Bogdan Petriceicu Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu (Haşdeu) (26 februarie 1838, Cristineşti, judeţul Hotin, Basarabia, azi Ucraina - 25 august 1907, Câmpina, judeţul Prahova) - poet, prozator, dramaturg, filolog, bibliolog, jurnalist, folclorist, filozof, orator, literat, economist, pedagog, editor de documente, întemeietor de reviste şi om politic. Descendent al unei familii de boieri a cărei origine pare să se situeze dincolo de secolul al XVI-lea, Hasdeu este nepot al lui Tadeu Hâjdeu (cărturar, poet de limbă polonă) şi fiu al Elisabetei (născută Dauksza) şi al lui Alexandru Hâjdeu. Tadeu, numele de botez, a fost schimbat mai târziu în Bogdan, iar adaosul Petriceicu voia să indice înrudirea cu Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei în veacul al XVII-lea.

Face şcoala mai întâi la Cameniţa, Viniţa şi Rovno, liceul la Chişinău, iar între 1855 şi 1857 urmează studii de drept, audiind, probabil, şi cursuri de filologie şi de istorie la Universitatea din Harkov, fără a obţine însă vreo diplomă. Intrat în armata rusă, traversează o perioadă trăită intens, consemnată într-un jurnal intim unde tânărul îşi etalează spiritul aventuros, teribilist, emfatic, dar şi marea febrilitate şi dezinvoltură intelectuală. Îndrumat de tatăl său care, în cultul nobleţii cărturăreşti a familiei, îi propune lecturi dificile şi lucrul neîntrerupt la masa de scris, citeşte enorm şi proiectează îndrăzneţ lucrări despre mitologia dacică, despre limba şi literatura populară română, culege folclor.

I se înrădăcinează, de pe acum, sentimentul că e purtătorul unei zestre spirituale unice, ca reprezentant al unei dinastii de cărturari şi literaţi ce trebuia, prin strălucire intelectuală, să-şi ia revanşa asupra „ursitei” ingrate ce făcuse din Hâjdei nişte pribegi. Cu o siguranţă explicabilă în primul rând prin continuitatea de preocupări de la o generaţie la alta, sunt prefigurate sferele de interes din anii maturităţii: istoria, filologia, folcloristica, literatura. Între cele dintâi scrieri literare (unele în limba rusă), îndeobşte cu subiecte istorice, se află un fragment de roman şi o schiţă dramatică intitulate Arbore, fragmentul de dramă Domniţa Rosanda, poemul Domniţa Voichiţa, poeziile Sunt dac!, Sunt român! etc.

Hasdeu părăseşte armata, trece Prutul şi soseşte la începutul anului 1857 în Iaşi. Judecător în 1858 la Cahul, destituit în scurtă vreme pentru inaderenţă la politica anti-unionistă a caimacamului Vogoride, revine la Iaşi. Scoate o serie de reviste cu un profil predominant istorico-filologic: „România” (1858-1859), „Foaie de storiă română” (1859), „Foiţa de istoria şi literatură” (1860), „Din Moldova”, intitulată apoi „Lumina” (1862-1863). Publică în „Zimbrul şi vulturul”, „Ateneul român”, „Trecutul”, „Tribuna română”, „Dacia” etc.

Numit în 1859 custode al Bibliotecii Şcoalelor (căreia îi donează patru mii de volume) şi la începutul anului 1860 profesor de istorie, geografie şi statistică, este revocat în mai puţin de un an din cauza inimiciţiilor pe care începuse deja să le stârnească, înfiinţează un „institut privat de educaţiune” la care renunţă în 1862, când îşi reia postul de bibliotecar şi pe cel de profesor (la Gimnaziul Central), fiind însă destituit în 1863, în urma unui proces de presă provocat de apariţia nuvelei Duduca Mamuca. Acuzat de imoralitate, Hasdeu se apără magistral şi obţine achitarea. Nu-i uită pe cei care l-au atacat, printre ei fiind Titu Maiorescu şi V.A. Urechia. Polemica neîntreruptă de mai târziu, susţinută cu un caustic spirit partizan, prin atacuri sarcastice, farse, hărţuieli, campanii de presă, îşi are sursa în întâmplările petrecute la Iaşi.

În urma diligentelor lui Vasile Alecsandri, este numit membru în Comisia moşiilor mănăstireşti şi, în vara lui 1863, se mută la Bucureşti. Dacă perioada ieşeană dăltuieşte trăsăturile mari ale unui cărturar lipsit de inhibiţii, hotărât să rupă cu inerţia din jur, acum spectacolul personalităţii lui capătă anvergură, declanşând o receptare contradictorie, care merge de la adulaţie până la contestarea opacă. Hasdeu editează mai multe periodice: „Aghiuţă” (1863-1864), „Satyrul” (1866), „Traian” (1869-1870), „Columna lui Traian” (1870-1877, 1882-1883). Este director la „Foaia societăţii «Românismul»“ (1870-1871) şi la „Revista literară şi ştiinţifică” (1876), colaborează la alte gazete ale vremii („Buciumul”, „Familia”, „Sentinela română”, „Românul”, „Perseverenţa”, „Ghimpele” etc.).

Chiar dacă treptat revistele lui Hasdeu vor fi orientate spre istorie, filologie, folcloristică, ele relevă un gazetar de o forţă puţin obişnuită, conştient de nevoia depăşirii diletantismului în publicistică şi capabil să facă acest pas pe cont propriu. Spirit independent, îşi exprimă clar atitudinea democratică, ideile despre destinul românilor în etapa de după Unire. Continua astfel gândirea paşoptistă, anticipând, în câteva rânduri, idei politice de întâlnit la Mihai Eminescu. Chiar dacă poziţia lui a fost schimbătoare - antidinastic (închis în 1870 la Văcăreşti), apoi monarhist - explicaţia ţine mai curând de temperament, de mobilitatea, versatilitatea omului şi mai puţin de conjunctură şi interes politic conjunctural.

Asemenea lui Ion Heliade Rădulescu, pe care l-a văzut întotdeauna ca pe un predecesor, Hasdeu crede că are un cuvânt de spus în mai toate chestiunile: politică, viaţă socială, cultură, ştiinţă. Ca şi antecesorul său, mânuieşte un condei satiric de temut, are o vervă eruptivă, sclipitoare, o replică promptă şi întotdeauna originală, cărora puţini îndrăzneau să le riposteze. Dar, mai presus de orice, a avut conştiinţa unicităţii sale, acel complex genialoid care, bine întreţinut de confraţi români şi străini, nu-l va părăsi până în clipa din urmă. Incomod, iritant şi sfidător, a obţinut mai greu recunoaşterea oficială, forţând-o prin ceea ce devenise de domeniul evidenţei - valoarea operei ştiinţifice.

În 1864 i se încredinţează conducerea revistei „Arhiva istorică a României”, în 1865 îşi tipăreşte monografia Ion Vodă cel Cumplit, iar în 1873-1875, Istoria critică a românilor. Din anul 1874 ţine un curs de filologie comparată la Universitatea din Bucureşti (Principie de filologie comparativă ario-europea, publicat în 1875), apoi, din 1876 funcţionează şi ca director al Arhivelor Statului (până în 1900), iar în anul 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române (după ce în 1869 îi fusese respinsă candidatura). Îşi editează principalele opere filologice: Cuventeden bătrâni (I-III, 1878-1881) şi Etymologicum Magnum Romaniae (I-IV, 1886-1898). Activitatea savantului („omul care ştia mai mult decât toţi românii laolaltă” - Barbu Ştefănescu Delavrancea) justifică notorietatea în medii academice europene. Lăsase mult în urmă preocupările şi aspiraţiile literare.

În 1867 se reprezentase drama Răzvan-Vodă, în 1871-1872, comedia Orthonerozia, iar în 1873 apăruse volumul Poezie. Editată între 1887 şi 1895, „Revista nouă”, publicaţie prestigioasă a timpului, ar fi trebuit să pună în lumină conjuncţia fericită a darurilor lui Hasdeu. Dar zguduit de moartea, în 1888, a fiicei sale, Iulia, va trăi din ce în ce mai departe de lume, în credinţa comuniunii spiritiste cu fiinţa dispărută. Încercarea de filosofie Sic cogito (1892), cu o pecete fantezistă indelebilă, multe din poeziile cuprinse în volumul Sarcasm şi ideal (1897) sunt mărturii ale unei dramatice măcinări lăuntrice. Se retrage la Câmpina, unde construise un castel bizar, al cărui proiect ar fi fost transmis de Iulia prin efluvii de natură mistică.

Dintre destinele Hâjdeilor, solidari în voinţa şi mândria de a crea, doar cel al lui Hasdeu s-a aflat sub o zodie norocoasă, în primul rând pentru că moştenirea primită a fost fructificată în interiorul culturii române, unde personalitatea lui proteică s-a manifestat complet, în plină lumină. Vocaţia universalităţii, ca sete de cunoaştere şi de creaţie, îi este caracteristică. O imensă nerăbdare şi o indicibilă voluptate a cuprinderii întregului nasc proiecte grandioase, gesturi intelectuale îndrăzneţe, primejduite însă de imposibilitatea estimării lucide a puterilor. Hasdeu întruchipează, prin participare firească, genetică, un tip de creator romantic care încearcă mereu să ridice un „edificiu”, gândit „pe o scară colosală”, cum îi plăcea să-şi autodefinească temerităţile.

Spirit vizionar şi om de studiu aplicat, el caută pretutindeni elementul generator al lucrurilor, acel punct originar capabil să iradieze multiplu. Ca istoric, face posibilă coexistenţa factorului providenţial (H. Spencer, A.R. Wallace) cu explorarea pozitivistă (Aug. Comte, H. Buckle) sau cu interpretarea evoluţionistă de tip Charles Darwin. Erudit, poliglot, el pune în pagină o documentaţie uluitoare, exhaustivă, care, modelată prin analiză ori lăsată să prolifereze haotic, fabulos, se aşează ca fundament al unei construcţii ce tinde spre contururi imense, visată a fi de o perfecţiune sferică. Astfel, va deschide, la noi, calea disciplinei istorice moderne, chiar dacă, din moment ce se hazarda în ipoteze ingenioase şi ţesea imaginativ acolo unde informaţia lipsea, unul sau altul din rezultate a putut să fie infirmat de studii ulterioare.

În Istoria critică a românilor, demersul ambiţiona să refacă istoria spiritualităţii româneşti. După o prezentare a formării statelor medievale româneşti, cercetarea se concentrează, dar se şi opreşte la vârstele dintâi ale neamului, circumscriind perioada dacică. La dimensiunile proiectate, lucrarea, din care au apărut numai două volume, nu putea fi terminată cu puterile unui singur om. Însă înzestrarea lui Hasdeu, „uvrier” şi „artist”, se armonizează aici, ca şi în alte scrieri istorice, biografii ori studii în care sunt evocaţi Ion Vodă cel Cumplit, Petru Rareş, Luca Stroici, Vlad Ţepeş, Nicolae Milescu, Negru Vodă etc.

Stilistica exaltată a lui Nicolae Bălcescu e de regăsit în aceste pagini, în discuţie fiind nu atât înrâurirea, modelul, cât mai cu seamă afinitatea temperamentală. Cu o viziune care trimite întotdeauna la romantism, Hasdeu consideră că istoria, filologia, etnopsihologia, folcloristica sunt discipline congenere. Influenţat de Giambattista Vico, crede, ca şi Nicolae Iorga şi George Călinescu mai târziu, că toate aparţin unui singur domeniu, istoria generală, identificată ca studiu multidisciplinar al vieţii unui popor. Pentru că, în opinia lui, grifa spiritualităţii etnice are pregnanţă în primul rând în limbă, filologia este înţeleasă în sensul cel mai larg, de humanitas.

Pornind de la studiul istoriei limbii române, de la editarea de documente, de texte vechi slave şi româneşti, ca instrumente în cercetarea istorică, Hasdeu va proceda la individualizarea filologiei şi a lingvisticii ca ştiinţe, fiind din nou deschizător de drumuri şi creator de şcoală. Când încearcă să restabilească în articulaţiile ei adevărate configuraţia istorică a limbii, el situează limba română în context indoeuropean şi în relaţii cu limbile popoarelor învecinate. De un studiu comparativ au parte toate compartimentele limbii, de la lexic la fonetică, morfologie şi sintaxă. Filologul aduce contribuţii în istoria limbii, îndeosebi în luminarea unei zone puţin cunoscute, privind elementele autohtone, dacice, de „substrat”, sesizate încă de Dimitrie Cantemir şi care intră în atenţia a numeroşi lingvişti străini (J.B. Kopitar, P.J. Safafik, Fr. Miklosich, H. Schuchardt etc.).

Deopotrivă romanist, slavist, orientalist, indoeuropenist, cunoscut şi în medii ştiinţifice din Europa, Hasdeu deţine atuuri indispensabile unor construcţii teoretice de amploare. El realizează în Principie de lingvistică (1881) cea dintâi sinteză românească a disciplinei. Aceasta era şi corolarul unei lucrări importante, Cuvente den bătrâni, fiind inclusă în tomul al treilea, intitulat Istoria limbei române. Venind în descendenţa eforturilor lui tomul Cipariu, editează în Cuvente den bătrâni texte din secolul al XVI-lea redactate în româneşte, ale căror caracteristici sunt semnalate şi studiate analitic, spre a servi la definirea diacronică a structurii lexico-gramaticale a limbii.

Dacă în primul tom (Limba română vorbită între 1550-1600) publică şi comentează mai ales texte neliterare (zapise oficiale şi acte private), în cel de-al doilea, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă, sunt editate sistematic, pentru prima oară la noi, mai multe cărţi populare. Într-o cercetare comparativă care îşi păstrează şi astăzi interesul, sunt avute în vedere prototipuri, se stabilesc filiaţii, variante, paralelisme, este marcată înrâurirea cărţilor populare asupra literaturii populare şi a celei culte. Atât aici, cât şi în studiile despre baladă şi doină, folclorului i se confirmă valoarea de document istoric şi lingvistic, fără să fie ignorată analiza din perspectivă literară. Ca de obicei, mobilizându-şi competenţele multidisciplinare, Hasdeu dă cercetării propriu-zise deschidere teoretică. După el, cercetarea literaturii populare, parte a etnopsihologiei, intră ca o componentă care ar putea fi numită „filologie poporană” în filologia comparată.

Folclorul (pare-se că Hasdeu este printre primii care folosesc termenul la noi) este definit ca totalitate a culturii populare, ceea ce determină şi delimitarea disciplinei care îl studiază în relaţie cu etnografia, în felul acesta, este depăşită, ca şi la A.I. Odobescu, faza admiraţiei exclamative faţă de creaţia populară. Folclorist modern, Hasdeu formează o şcoală de prestigiu, din care fac parte G. Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu, S. Fl. Marian etc.; între elevi se află şi culegători de folclor, iar în revistele pe care le conducea, apar unele dintre cele mai semnificative texte publicate în epocă. Totodată, el iniţiază metoda chestionarului indirect, reuşind să colecteze, prin răspunsurile la ancheta privind „obiceiele juridice” şi la chestionarul „limbistico-mitologic”, un preţios fond de informaţii, utilizabil şi în studiul istoriei şi al limbii. Căci, având iniţial o ţintă precisă, mai toate cercetările lui se extind în mai multe direcţii deodată.

Este şi cazul lucrării Etymologicum Magnum Romaniae, care abandonează proiectul academic şi tiparul lui îngust. Cu o arhitectură impresionantă, gândită grandios, ca un tezaur de cunoştinţe, „o enciclopedie a traiului” poporului român, lucrarea nu putea fi terminată în câţiva ani. Sunt duse la capăt numai trei volume (până la cuvântul bărbat) şi introducerea la al patrulea volum. Printre teoriile expuse în introduceri se află câteva care s-au impus: teoria circulaţiei cuvintelor, teoria stratului şi substratului. Etymologicum..., scriere irepetabilă într-o cultură, fascinează prin acumularea de erudiţie, prin excursurile făcute în biografia şi semantica unui cuvânt, prin întinsa reţea de citate din literatura populară şi cultă. Cuvântul basm, de pildă, devine un studiu monografic de mare densitate (origini - cu opţiunea pentru izvorul oniric al basmului - clasificare tipologică, analiză comparativă a stilului etc.).

Pentru Hasdeu scrisul este o modalitate de exprimare totală. Deopotrivă de înzestrat, creatorul de literatură, aflat într-un dialog lipsit de complexe cu modelele româneşti şi universale, este preocupat de ideea modernizării. Scrie poezie, proză, teatru, operele lui căpătând statutul de puncte de referinţă în evoluţia speciilor pe care le ilustrează. Foarte buna cunoaştere, preţuirea înaintaşilor, de la începuturi până în epoca paşoptistă, nu rămân la nivel declarativ, ci se transformă în studiu, în exegeză.

Privindu-şi contemporanii, încearcă lucid, fără iluzii, dar nu întotdeauna obiectiv, să detecteze carenţe, să disocieze şi să definească valoarea şi nonvaloarea. Bunăoară, articolul Mişcarea literelor în Ieşi (1863) înglobează, normativ, un mic tratat de estetică a poeziei, analiza producţiilor din epocă fiind făcută cu referire la principii sine cjua non. Şi ca strategie a demersului, Hasdeu prefigurează aici spiritul critic maiorescian. În repetate rânduri el comentează piesele de teatru istoric, reacţionează sarcastic la submediocritatea unei dramaturgii încremenite în literaturizări rudimentare. Cu o conştiinţă estetică evoluată, se crede dator să avertizeze asupra asfixiei provocate de o mentalitate perimată, provincială, fără orizont.

Romantic incorigibil, stăpânit de un individualism exacerbat, Hasdeu e însă nu o dată nedrept şi excesiv. Nesocoteşte rolul lui Maiorescu, importanţa lui Eminescu şi a lui Caragiale, dar gratulează literaţi mărunţi, din preajma revistelor pe care le conducea. Rar i se întâmplă să revină cu judecăţi mai echilibrate, elogiul poeziei eminesciene, rostit în 1889, fiind o astfel de excepţie. Poet el însuşi, profesează o artă a durităţii, susţinută de vâna satirică, pamfletară a temperamentului.

Preferinţa pentru „o poezie neagră”, „de granit”, „mişcată de teroare şi palpitând de ură” (Viersul), aplecarea spre viziunea grotescă şi invectiva nestăpânită, fulminantă (Complotul bubei, Odă la ciocoi) îl plasează într-o familie căreia îi aparţin Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi etc. Târziu, vitalităţii fruste, deseori prolixă şi necenzurată, inflamată retoric, îi iau locul pâlpâiri tainice, o undă de melancolie dureroasă, crepusculară, orchestrată discret, fără gesticulaţia abundentă de odinioară. În Aşteptând, Gaudeamus şi Table d’hote, Dumnezeu, care captează starea de răvăşire de după moartea Iuliei, registrul emotiv impune şi un efort de cizelare, de echilibrare a versului. În proză, scriitorul are realizări mai durabile.

Nuvela Duduca Mamuca, reluată cu unele modificări în Micuţa (subintitulată Trei zile şi trei nopţi din viaţa unui studinte, 1864), dar şi romanul istoric Ursita („Revista literară şi ştiinţifică”, 1876), editat iniţial cu titlul Copilăriele lui Iancu Motoc („Buciumul”, 1864), sunt scrieri care depăşesc nivelul literar al epocii. Ele implică şi o atitudine polemică, uneori pusă în pagină aproape sfidător. Hasdeu vrea să se despartă de romantismul naiv, schematic, edulcorat, în care bună parte din proza românească întârzia încă. Şi, fragmentar, chiar reuşeşte.

În nuvelă, lucrare caracterizată printr-o compoziţie inedită, un autor-narator pornit să demitizeze, să arunce în aer regulile îmbină ingenios tiparele romantice şi parodia lor într-un joc ironic, polisemantic, care trimite la procedee ale intertextualităţii din naraţiunea modernă. Eroul, un personaj byronian, apropiat ca structură şi de câteva personaje ale lui Puşkin şi Lermontov, practică fără scrupule, cu o voluptate cinică nedisimulată, un fel de experiment erotic menit să demonstreze nesăbuinţa, nerozia iluziilor sentimentale.

Asemenea unui damnat mefistofelic, libertinul seducător se simte superior mediului filistin în care trăieşte, convenţiile sociale nu-i spun nimic, iar mărimile vremii (sub numele cărora contemporanii lui Hasdeu au recunoscut personaje reale, de vreme ce nuvela este, întru totul, o autoficţiune) îi declanşează resortul sarcastic. De o cu totul altă factură, romanul Ursita evocă în culori aprinse, bine susţinute documentar, o secvenţă din istoria Moldovei în secolul al XVI-lea. Aici credinţa în ursită - articulaţie interioară esenţială în cazul lui Hasdeu, identificabilă pretutindeni - dă temei drumului „ursit” al unui personaj malefic, Iancu Motoc, pe care naratorul îl descifrează fie şi numai din întâmplările copilăriei.

Deşi neterminat, Ursita este unul din primele romane istorice româneşti izbutite, datorită maturităţii narative mai cu seamă. Vocaţia dramaturgică deţine un rol covârşitor în scrisul lui Hasdeu, impunându-şi somptuos ubicuitatea. Ca autor de teatru propriu-zis, autorul tinde către performanţele marii arte şi citează modele celebre (Sofocle, Shakespeare). El vrea să dea personajelor şi conflictelor o semnificaţie simbolică, general umană, dincolo de determinarea primară, istorică.

Într-un şir de drame istorice - de menţionat Răposatul postelnic (1862) şi Domniţa Ruxandra (1867) - numai Răzvan şi Vidra este considerată o capodoperă. Totodată, în evoluţia dramei istorice româneşti, lucrarea se înscrie drept cea dintâi operă de valoare. Prezentată pe scenă şi publicată în 1867 cu titlul Răzvan-Vodă, iar din 1869 intitulată Răzvan şi Vidra şi redefinită ca „poemă dramatică”, piesa explorează acelaşi secol al XVI-lea în Moldova, atât de frecventat în literatura română. Pe un fundal social larg, care integrează, în manieră paşoptistă, contradicţiile unei epoci dominate de nedreptate şi cruzime, se conturează destinul neobişnuit al unui rob ţigan eliberat, ajuns, în pofida ascendenţei umile, domn al ţării.

Răzvan, „un paria îmbrăcat în hainele efemere ale puterii” (George Călinescu), îşi înfăptuieşte visul de mărire, trăieşte exaltarea înălţării şi amărăciunea prăbuşirii. Drum care s-ar motiva nu atât prin caracterul eroului, „om de voinţă şi de putere” (George Călinescu), hotărât să lasă din limita la care îl constrângea condiţia iniţială şi înfrânt ulterior dintr-un lapsus al lucidităţii, cât printr-o decizie mai înaltă, de dincolo de individ, prin soarta „care ţese nevăzută toate lucrurile-n lume”, cum spune chiar Răzvan. Ceea ce ar însemna că „piesa trebuie citită ca o tragedie a predestinării” (Nicolae Manolescu).

Ca şi Ruy Blas al lui Victor Hugo, eroul este înzestrat cu însuşiri care îi atestă o nobleţe mai presus decât aceea a sângelui. Revoltat împotriva oprimării de orice fel, cu vorbă semeaţă, demnă, Răzvan, care va fi ameninţat cu moartea şi din nou cu robia, alege calea codrului. Îi este dat să cunoască acum pe Vidra, nepoată a boierului Motoc, născută sub zodia teribilelor ambiţii ale strămoşilor ei. Vidra desluşeşte în Răzvan, omul de care se îndrăgosteşte pe loc, o energie fără seamăn. Tot ea va fi cea dintâi care uită de prejudecăţi şi aşează în faţa lui o oglindă de care acesta avea atâta nevoie. Răzvan se vede astfel confirmat în credinţa-i secretă şi, depăşind la rândul lui prejudecăţi, descoperă în Vidra imboldul care să-i sprijine ascensiunea.

Pentru că între ei există mai degrabă o asemănare de structură, amândoi vor să trăiască în plină lumină, în glorie. Mistuit de patima puterii, Răzvan trece când şi când prin momente de şovăială, depăşite cu ajutorul Vidrei, care îi reaminteşte, inteligent şi tenace, ţelul. Până la un punct de răscruce, când, surprinzător, Vidra ezită, are îndoieli şi produce avertismente. Numai Răzvan crede că momentul îi e prielnic, răstoarnă pe Aron-Vodă şi îi ia sceptrul. Visul fostului rob se spulberă însă repede: ca proaspăt domn, Răzvan moare apărându-şi tronul. Acuzele se pot îndrepta acum spre Vidra, văzută de cei din preajma lui Răzvan ca o femeie aprigă, vinovată de câte se întâmplaseră.

În dramă, Hasdeu configurează, mai întâi, o frescă istorică şi socială cuprinzătoare. Boieri, ţărani, târgoveţi, haiduci, oşteni întreţin în jurul celor doi eroi un comentariu bine individualizat. Scrisă în versuri, drama alternează spectaculos impetuozitatea, retorismul tumultuos cu tonurile grave ori lirice, cu tentele comice, de sorginte populară. Există însă în urzeala piesei o meditaţie tulburătoare asupra nestatorniciei sorţii, asupra zădărniciei atotstăpânitoare în răgazul pământesc. E un spor de profunzime reflexivă pe care drama istorică românească îl va recâştiga mult mai târziu. Ca urmaşi mai apropiaţi, Vasile Alecsandri, Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu Delavrancea nu şi-au întrecut, din această perspectivă, modelul.

În fine, Hasdeu încearcă şi genul comic, scriind Orthonerozia (1871-1872), intitulată apoi Trei crai de la răsărit (1879). Piesa, îndreptată împotriva snobilor şi a stricătorilor de limbă, se dezvoltă ca o reuşită comedie de moravuri, cu mijloace superioare celor din vodevilurile lui Vasile Alecsandri, anunţând trăsături care vor consacra excelenţa lui I.L. Caragiale.

Opera literară

  • Luca Stroici, părintele filologiei latino-române, Bucureşti, 1864;
  • Filosofia portretului lui Ţepeş, Bucureşti, 1864;
  • Micuţa, Bucureşti, 1864;
  • Trei ovrei: jupânul Shylock al lui Shakespeare, domnul Gobseck al lui Balzac şi jupânul Moise al lui Alecsandri, Bucureşti, 1865;
  • Ion Vodă cel Cumplit, Bucureşti, 1865; ediţia II, Bucureşti, 1894; ediţie îngrijită şi prefaţă de I.C. Chiţimia, Craiova, 1942;
  • Răzvan-Vodă, ediţia II, Bucureşti, 1867; ediţia III (Răzvan şi Vidra), Bucureşti, 1869; ediţia IV, Bucureşti, 1895;
  • Odă la boieri, Bucureşti, 1869;
  • Poezie, Bucureşti, 1873;
  • Istoria critică a românilor, I-II, Bucureşti, 1873-1875; ediţie îngrijită şi introducere de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1999;
  • Cuvente den bătrâni, tomurile I-III şi supliment la tomul I, Bucureşti, 1878-1881; ediţie îngrijită şi prefaţă de J. Byck, Bucureşti, 1937; ediţia I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Gheorghe Mihăilă, Bucureşti, 1983-1984;
  • Obiceiele juridice ale poporului român, Bucureşti, 1878;
  • Trei crai de la răsărit, Bucureşti, 1879;
  • Etymologicum Magnum Romaniae, tomurile I-IV, Bucureşti, 1886-1898; ediţia I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1970; ediţia I-III, ediţie îngrijită şi introducere de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1972-1976; ediţie îngrijită şi introducere de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1998;
  • Sic cogito, Bucureşti, 1892; ediţia şi postfaţă Mihai Neagu Basarab, Bucureşti, 1990; ediţie îngrijită şi prefaţă de Stancu Ilin, Bucureşti, 2000;
  • Sarcasm şi ideal, Bucureşti, 1897;
  • Ursita, prefaţă de Iuliu Dragomirescu, Bucureşti, 1910;
  • Scrieri literare, morale şi politice, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Eliade, Bucureşti, 1937;
  • Scrieri literare, I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de George Munteanu, Bucureşti, 1960;
  • Articole şi studii literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1961;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită de J. Byck, prefaţă de George Munteanu, Bucureşti, 1968;
  • Răzvan şi Vidra. Trei crai de la răsărit, prefaţă de Mihai Drăgan, Bucureşti, 1973;
  • Duduca Mamuca, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Şeuleanu, Cluj, 1973;
  • Sarcasm şi ideal, ediţie îngrijită de şi postfaţă Mircea Zaciu, Bucureşti, 1975;
  • Corespondenţa B.P. Hasdeu - Mia Hasdeu, publicat de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, introducere de Paul Cornea;
  • Studii de folclor, ediţie îngrijită de Nicolae Bot, prefaţă de Ovidiu Bârlea, Cluj Napoca, 1979;
  • Teatru, prefaţă de Constantin Cubleşan, Cluj Napoca, 1982;
  • Scrieri filosofice, ediţie îngrijită şi introducere de Vasile Vetişanu, Bucureşti, 1985;
  • Opere, ediţie îngrijită de Stancu Ilin, introducere de George Munteanu, Bucureşti, 1986, II-IV, ediţie îngrijită de Stancu Ilin şi Ionel Oprişan, Bucureşti, 1996-2003;
  • Studii de lingvistică şi filologie, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Grigore Brâncuş, Bucureşti, 1988;
  • Scrieri literare, postfaţă Paul Cornea, Bucureşti, 1989;
  • Istoria toleranţei religioase în România, ediţie îngrijită şi prefaţă de Stancu Ilin, Chişinău, 1992;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Stancu Ilin, Chişinău-Bucureşti, 1993-1997;
  • Ursita, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1994;
  • Poezie, proză, dramaturgie, Chişinău, 1997;
  • Răzvan şi Vidra, ediţie îngrijită de şi postfaţă Constantin Mohanu, Bucureşti, 1998;
  • Scrieri alese, prefaţă de Minai Zamfir, Bucureşti, 1999;
  • Protocoalele şedinţelor de spiritism, traducere de Jenica Tabacu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2000;
  • Publicistica politică. 1869-1902, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Ionel Oprişan, Bucureşti, 2001;
  • Publicistica politică. 1859-1868, ediţie îngrijită şi prefaţă de Stancu Ilin, Bucureşti, 2002;
  • Studii şi articole de economie politică, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ionel Oprişan, Bucureşti, 2002;
  • Soarele şi Luna. Folclor tradiţional în versuri (Răspunsuri la chestionar), I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ionel Oprişan, Bucureşti, 2002;
  • Arhiva spiritistă, I-III, traducere de Jenica Tabacu, Bucureşti, 2002-2003;
  • Folcloristica, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Ionel Oprişan, Bucureşti, 2003;
  • Studii literare, filosofice şi culturale, ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Bucureşti, 2003.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …