni” sau „slugi”, oameni liberi înarmaţi, cărora li se încredinţează misiunea de a face respectată „autoritatea” acelora care exercită puterea. Sub denumirea generală de „slugi” documentele cuprind pe toţi dregătorii şi boierii subordonaţi, care, întocmai ca cei de la curtea domnească, se aflau la curţile boiereşti. Slugile reprezentau pentru boieri un semn deosebit al puterii lor.

Expresia cea mai limpede a fărâmiţării puterii politice în secolele XIV-XV consta tocmai în modul de organizare al acestor curteni. Fiecare dintre marii feudali ai Moldovei şi Ţării Româneşti dispunea de asemenea curteni, aflaţi în subordonare nemijlocită faţă de el însuşi. Domnia, deşi avea de asemenea curtenii săi, nu face să intervină autoritatea sa pe moşiile privilegiate cu imunitate decât în cazuri foarte rare şi începând de-abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Cuvântul „curte” din documentele vremii desemnează atât locul de unde îşi exercită puterea feudalul, cât şi aparatul cu ajutorul căruia îşi exercită această putere. Curţile îndeplineau în numele boierului şi în folosul său particular toate funcţiile care-i reveneau acestuia pe baza privilegiilor de imunitate.

Curţile boiereşti existau încă din secolul al XIV-lea şi ele au ajuns în prima jumătate a secolului al XV-lea la apogeul lor. Decăderea curţilor boiereşti începe în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi continuă în secolul al XVI-lea, ele păstrând, însă, unele rămăşiţe ale vechilor lor atribuţii. Curţile celor mai mari boieri semănau cu cea domnească; ele erau înzestrate cu toate mijloacele de care avea nevoie o administraţie şi care erau menite să scoată în relief fastul legat de persoana stăpânului, să sublinieze prestigiul lui. Unul dintre marii boieri moldoveni din prima jumătate a secolului al XV-lea, Ivan Cupcici, îşi avea chiar o cancelarie proprie; în perioada luptelor pentru tron ce au urmat după moartea lui Alexandru cel Bun, când cancelaria domnească era oarecum dezorganizată, un diac al său, Paşco, era folosit la scrierea actelor domneşti.

Pe lângă existenţa curtenilor şi slugilor, subordonaţi boierilor, actele domneşti menţionează, de asemenea, organizarea acestora sub conducerea unor comandanţi speciali, cu atribuţii militare, numiţi vornici, care existau atât pe moşiile feudalilor, cât şi pe cele ale domnului. Pe mai toate marile domenii feudale se găsea de obicei o construcţie fortificată, care îndeplinea, sub toate raporturile, funcţiunea castelului medieval clasic.

Uneori era vorba chiar de o cetate; în Moldova, pe la mijlocul veacului al XV-lea, este pomenit într-un document din 1462 locul „unde a fost cetatea lui Duma Negru. Existenţa pe marele domeniu a unor întărituri de genul cetăţilor, sedii ale unor forţe militare capabile să respingă atacurile dinafară, dădea stăpânului feudal înfăţişarea unei puteri politice şi militare de sine stătătoare şi în măsură să-şi apere la nevoie privilegiile împotriva oricui le-ar fi pus în discuţie.

Check Also

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Povestirile istorice în versuri în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cronicile versificate şi îndeobşte povestirile istorice în versuri, care încearcă să fixeze, într-o limbă înţeleasă …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …