Boieri şi ciocoi, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Până în momentul în care îi încolţeşte ideea amplei fresce sociale care avea să fie Boieri şi ciocoi, cele mai multe din scrierile teatrale ale lui Vasile Alecsandri, alcătuite „cam în pripă” - cum spune cu un reproş abia simţit Nicolae Iorga - „dau înfăţişarea cea nouă a unei societăţi care prin fapte, nu totdeauna bine chibzuite şi cu urmări norocoase, a generaţiei sale, ajunsele a fi cu totul deosebită de lumea pe care el o apucase, o despreţuise şi o ridiculizase la 1840. Cu intenţii polemice - căci multe nu-i plac lui în nouăle moravuri, şi neplăcerea lui nu înţelege s-o ţie numai pentru dânsul - poetul satiric caută să arate spectatorilor caracterul vrednic de batjocură ori de ură al unora din tipurile cele nouă, tot mai multe la număr, şi să trezească puţină duioşie pentru alte tipuri, pe care odată tot el le atacase, înţelegându-le rău, şi care acum, când se duc, se înalţă, se idealizează pentru dânsul” (Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea - de la 1821 înainte, 1909, vol. III).

Asupra vastului tablou social înfăţişat în această piesă, Alecsandri va reflecta timp îndelungat - peste 10 ani - mai înainte de a se hotărî să-l aştearnă pe hârtie. Personajele trebuiau culese din toate mediile sociale şi urmărite, în evoluţia lor, chiar de la apariţie. „În odăile separate de la restaurantele bucureştene vestite - arată Iorga - în balurile cu joc de cărţi, intrigi de dragoste şi socoteli de zestre ale Fezpezencii, în biuroul «zgârciţilor risipitori» cari vreau să se vorbească de ei ca de oamenii de talent şi de muncă, în redacţiile foilor politice şi satirice - «vreo cetire morală», zice Alecsandri, «precum Nasul lui Nichipercea sau foiţa Românului», în Cameră, la Palat, pretutindeni în «cuibul veseliei şi al noroiului», se vor întâlni aceia asupra cărora se opreşte mai mult şi mai greu condeiul lui Alecsandri, paraziţii vieţii politice.

Poetul voia să-i urmărească încă din originile lor, adecă ale politicianismului, şi la 1862 el anunţa că a început Ciocoii înainte de 1849, după care va urma cu Ciocoii în zilele noastre. Avem numai partea întâi a acestei schiţe începătoare, care dă priveliştea unei vaste drame. Supt regimul Regulamentului Organic s-a introdus un simulacru de viaţă politică modernă, de regim parlamentar. Vodă are miniştri, şi aceştia află de lucru în «Adunări», cu deputaţi cari fac opoziţie pentru ca să ajungă la guvern.

Boierii şi ciocoii e menită să arate cum slugile boiereşti, un Lipicescu, un Neamuş, un Trufandachi, care-şi are şi nevastă frumoasă pentru boierul şi ştie să nu vadă până atunci când o va putea izgoni fără pagubă, făcând şi scandal împotriva rivalului, cum, deci, aceste naturi abjecte, purtând în vinele lor păcatele grecilor şi ale ţiganilor, ajung, prin linguşire, prin hoţie, prin crimă, la un ultim triumf obraznic - pe care descoperirea de la sfârşit a unui fals săvârşit de Lipicescu şi arestarea lui nu izbutesc a-l scoate din raza prevederilor noastre. Dar, pe lângă încondeiarea ciocoiului supt ipostasul grecesc, ca şi în înfăţişarea lui romănească, înainte de Filimon, care, vădit, s-a inspirat de aice, - avem şi începuturile rosturilor de partid.

Vasile Alecsandri

Hârzobeanu, mare boier, fără nevastă, dar cu ţiitoare şi cu fată mare în casă, vorbeşte de rău cârmuirea, fiindcă nu e ministru, ciocoii lui îl ascultă cu admiraţie şi-i întăresc cuvintele: aşa e, toate lucrurile merg rău în ţară, o societate se duce de râpă! Dar se anunţă intrarea în curte a oamenilor poliţiei. Poate se bănuieşte un complot în casa marelui boier nemulţămit: într-o clipă ea rămâne goală. Nu, Hârzobeanu e prim-ministru, preşedinte al Divanului, şi gloata vine înapoi, flămândă, cercând prin umilinţe nouă să şteargă impresia pe care a produs-o trădarea ei mişelească în ceasul primejdiei şi al temerilor. Acum începe bucuria, mândria «Puterii», dar şi neîngrijirea de lucrurile casei, prada ciocoilor.

Între baluri cu paşi - şi portretul sultanului, cu consuli - şi portretele suveranilor creştini din vecinătate, între şedinţe ale Divanului în care se tratează chestii esenţiale cu banii celor interesaţi în buzunar, între audienţe la măria-sa şi călătorii electorale în provincie, cu diplome de ranguri în alb pentru cei ce trebuie câştigaţi şi bâte pentru ceilalţi, se cheltuiesc anii de stăpânire. La capăt e revolta, bine descrisă, pe care o hrănesc toţi pătimaşii de răzbunare şi stăpânire şi pe care o împacă, până la demisia guvernului şi venirea în loc a unui cinstit boier de ţară, cu idei liberale, prieten al răzăşilor din vecinătatea lui, vorba altui om curat, a tânărului din generaţia de la 1848, care se găteşte să joace rolul său reformator”.

Iorga nu va trece cu vederea nici importanţa personajului moş Arbore - pe care o sublinia şi autorul însuşi: „Un răzăş, în sfârşit, cu frumos nume istoric şi o purtare vrednică de dânsul, moş Arbore, se întâlneşte în Boierii şi ciocoii, la fiecare răspântene a acţiunii, temut de slugile casei, îngăduit, pentru bătrâneţele şi faptele lui bune, de boier, respectat şi iubit de tineri, introducând într-o lume de plecăciuni, de viclenii mincinoase, de hoţii şi intrigi, un element de libertate îndrăzneaţă, care nu-şi păzeşte gura, fiindcă n-are nevoie de nimic şi n-ar avea de ce să se teamă”.

Iorga se înşela afirmând că Nicolae Filimon s-a inspirat din Boieri şi ciocoi ai lui Alecsandri pentru a scrie romanul său Ciocoii vechi şi noi, publicat în 1863. Piesa lui Alecsandri nu era, la acea dată, decât o idee; ea nu va fi realitate decât în 1873, iar cunoscută va fi abia în anul următor, când va fi reprezentată şi publicată. Charles Drouhet atrage atenţia asupra acestui fapt, susţinând, totodată, că nici Alecsandri „nu datoreste nimic romanului lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, apărut în 1863, după ce autorul nostru plănuise lucrarea sa dramatică, ale cărei situaţii, intrigă şi caractere nu seamănă deloc cu ale romanului”.

Reprezentanţi de seamă ai criticii şi istoriografiei noastre literare, ocupându-se de această lucrare dramatică, sunt de părere că nu trebuie exclusă posibilitatea influenţei exercitate asupra ei de romanul lui Filimon.

Astfel, George Călinescu consideră „comedia severă Boieri şi ciocoi” „mult mai bine construită” decât cele anterioare. Ea, spune în continuare Călinescu, „osândeşte generaţia venală a vechii protipendade dintre 1840-1846 [...] săpată la rându-i de parveniţi ca Lipicescu şi pitarul Slugărică. Lipicescu e un Dinu Păturică ridicat prin linguşiri şi devenit obraznic şi primejdios pentru stăpânul său, vornicul Hârzobeanu. În faţa vechii generaţii stă bonjuristul Radu, aprobat de răzăşul Arbore şi de boierul Stâlpeanu. Piesa are norocul unei desfăşurări încete şi amănunţite, mai mult decât pe acela al unei expoziţii morale bogate” (Istoria literaturii române).

Şerban Cioculescu este şi mai rezervat în aprecierile sale, iar în ce priveşte măsura în care piesa lui Alecsandri este tributară romanului lui Filimon, aceasta i se pare destul de însemnată: „Cu piesa Boieri şi ciocoi, citită chiar la una din şedinţele «Junimei» (1872), dar concepută cu zece ani înainte, Vasile Alecsandri a nutrit ambiţia de a da o comedie mai pretenţioasă, sinteză a moravurilor din aceeaşi epocă, a debuturilor sale, cu treizeci de ani în urmă. Aşa privită, comedia serveşte ca etalon de valorificare a mijloacelor, precum şi a limitelor autorului. Deşi redactată în afară de cadrul cronologic al compunerii comediilor sociale, piesa poate fi privită ca aparţinând, prin tendinţele ei fundamentale, ca şi prin calităţile şi defectele ei, aceleiaşi perioade de activitate dramatică.

Boieri şi ciocoi ca un întâi neajuns, se aseamănă prea mult, în linii generale, cu Ciocoii vechi şi noi, ca să poată fi privită ca o creaţie originală. Anumite personaje pot fi puse în paralelă până la un punct: vornicul Iorgu Hârzobeanu, cu postelnicul Andronache Tuzluc; Lipicescu Gheorghe, fostul vătaf al lui Andronache Tuzluc, cu Dinu Păturică; Tarsiţa, cu Kera Duduca; Elena, fiica lui Hârzobeanu, cu Maria, fiica banului C; situaţiile comportă acelaşi paralelism: boier ruinat de sluga de casă; fiica unui mare boier, de neam, râvnită de un parvenit; femeia, unealtă în mâna ciocoiului, pentru ruinarea boierului; şi, în romantică antiteză, căsătoria tânărului din popor, bine înzestrat sufleteşte, cu fata de neam mare, preconizându-se aristocraţia meritului, sau, în termenii lui Alecsandri, principiul după care «adevărata nobleţă-i scrisă în inimi, nu pe pergamente»; în fine, acelaşi deznodământ edificator, prin care se pedepsesc uneltitorii infami şi se răsplătesc cei buni. Viţiile nu iau însă, la autorul dramatic, acea consistenţă proprie moraliştilor adânci, iar expresia virtuţii sufere de convenţionalism. Radu, cu toate bunele intenţii ale lui Alecsandri, care vrea să facă din el reprezentantul calităţilor nobile ale poporului, e, în fond, un tip verbal, ale cărui cuvântări exaltate sunt prea bombastice, ca să mişte” (Începuturile literaturii artistice, în volumul Istoria literaturii române moderne, 1944).

Alexandru Piru îşi exprimă categoric convingerea că Boieri şi ciocoi are ca model romanul lui Filimon. Altminteri, intenţiile autorului nu i se par realizate în această lucrare dramatică: „Marea năzuinţă a lui Alecsandri a fost să scrie o vastă comedie socială pe care voia s-o intituleze iniţial Ciocoii de după 1848. Comedia Boieri şi ciocoi, publicată în 1874, se referă la epoca prerevoluţionară (1840-1848) şi are ca model romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi (unele detalii sunt scoase din comediile lui Augier; Neruşinaţii şi Fiul lui Giboyer).

Autorul se prezintă pe el însuşi sub masca eroului Radu, ca personaj pozitiv, stimulat în acţiunile sale de Elena Hârzobeanu (Elena Negri). Critica parvenitismului în persoana lui Lipicescu (alt Dinu Păturică) şi a pitarului Slugărică are oarecare adâncime, dar Alecsandri acordă un rol nemeritat boierimii vechi, vornicului Iorgu Hârzobeanu şi hatmanului Ştefan Stâlpeanu, ultimul reprezentând «talpa ţării... ca-n vremea lui Tăut cel bătrân», în timp ce ţărănimea apare convenţional prin răzeşul poet Arbora. Mai mult decât prin tipuri, piesa rezistă încă prin evocarea pitorească a moravurilor vechi făcută de un eminent arhivist” (conferă Prefaţa volumului Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi).

În ce priveşte detaliile scoase din comediile lui Augier, nu putem trece cu vederea investigaţiile întreprinse pentru descoperirea lor de Charles Drouhet. „Ideea de a scrie comedia sa răsare la Alecsandri în ianuarie 1862, în timpul şederii sale la Paris, unde-l reţine girarea afacerilor legaţiunii noastre, în lipsa fratelui său Iancu. E momentul când publicul spectacolelor aplaudă piesa Les Effrontes a lui Emile Augier, când presa împărţită în două tabere o huleşte sau o laudă cu entuziasm, când critica discută genul nou al comediei sociale, creat în Franţa de Augier. Genul fu completat în decemvrie al aceluiaşi an cu Le Fils de Giboyer, a cărui reprezentare avu un succes ce-i amintea criticului Sarcey succesul dobândit în ajunul Marei Revoluţii de Le Mariage de Figaro”.

Comedia lui Marc Augier zugrăvea „neruşinarea financiarilor îmbogăţiţi prin speculaţii necinstite; personagiile acestea cinice reuşesc să fie primite de lumea cumsecade, şi fie temute de unii, admirate de alţii, stimate chiar de câţiva, să turbure în folosul lor fericirea casnică a altora şi să impună tuturora pilda scandaloasă a biruinţii înşelătoriei îndrăzneţe şi iscusite”.

Aşa cum Augier dezvăluia „descompunerea societăţii franceze sub acţiunea fermentelor vătămătoare aruncate de categoria socială a Neruşinaţilor, tot aşa Alecsandri ne înfăţişează priveliştea turburărilor grave pricinuite în întocmirea socială a Moldovei, din ultimii ani ai Regulamentului Organic, de clasa «ciocoilor» - adică «a canaliilor mizerabile», cum tălmăceşte tot Alecsandri acest cuvânt într-o scrisoare, în care explică intenţiile sale „între reprezentantul Neruşinaţilor din comedia lui Augier - precizează Drouhet - şi tipul ciocoilor din piesa lui Alecsandri există, cu toate deosebirile aduse de îndeletnicirile lor şi de mediul în care se mişcă, numeroase puncte comune, atât în ce priveşte caracterul lor moral, cât şi a raporturilor în care se află cu celelalte personagii ale acţiunii. Lipicescu şi Vernouillet, bizuindu-se pe atotputernicia situaţiei lor legale şi pe starea lor materială, adunată prin fraudă, înfruntă cu cinism lumea care le ştie păcatele”.

Dacă din Les Effrontes sunt luate „elementele generatoare ale noului tip de comedie” al lui Alecsandri, Le Fils de Giboyer (1862), piesa următoare a lui Augier, i-ar fi servit scriitorului nostru „pentru înjghebarea «scenariului», a schelei dramatice pe care se razimă satira sa socială”. Deşi Drouhet recunoaşte că „«scenariul» din Boieri şi ciocoi, dezbărat de accesoriile sale, simplificat în mod schematic, nu reproduce numaidecât pe acel din Le Fils de Giboyer, fiindcă intră într-unul din cele treizeci sau patruzeci de calapoade în care încape tot repertoriul dramatic”, el crede a identifica o serie de paralelisme care îl duc la concluzia că Boieri şi ciocoi datorează mult celor două piese franceze, îndeosebi în ce priveşte „concepţia şi dezvoltarea intrigei sentimentale”. Nu încape îndoială că structura comediei lui Alecsandri se deosebeşte de aceea a celor două piese franceze.

De-a lungul celor zece ani scurşi între momentul conceperii şi cel al încheierii redactării comediei lui Alecsandri, acesta va fi fost - adaugă Drouhet - „supus la influenţe contradictorii şi a încercat preocupări discordante ce s-au răsfrânt în piesa sa. Pornind de la ideea comediei sociale pe care Augier o inaugurează în Franţa, autorul nostru dă lucrării sale dramatice intenţiile de satiră socială din Les Effrontes, transpune particularităţile intrigei din Le Fils de Giboyer şi adaptează cerinţelor piesei sale principalele caractere din ambele modele ce le are în vedere. Dar Alecsandri mai e şi un admirator pasionat al romantismului, în special un discipol fervent al lui Victor Hugo, a cărui Legende des siecles îi serveşte în acest timp şi de izvor de inspiraţie, şi de îndreptar al Legendelor. De aceea în situaţiile piesei sale se găsesc amintirile citirii entuziaste a lui Ruy Blas, a lui Marie Tudor, a lui Cromwell”.

La sfârşitul amplei sale cercetări comparate, Drouhet e de părere că „Boierii şi ciocoi, din cauza luării ca model a unor producţii teatrale cu caractere potrivnice, din cauza amalgamării unor elemente prea disparate, nu reprezintă o formulă dramatică limpede. Autorul a vroit să întocmească o comedie socială, dar lecturile sale romantice şi vechile lui deprinderi de vodevilist l-au împiedecat să realizeze pe deplin virtualităţile subiectului său”.

Observaţiile de mai sus, fără a fi pe deplin convingătoare, invită totuşi la meditaţie. În acest sens credem că nu sunt lipsite de interes rândurile scrise mai recent, asupra acestei creaţii a lui Alecsandri, de Ion Zamfirescu, care atinge şi problema împrumuturilor străine: „Boieri şi ciocoi (1873) a figurat doar puţin pe scena românească. Piesa, totuşi, contează. Aparenţa e de comedie; fondul, însă, e dramatic. După lanţul anterior al comediilor cu cântece, multe de tip vodevil sau operetă, Alecsandri înţelege acum, într-o fază înaintată a teatrului nostru naţional, să vină cu o creaţie de amplitudine, cu arhitectură riguroasă, cu pregnanţă tematică şi, mai ales, cu mobilizarea atenţiei generale înspre o problemă vitală a societăţii noastre naţionale. Putem admite că gândirea socială a lui Alecsandri avea limite, slujindu-se, pe alocuri, de o retorică afectată. Totuşi, nu e mai puţin adevărat că piesa are vibraţie, că pledoaria din ea pentru mai multă moralitate în moravurile publice impune, că într-o replică auzim rostindu-se cu freamăt: «ţipătul unui popor îi mai puternic decât tunetul», că se aduc pe scenă ecouri şi chiar manifestări de mişcare populară şi că într-o frază ca aceasta: «adevărata nobleţe-i scrisă în inimi, nu pe pergamente» pulsau cu patetism sensuri şi asimilări locale de spiritualitate europeană, într-un stil de bună simbioză între idei iluministe şi simţire paşoptistă. [...]

Influenţele şi împrumuturile străine din teatrul lui Vasile Alecsandri constituiesc un capitol asupra căruia s-a discutat mult. S-a spus, pe alocuri, că aceste împrumuturi ar putea să însemne asupra operei în cauză o anumită ipotecă intelectuală. S-a mai spus, de asemenea, că Vasile Alecsandri ar fi fost un bun scriitor-cetăţean, dar nu tot pe atâta şi un scriitor-artist. Problema, oricum, e mai complexă. În majoritatea localizărilor sale dramatice, poetul nostru a creat personaje vii, a imprimat în mod veridic culoarea epocii, s-a oprit asupra unori stări şi procese psihologice reale, a sesizat cu justeţe atât laturi bune, cât şi laturi rele ale multora din mişcările vremii, toate acestea de natură să exprime epoca, să dea publicului nostru în formaţie delectări instructive, să impună ideea teatrului ca instituţie naţională, să mijlocească formarea de talente actoriceşti, unele din acestea de proporţia lui Matei Millo şi a Aristizzei Romanescu” (Panorama dramaturgiei universale, 1973).

Am văzut că elaborarea piesei l-a preocupat pe Alecsandri vreme de peste un deceniu. Din când în când, corespondenţa scriitorului aminteşte de acest gând stăruitor. Dacă la 25 noiembrie 1861 nu era încă vorba de piesă (poetul îl anunţa doar pe Ion Ghica: „s-ar putea prea bine să fiu cuprins din nou de un acces de furie literară” - Vasile Alecsandri, Corespondenţă), cu numai o lună şi jumătate mai târziu, aceasta căpătase contur: „Acum pun în mişcare marionetele unei mari comedii în patru acte, intitulată Ciocoii dinainte de 1848, ceea ce înseamnă că o să-i urmeze o a doua comedie, Ciocoii din zilele noastre - se grăbea Alecsandri să-l înştiinţeze tot pe Ion Ghica (scrisoare din Paris, datată „ianuarie 1862” - Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori, 1972).

Proiectul din iarna 1861-1862 se vede că rămăsese doar proiect, pentru că în următorii 4-5 ani Alecsandri nu mai aminteşte de piesa Ciocoilor. Iată însă că, la scurt timp după detronarea lui Cuza - şi faptul nu pare deloc întâmplător - din sihăstria lui de la Mirceşti, poetul îi scria lui Alexandru Hurmuzaki, la 20 martie 1866: „am început o comedie în 5 acte, Ciocoii Reglementului, carele va fi urmată de Ciocoii Convenţiei” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori). Ideea iniţială de a scrie două piese se menţinea, dar titlurile acestora apăreau modificate, precum şi numărul actelor celei dintâi: cinci în loc de patru, de la început.

În iarna acelui an, scriitorul pleacă în străinătate, trecând prin Cernăuţi, unde i se face o primire triumfală. La Paris se întâlneşte cu vechii săi prieteni, îl vizitează de mai multe ori pe fostul domnitor: „De când am sosit aice - îi scrie el lui Alexandru Hurmuzaki - am văzut de câteva ori pe fostul domn Cuza şi am vorbit multe de toate cu el. Acum înţelege greşalele ce a făcut în timpul domniei sale... El petrece la Paris o viaţă cu totul retrasă” (conferă Ilarie Chendi, Corespondenţa lui V. Alecsandri cu bucovinenii, în „Convorbiri literare”, nr. 10 din octombrie 1906). Rămâne în Franţa până în august 1867, iar la 5/17 ale acestei luni se află la Bucureşti, unde participă la lucrările Societăţii Academice, în sânul căreia se dezbăteau principiile ortografice ale limbii. Nu va zăbovi însă mult aici, căci se grăbeşte să ajungă mai curând la Mirceşti unde îl aştepta casa cea nouă, construită în lipsa lui (vezi relatarea amănunţită a acestor evenimente în G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri). Se afla iarăşi „acasă”.

În iarna şi vara următoare va fi aşternut pe hârtie Alecsandri începutul Comediei ciocoilor, pe care chiar avea intenţia să-l trimită „Convorbirilor” spre publicare: „În curând - îi scria el lui I. Negruzzi la 2 septembrie 1867 - , adică îndată ce voi găsi timp ca să prescriu manuscrisul meu de Comedia ciocoilor, voi trimite actul I, care va fi treptat urmărit de celelalte acturi” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Anul următor este anul Pastelurilor, al întoarcerii în trecut, la momentul 1848, evocat în romanul rămas neterminat, Dridri. Dar nici Ciocoii nu dispăruseră din preocupările lui Alecsandri, căci la 25 noiembrie 1868 erau amintiţi iarăşi într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi: „tot am de gând a îndeplini promiterea ce ţi-am dat şi, de voi mai găsi vreo scânteie în cenuşa închipuirii mele, voi da zor Ciocoilor, a cărora cele întâi două acturi sunt gata. Îmi vine să ţi le trimit pentru ca astfel să fiu obligat a scrie celelalte trei, cari vor complecta comedia” (Vasile Alecsandri, Scrisori, 1904).

Vor mai trece însă încă vreo câţiva ani buni până când piesa va fi, în sfârşit, încheiată. Abia în martie 1873, poetul îi scria lui Iacob Negruzzi: „Eram să viu de mult la Iaşi pentru ca să vă citesc comedia mea: Ciocoii, dar am fost împedicat prin deosebite vizite ce am primit şi care mi-au luat tot timpul. Lucrările mele au fost astfel întrerupte [...]. Acum sunt liber şi îmi propun să vin la Iaşi ca să vă dau lectura comediei sâmbătă. Aş dori să fie adunaţi membrii «Junimei» cât mai devreme, căci, piesa fiind în 5 acte, va reclama mai multe ore de lectură [...]. Mi-ai spus că ai fi mulţumit să publici piesa mea în «Convorbiri» însă cum îi face ca să tipăreşti 5 acturi în puţinele numere ce mai rămân până la 1 martie viitor? [...] Îmi pare rău că nu oi să am printre ascultători pe Pogor şi Maiorescu. Aş fi bucuros să aud observările lor... fie cât de aspre” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

Nu se ştie din ce motive, comedia n-a mai fost citită în cadrul „Junimii”, dar a fost curând trimisă la tipar, pentru că a început să apară în „Convorbiri” din ianuarie anul următor. Scrisoarea de mai sus infirmă supoziţia lui G.C. Nicolescu că moartea lui Cuza, survenită în mai 1873, l-ar fi făcut pe scriitor „să grăbească încheierea piesei care începuse prin a se numi, încă de la sfârşitul anului 1861, când o plănuise: Ciocoii dinainte de 1848” (conferă Viaţa lui Vasile Alecsandri). Acest trist eveniment, care a îndurerat întreaga suflare românească, a survenit după ce piesa fusese terminată. Vara anului 1873, Alecsandri o petrece în Franţa, împreună cu soţia şi fiica sa, aflată aici la învăţătură.

Întors în ţară, el va da piesa teatrului din Iaşi, care începe repetiţiile pentru a o prezenta chiar în iarna aceea. În numărul din ianuarie 1874 al „Convorbirilor” apar primele două acte ale comediei. Tipărirea nu fusese - după cura se vede - supravegheată, astfel încât numeroasele greşeli îl determină pe Alecsandri să întocmească o errata, pe care o trimite lui Negruzzi, ca să fie publicată în numărul următor al revistei: „Cetind mai cu luare-aminte cele întâi două acte ale piesei mele din «Convorbiri» - îi scria el de la Mirceşti la „17 Ghenar 1874” - am început a face triste reflecţii asupra gradului de înapoiere la care se află în Iaşi arta tipografică; pe urmă, după obiceiul meu, am râs de natura greşelilor răspândite în nr. 10; negligenţa corectorului a fost astă-dată la înălţimea nemerniciei zeţarului. Înţeleg acuma, frate, cât necaz şi osteneală trebuie să-ţi dai pentru ca să publici foaia «Convorbirilor». Fiind însă că răul este comis, ceea ce putem face mai cuminte este să-l îndreptăm pe cât se poate şi dar te rog să publici în nr. 11 alăturatul pomelnic de errata, pentru ca fraţii noştri de peste Milcov să nu râdă de noi” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

Piesa s-a publicat în «Convorbiri», în primele trei numere pe anul 1874 în aşteptarea apariţiei ultimei părţi, Alecsandri, retras iarăşi la Mirceşti, după ce asistase la repetiţiile piesei la Iaşi, îi scria la 25 februarie 1874 lui Iacob Negruzzi: „Cred că zeţuirea ultimelor două acte din piesa Boieri şi ciocoi este acum terminată [...]. De când am fost la Iaşi ca să asist la repetiţia generală a comediei mele, am căpătat un guturai tătăresc care m-a obligat să şed la căldură şi astfel să lipsesc de la reprezentaţiile ce s-au dat în şir, de trei ori. Această succedare neîntreruptă mă autoriză a crede că piesa a avut oarecare succes, însă sunt curios a şti ce impresie ea a produs asupra persoanelor inteligente, atât ca studiu al unei epoce trecute, cât şi ca operă dramatică.

Ca autor care niciodată n-am fost orbit de meritele producerilor mele, doresc să aflu adevărul adevărat, fie cât de aspru. Care este natura criticelor în diversele grupe a Societăţii? Care sunt defectele ce reclamă o corectare neapărată? Fiindcă această comedie are să facă parte din repertoriul meu dramatic care chiar acum se publică la Bucureşti, aş dori să-i dau cea mai de pe urmă poleială. Iată pentru ce te rog să-mi scrii, când îi avea timp, şi să-mi comunici impresiile d-tale şi ale amicilor noştri, precum şi cancanurile la care a trebuit negreşit să dea loc o comedie locală ca a mea.

Până acum am primit o scrisoare anonimă plină de injurii, care m-a făcut să râd în hohot, şi mă aştept şi la altele, care toate vor avea aceeaşi soartă, convingându-mă că persoanele ce le scriu şi-au văzut portretele pe scenă. Curios lucru, cât de nătângă e prostia omenească! În piesa mea sunt două categorii de caractere: Ciocoii, adică canaliile mizerabile, şi boierii cumsecade. Cum se face dar că, având a alege între aceste două categorii, sunt oameni care prefer a se pune în rândul ciocoilor şi, prin urmare, a se mânia foc în contra autorului? Nime nu i-a oprit de-a trece în clasa boierilor oneşti şi patrioţi. Iată un nou subiect de piesă şi, zău, îmi vine să o şi compun, sub titlul: Critica piesii „Boieri şi ciocoi” sau Ciocoii paraponisiţi” (Vasile Alecsandri, Scrisori).

Negruzzi n-a întârziat să-i comunice observările sale - care se refereau mai ales la lungimea unor pasaje -, cum se vede din răspunsul lui Alecsandri, datat „12 martie 1874”: „Apropo de această piesă [Boieri şi ciocoi], oi ţinea cont de observările ce mi-ai făcut. În adevăr, sunt unele pasagiuri cam lungi, dar lungimea lor se lungeşte încă mai rău în bafta actorilor răi. Pe scenă, talentul unui artist schimbă chiar defectele în calităţi şi viceversa, când artistul e un păpuşer”.

Deşi Alecsandri declară, cum am văzut mai sus, că n-a asistat la reprezentarea piesei la Iaşi din cauza unui „guturai tătăresc”, G.C. Nicolescu crede că acesta n-a fost decât un pretext: „De fapt - spune el - dacă se îmbolnăvea, Alecsandri n-ar mai fi putut părăsi Iaşii înainte de primul spectacol cu public, aşa că, şi dacă n-ar fi putut merge la teatru, ar fi putut cunoaşte reacţiile publicului. Este locul să presupunem că, informat de «indispoziţia lumii bune» ieşene faţă de noua lui piesă, în care foarte mulţi reprezentanţi ai acesteia se puteau recunoaşte fără nici o greutate şi fără nici o plăcere, şi, temându-se de o manifestaţie ostilă, probabil prevenit de această eventualitate, scriitorul, pe bună dreptate, evitase să dea vreo satisfacţie celor pe care-i înfiera” (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Mai mult decât atât, G.C. Nicolescu crede că reacţia stârnită de piesă l-ar fi determinat pe scriitor, „care devenise mai sceptic” şi „nu mai era atât de convins ca înainte de eficacitatea unei literaturi militante şi, în consecinţă, cu atât mai mult evita a se mai pune rău cu cineva în mod inutil, criticând prea direct”, să renunţe la continuarea acestei piese: Ciocoii de după 1848 sau Ciocoii Convenţiei, care nici n-a mai fost, într-adevăr, scrisă.

Judecând însă lucrurile după scrisorile pe care Alecsandri le trimite lui Aslan, directorul teatrului, şi nepotului său George Duca, boala scriitorului nu pare simulată (de ce să o fi simulat faţă de o rudă apropiată?); interesul manifestat de el pentru amănuntele tehnice care trebuiau să asigure reuşita piesei - nici o vorbă cu privire la conţinutul acesteia sau la teama de o reacţie nefavorabilă a publicului - ar fi, de asemenea, o dovadă că scriitorul a fost nevoit de boală să părăsească Iaşii. „Întâi să-i ceri lui Aslan - îl ruga el pe nepotul său - să îmbrace convenabil pe Stâlpeanu, să-i schimbe peruca, să nu poarte frac din actul întâi şi cu atât mai puţin mănuşi galbene, Raluca Stavrescu să ţină seamă de interpretarea scenei din ultimul act, potrivit celor din scrisoarea trimisă lui T. Aslan, cât despre Luchian, să-i spui că sunt foarte supărat aflând că n-a ştiu să se ridice deasupra nivelului bufonăriei, când eu contam pe experienţa sa de scenă... Nu-i voi mai vorbi în viaţa mea, dacă va continua să compromită prin saltimbăncării situaţiile cele mai dramatice ale piesei. Smulge nasul fals al grecului. Pe scurt, te autorizez să mă reprezinţi pe lângă trupă şi să ceri tot ce crezi de folos pentru succesul real al comediei mele” (conferă şi Ioan Massoff, Teatrul românesc, 1966).

Primul spectacol al piesei, pusă în scenă de C. Dimitriade şi, avându-i în distribuţie pe Raluca Stavrescu şi pe N. Luchian, a avut loc pe data de 14 februarie 1874, cel de-al doilea pe 17 februarie, iar cel de-al treilea joi 21 februarie 1874. Piesa a nemulţumit, cum s-a văzut, aşa-zisa „lume bună”. Observaţii obiective însă i s-au adus scriitorului şi de oameni bine intenţionaţi, ca Iacob Negruzzi şi nepotul său George Duca. Acesta din urmă îi adresează o scrisoare de opt pagini, în care îşi exprimă observaţiile în urma primei reprezentaţii a comediei. Alecsandri îi răspunde imediat: „observaţiile tale sunt foarte juste... una mai cu seamă se potriveşte perfect cu părerea mea privitoare la scena dintre Radu şi Tarsiţa. Voi încerca să refac această scenă, pentru a motiva mai bine ura doamnei Neamuş” (coresp. inv. 25.769 Biblioteca Academiei Române; conferă şi G.C. Nicolescu).

Intenţia de a aduce îmbunătăţiri piesei o comunica şi prietenului său Steriade, membru în Comitetul teatral, la 6 aprilie 1874. Necesitatea acestor îmbunătăţiri - îi spunea el - se vădise în urma spectacolelor de la Iaşi şi ele trebuiau aduse piesei în vederea reprezentării ei la Bucureşti, unde scriitorul spera să se bizuie pe actori mai buni decât la Iaşi şi unde avea de gând să conducă el însuşi repetiţiile (conferă scrisoare aflată la BCS, manuscrisul nr. 3959; conferă şi Ioan Massoff).

Chiar după primele spectacole de la Iaşi, Alecsandri fusese solicitat să prezinte piesa şi la Bucureşti. La 25 februarie 1874, el răspundea unei scrisori pe care i-o trimisese Millo: „Ai aflat că s-a reprezentat în Iaşi comedia mea Boieri şi ciocoi? Ea s-a giucat de trei ori de-a rândul în aceeaşi săptămână, însă eu n-am putut să asist la nici una din reprezentaţii, fiind cam bolnav, la ţară. Succesul a fost mare, mai cu deosebire a lui Arbure răzeşul, ce-ţi era destinat, a produs mare impresie... Însă mulţi s-au supărat! Am primit păn-acum două scrisori anonime pline de injurii. În una sunt acuzat de a linguşi pe boieri şi în cealaltă mi se impută că îi batjocoresc. Public inteligent!

Nu mă mir de vizita ce ţi-a făcut dl. Odobescu şi de întrebarea ce ţi-a adresat în privirea reprezentării comediei mele pe scena Teatrului Mare din Bucureşti. Am primit eu însumi o depeşă de la Comitetul teatral cerându-mi manuscriptul, însă am răspuns că nu socot trupa d-lui Pascaly în stare de a giuca piesa mea şi că zisa trupă, dacă s-ar fuziona cu a d-tale, poate că astfel s-ar înlesni punerea în scenă a acelei scrieri dramatice care cuprinde mai multe roluri importante” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

La Bucureşti piesa nu va fi reprezentată decât în stagiunea următoare, între timp, Alecsandri dă textul îndreptat la tipar, care apare în broşură separată în acelaşi an, la Tipografia „Alexandru A. Grecescu” din Bucureşti. Editorul D. Frunzescu adăuga textului piesei, pe lângă scrisoarea-dedicaţie a lui Alecsandri, adresată „domnului Mihail Cogălniceanu”, reprodusă şi în ediţia din 1875, o prefaţă a sa şi, la sfârşit, „esplicarea cuvintelor străine şi vechi”, alcătuită - din păcate - fără nici o rigoare ştiinţifică. „Prefaţa din partea editorului” avea următorul conţinut: „Una din ultimele opere teatrale compuse până acum de ilustrul nostru Alecsandri este comedia Boieri şi ciocoi, care ne arată în colori vii starea politică şi socială a Moldovei între anii 1840-1848. Aceeaşi stare de lucruri era pe atunci şi în Valahia; căci aceste două ţări sorori au trecut prin egale suferinţi, prin aceleaşi faze de despotism oriental, până ce au ajuns a să bucura de principiile civilizaţiei occidentale.

Tablourile cuprinse în piesa domnului Alecsandri au un aspect ce va părea straniu în ochii generaţiei actuale; pentru cine a cunoscut însă societatea română şi regimele guvernamentale de acum treizeci de ani, ele deplâng cu multă esactitate o epohă atât de apropietă de noi şi deja uitată. Eu cred că această operă va deveni în viitor un document preţios pentru studiul trecutului, şi această convingere m-a îndemnat a cere voie de la autor ca s-o edit.

Menţionata comedie s-a publicat în „Convorbirile literare” din anul curent; fiind însă că această foaie iese într-un număr restrâns de esemplare; văzând că tipografia din Iaşi a negligeat mult reproducerea acestei caracteristice piese; şi informându-mă mai cu seamă că, după marele succes obţinut pe scena foastei capitale a Moldovei, comedia de faţă a escitat curiozitatea publică şi se cere în toată ţara, mi-am impus, ca o datorie de onoare, a o tipări într-o ediţie corectă şi elegantă, pentru ca s-o pun la dispoziţia publicului.

După cum am aflat de la amicii domnului Alecsandri, domnia sa a început a compune cele întâi două acte ale acestei piese pe la anul 1860 şi, punând în scenă tipuri din generaţia trecută, a voit a le prezenta nu numai cu obiceiurile, dar şi cu limba împestriţată de acum treizeci de ani. De atunci şi pănă astăzi, limba a luat o prefacere însemnată; ea se curăţă necontenit de grecismele şi slavonismele care o desfigurau şi, graţie scriitorilor de talent şi bun gust, devine din zi în zi mai română, corectă şi plăcută; prevăzând dar că mulţi din generaţia actuală nu vor înţelege unele cuvinte din această piesă, am crezut de trebuinţă a pune la finele ei esplicarea lor, spre a-mi îndeplini astfel datoria de editor conştiincios.”

Piesa este, cum am văzut, dedicată lui Mihail Kogălniceanu: „Cui - spune Alecsandri în scrisoarea din martie 1874, cuprinsă în prefaţa ediţiei de Opere complete. Teatru, vol. I, 1875 - aş putea mai nimerit să dedic comedia Boieri şi ciocoi decât unui om ca tine, care ai luptat bărbăteşte, ai pătimit fără a te descuragea, ai fost persecutat, închis la monăstire şi chiar espatriat, în epoha de absolutism ce mi-a servit de studiu pentru scrierea piesei mele? Primeşte dar, Cogălnicene, dedicarea ei cu acea cordială amicie ce ne leagă împreună din copilăria noastră şi ne-a pus alăturea unul cu altul pe câmpul luptelor trecute.

Această comedie, tablou a unei părţi din societatea de acum treizeci de ani, va supăra poate unele susceptibilităţi exagerate. Vin dar a declara aici că, străin de orice gând de personalitate postumă sau existentă, dominat de simţirea celui mai adânc respect pentru memoria părinţilor noştri, n-am avut alt scop în compunerea piesei mele decât acela de a arăta defectele regimului sub care au trăit ei, pentru ca generaţia actuală să înveţe a preţui era de libertate şi progres în care trăieşte. După această declarare leală, îmi rămâne să adaug numai că opera mea dramatică cuprinde două categorii de oameni: boierii onorabili, adică românii cu suflet nobil, şi acei corupţi, adică ciocoii.”

Kogălniceanu îi răspunde imediat: „Mulţumesc, prietene, pentru delicata ta aducere aminte, pentru scrisoarea ta şi pentru dedicaţie”. Şi cum nu văzuse piesa reprezentată la Iaşi, îl îndeamnă s-o prezinte şi la Bucureşti’ „rău faci că nu reprezinţi piesa ta la Bucureşti. Va avea mare succes, dat fiind că epoca ciocoilor o avem în toată puterea strălucirii sale... Comitetul teatral... te-a rugat deja să-i permiţi montarea piesei. Fă-i, fă-ne această favoare. Te asigur că aplauzele noastre îţi vor dovedi recunoştinţa noastră” (G. Gane, „Boierii şi ciocoii lui Alecsandri cât prilejul unor scrisori inedite de la Kotzebue şi Kogălniceanu, în Arhiva românească, 1940; conferă şi G.C. Nicolescu).

Am văzut însă că Alecsandri nu era dispus să accepte reprezentarea la Bucureşti a piesei decât de trupa lui Millo. În toamnă are loc fuziunea trupelor Pascaly şi Millo de care vorbea Alecsandri. La 3 septembrie 1874, scriitorul îi cerea lui Millo să-i trimită urgent „actul de asociaţie al Societăţii dramatice”, care ia fiinţă la 9 septembrie, când Millo, „în numele primilor fondatori ai Societăţii dramatice”, convocase o adunare a actorilor şi fusese ales, cu 14 voturi din 22, director de scenă şi reprezentant al „Artiştilor asociaţi”. Alecsandri îi cerea, totodată, lista actorilor, în vederea reprezentării piesei Boieri şi ciocoi, pe care o trimisese Comitetului teatral din Bucureşti: „Ştii că nu ţin în mod absolut să văd figurând numele meu pe afiş - justifica el această cerere -, dar ţin ca comedia Ciocoilor, cea mai bună lucrare de teatru a mea, să fie montată în condiţiile cele mai avantajoase”.

În aceeaşi zi de 3 septembrie 1874, Alecsandri îi scria şi lui Maiorescu, pe atunci ministru de Instrucţie, intervenind pentru sprijinirea lui Millo şi totodată anunţându-l că are intenţia să reprezinte Boieri şi ciocoi la Bucureşti, cu condiţia de a nu i se face „ciuntiri” de Comitetul teatral (conferă manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2.619; Vasile Alecsandri, Scrisori, 1904).

La 6 septembrie 1874, poetul îi scria iarăşi lui Millo o lungă misivă, în care îi dădea indicaţii cu privire la modul în care ar fi dorit să fie jucată piesa, pentru a obţine succesul dorit. Probabil din cauza întârzierii prilejuite de constituirea asociaţiei actorilor, stagiunea 1871-1875 a Teatrului Mare din Bucureşti s-a deschis, fără să se anunţe - ca de obicei - repertoriul, cu piesa Boieri şi ciocoi. Deşi rolul lui Arbore fusese scris anume, după propria mărturisire a lui Alecsandri, pentru Millo, el a fost interpretat tot de C. Dimitriade, iar Millo a avut un rol secundar, pe cel al lui Vulpe. Ştefan Vellescu l-a interpretat pe Hârzobeanu, Petre Vellescu pe Stâlpeanu, Simion Bălănescu pe Lipicescu, Grigore Manolescu pe Neamuş, Frosa Popescu pe principesa Luţa, Maria Flechtenmacher pe Tarsiţa, Maria Constantinescu pe Elena. Era o distribuţie strălucită (conferă Ioan Massoff).

Se pare că la Bucureşti piesa a avut mai mult succes decât la Iaşi, după cum îi scria Alecsandri - mereu de la Mirceşti - lui Iacob Negruzzi, la 16 octombrie 1874. Piesa a fost reprezentată în aceeaşi stagiune şi la Craiova, de trupa Mariei Theodorini (conferă Ioan Massoff). La Bucureşti, Boieri şi ciocoi se juca încă în 1879, când Mihai Eminescu îi făcea o scurtă prezentare (nesemnată) în „Timpul”, IV, nr. 51 din 6 martie 1879, la rubrica Cronica internă. După aceea se pare că piesa n-a mai fost reluată decât arareori.

Textul se păstrează la Biblioteca Academiei Române în două manuscrise autografe. Unul este manuscrisul nr. 2.231, un caiet in-folio mare, legat în pânză cafenie, cu 94 file scrise cu cerneală, cu multe ştersături. Pe fila 3r se află titlul: „Boierii şi ciocoii. Comedie în 5 acturi. 1871”, cu dedicaţia: „Amicului meu G. Steriadi, suvenir de la Mirceşti, 1 mart. 1874. Vasile Alecsandri”. George Steriade, prieten cu Alecsandri, a fost secretar al agenţiei, apoi al legaţiei române din Paris, membru în Comitetul Teatrului Naţional şi director al ziarului „Gazette de Roumanie”. El a vândut Academiei manuscrisul la 4 decembrie 1902. Filele din caiet numerotate 1 şi 2 sunt o scrisoare pe care o adresează lui Ioan Bianu la 23 noiembrie 1902, prin care-l roagă să obţină aprobarea Academiei pentru cumpărarea manuscrisului.

Celălalt manuscris, 2939, este un caiet luxos, tot in folio de format mare, legat în piele vişinie, pe care este imprimat cu litere de aur: „Suvenir de la Vasile Alecsandri, Mirceşti, 29 iunie 1874”. Pe prima filă verso, nenumerotată, se află următoarea însemnare: „Dăruit de Ministerul de Externe, la 24 decembrie 1904 (a aparţinut râpos. General Eust. Pencovici)”. Pe coperta caietului, de culoare albastră, se află titlul şi dedicaţia: „Boieri şi ciocoi. Comedie în 5 acturi, dedicată amicului meu M. Cogălniceanu. Vasile Alecsandri, Mirceşti, 1874”. Piesa este scrisă îngrijit, cu cerneală, cu foarte puţine ştersături. Ocupă 91 de file din caiet (circa jumătate), restul rămânând nefolosit. Scris numai pe o faţă a hârtiei. Pe ultima filă scrisă, la sfârşit, data: „Mirceşti, 1873”.

În timpul vieţii scriitorului, piesa a fost tipărită, cum s-a arătat, mai întâi în „Convorbiri literare”, nr. 10 din 1 ianuarie 1874; nr. 11 din 1 februarie 1874; nr. 12 din 1 martie 1874. În acelaşi an a apărut în broşură: Boieri şi ciocoi. Comedie în 5 acte (1840-1846). Dedicată domnului Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1874; apoi a fost inclusă în ediţia de Opere complete. Teatru, 1875, vol. III.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …