Bătălii din istoria României

Existenţa omului, de la apariţia sa şi până astăzi, a fost marcată de război şi de conflictele armate. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au pus mâna pe arme, indiferent care au fost acelea, de la simpla bâtă până la mijloacele ultrasofisticate de acum, pentru a-şi rezolva problemele dintre ei. Cel mai adesea motivele apelului la violenţă au constat în confiscarea/apărarea avutului colectivităţilor umane, deposedarea de unele poziţii naturale sau, dimpotrivă, apărarea acestora, impunerea supremaţiei sau a unui mod de viaţă şi refuzul acestora etc.

După apariţia statului, cauzele recurgerii la violenţă s-au diversificat, iar conflictul armat şi-a modificat, de la etapă la etapă, configuraţia, amploarea şi complexitatea, atingând, în zilele noastre, prin dezvoltarea armamentului chimic, bacteriologic şi, mai ales, atomic, forma sa „absolută”, întrevăzută, de altfel, de Clausewitz, unul dintre cei mai mari teoreticieni militari ai tuturor timpurilor. Cu tot potenţialul său distructiv, care a crescut în timp, războiul a fost şi continuă să fie o maladie la scară planetară, un fenomen contagios care influenţează profund viaţa omenirii.

Concordia generală, ea însăşi generatoare, în mod paradoxal, de mari şi pustiitoare conflicte, a rămas un simplu deziderat, confirmând dictonul potrivit căreia pacea este visul înţelepţilor, iar războiul istoria oamenilor. Dincolo de disputele teoretice privind natura, configuraţia şi perspectivele războiului, statistica ne copleşeşte cu informaţiile sale. În ultimii 5.560 de ani de istorie documentară a omenirii au avut loc 14.531 de războaie, în cadrul cărora au murit 3 miliarde de oameni. Adunate la un loc, perioadele de pace însumează doar 292 de ani, ceea ce reprezintă 5% din timpul istoric mai sus amintit.

În această panoplie războinică a omenirii s-au înscris şi românii, care au purtat sau au participat de-a lungul veacurilor la numeroase conflicte armate de mai mică sau de mai mare amploare. În unele perioade, cu deosebire în evul mediu, confruntările militare ale românilor au fost destul de dese, iar în altele, cazul domniilor fanariote, întinse pe un secol (1711-1821), ele au lipsit cu desăvârşire. Totuşi, militari români au fost prezenţi, într-un număr variabil, în armatele marilor puteri (imperiile rus, otoman, habsburgic) care s-au confruntat în cadrul aşa numitei „Chestiuni orientale”, în fapt una europeană, care ţinea de echilibrul de putere în regiunile centrale şi sud-estice ale continentului.

În epoca modernă, după reconstituirea forţelor militare pământene (1830), statul român a fost implicat în istoria militară a continentului european, luând parte la războiul ruso-otoman din anii 1877-1878, episod care este cunoscut în istoriografia naţională şi sub sintagma „Războiul de Independenţă”, la cel de-al Doilea Război Balcanic (1913) şi la cele două conflagraţii mondiale: 1914-1918 şi 1939-1945. De asemenea, după încheierea „Războiului Rece”, armata română a participat şi continuă să fie prezentă la numeroase acţiuni umanitare, de impunere şi menţinere a păcii în Africa, Asia şi Balcanii de Vest. Această participare s-a realizat fie sub egida ONU, a NATO, a Uniunii Europene, fie în cadrul unor „coaliţii de voinţă”, cum a fost în cazul Irakului (2003-2009). Î

Începând cu Nicolae Bălcescu, întemeietorul istoriografiei militare româneşti, de-a lungul a peste un secol şi jumătate, au apărut numeroase lucrări, colective şi de autor (tratate, monografii, cronologii, atlase, albume, cursuri etc.), consacrate fenomenului militar românesc în diverse perioade istorice. De o valoare inegală, ele au acoperit multiple aspecte ale evoluţiei organismului militar românesc de-a lungul secolelor; recrutarea; structura organizatorică; instruirea trupei, dotarea; corpul de cadre, constituirea şi funcţionarea comandamentelor la pace şi la război, fortificaţiile (permanente şi pasagere), alianţele militare etc. De o atenţie deosebită au avut parte confruntările armate, elementele cele mai spectaculoase ale războaielor - luptele, bătăliile, operaţiile, campaniile etc., purtate de oştile româneşti în perioada evului mediu, precum şi în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Din rândul lucrărilor reprezentative amintim pe cele semnate de Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, Generalul Radu R. Rosetti, Constantin Kiriţescu, Platon Chirnoagă etc. De asemenea, instituţiile specializate, create între timp, au inclus în planurile lor studiul celor mai importante evenimente ale istoriei militare naţionale. Astfel, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major a publicat în perioada interbelică lucrarea România în războiul mondial, însoţită de volume de Documente-Anexă. Din păcate, proiectul a rămas neterminat, oprindu-se la finalul campaniei din anul 1916. La rândul său, Centrul de Studii de Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, creat în 1969, a elaborat şi publicat, în anii 1984-1989, tratatul Istoria militară a poporului român, ce a ajuns, prin volumul VI, la schimbarea de alianţă a României de la 23 august 1944. Aceeaşi instituţie a publicat monografii speciale consacrate participării României la cele două conflicte mondiale.

După 1989, deşi interesul general pentru istoria militară românească a înregistrat o curbă descendentă, aria preocupărilor s-a extins şi asupra „petelor albe”, cum ar fi războiul româno-maghiar din anul 1919 şi, mai ales, campania armatei române în Est din anii 1941-1945. Concomitent, au fost adâncite, prin cercetări serioase, şi alte aspecte ale trecutului militar naţional, fie că este vorba de perioade mai vechi şi mai noi şi a început să fie studiat „Războiul Rece”, odată cu deschiderea treptată a arhivelor.

Cât priveşte perioada post „Război Rece”, marcată de aderarea României la NATO (2004), la Uniunea Europeană (2007) şi de participarea amplă a forţelor militare româneşti la operaţii complexe de impunere sau menţinere a păcii în diferite regiuni ale globului, sub egida celor două organizaţii sau a ONU, cercetările sunt la început. Conceptul de bătălie desemnează, în sensul clasic, confruntarea decisivă dintre doi sau mai mulţi beligeranţi, prin care se hotărăşte, în cele mai multe cazuri, soarta războiului. Sau, în altă formulare, un ansamblu de ciocniri armate desfăşurate pe spaţii de dimensiuni variabile, într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat şi care angajează forţe importante.

Până târziu, în secolul XVIII şi începutul secolului al XIX-lea, durata bătăliei nu era prea mare, mergând, cel mai adesea, de la câteva ore, până la una-două zile. Spaţiul pe care ea avea loc era, de asemenea, redus, comandantul şef având, de regulă, sub ochii săi, toate forţele de care dispunea. Rezultatul bătăliei decidea, de obicei, şi soarta războiului, deşi au existat cazuri când adversarul şi-a luat revanşa, obţinând, în cele din urmă, decizia finală. Un exemplu în această privinţă îl reprezintă războaiele punice, Roma reuşind, la capătul unor dure confruntări, să nimicească puternica şi bogata Cartagină. Funcţie de spaţiul pe care avea loc confruntarea, istoria consemnează bătălii terestre, care sunt cele mai numeroase, şi bătălii navale.

Timpurile moderne au îmbogăţit şi nuanţat sensurile, bătălia fiind definită drept un ansamblu de acţiuni militare desfăşurate de gruparea principală de forţe a unui eşalon strategic şi operativ simultan şi succesiv, într-o concepţie unitară şi pe un spaţiu limitat. În literatura de specialitate se întâlnesc, deseori, şi termenii de luptă şi operaţii, prima fiind specifică câmpului tactic modern, iar cea de-a doua domeniilor operativ şi strategic. Conex acestor termeni este şi cel de campanie, care desemnează totalitatea acţiunilor strategice executate în război, într-o regiune geografică delimitată, denumită, îndeobşte, teatru de acţiuni militare.

În epoca modernă şi contemporană, tipologia bătăliilor s-a diversificat, în consens cu multiplicarea structurii armatelor, astfel că, în ultimul secol, al XX-lea, am asistat la bătălii aeriene, de tancuri, aeronavale, aeroterestre etc. Bătălia a ajuns să reprezinte doar un episod al confruntărilor industrializate, cu armate de milioane de oameni, purtate pe teatre de operaţii foarte întinse, circumscrise chiar unor continente. Un exemplu semnificativ îl reprezintă a doua conflagraţie mondială, decisă printr-o suită de bătălii, terestre şi aero-navale. Pe frontul sovieto-german trio-ul Moscova - Stalingrad - Kursk a schimbat raportul de forţe dintre cei doi beligeranţi, iniţiativa trecând de partea Armatei Roşii. În Pacific, după atacul aero-naval japonez asupra bazei americane de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941), bătălia de lângă insulele Midway (4-6 mai 1942), de aceeaşi factură, a fost hotărâtoare pentru fizionomia ulterioară a ostilităţilor în teatrul de operaţii din Pacific.

În nordul Africii, bătălia de la El Alamein (23 octombrie - 3 noiembrie 1942) a fost urmată de reculul forţelor germane şi italiene, iar pe frontul occidental, Germania a primit o puternică lovitură prin debarcarea din Normandia (6 iunie 1944). Încercarea Wehrmacht-ului de a restabili situaţia prin contraofensiva din Ardeni (15 decembrie 1944 - 20 ianuarie 1945) nu a dus la nici un rezultat, astfel că forţele Coaliţiei Naţiunilor Unite şi-au continuat înaintarea spre şi pe teritoriul german. Berlinul a fost martorul unei bătălii de mare amploare (16 aprilie - 1 mai 1945), purtate de forţele sovietice şi germane, care a şi dus la capitularea necondiţionată a celui de al III-lea Reich (8-9 mai 1945) şi la încheierea războiului în Europa.

Prin urmare, dacă în antichitate, evul mediu şi timpurile moderne, o bătălie înclina, de regulă, raportul de forţe între beligeranţi, determinând chiar deznodământul, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea acest lucru nu a mai fost posibil. Dar, chiar dacă nu a mai avut rolul decisiv de odinioară, semnificaţia bătăliei în conflictele din secolul al XX-lea nu trebuie subestimată, ea având importante consecinţe asupra fizionomiei conflictului armat. Bătălia de la Moscova (noiembrie-decembrie 1941), de pildă, ca să rămânem în aceeaşi arie de exemplificări, a consemnat sfârşitul blitzkrieg-ulm german, acel tip de război bazat pe binomul tanc-avion. După această înfrângere, al III-lea Reich a fost obligat să intre într-un război de uzură pentru care nu era pregătit.

Check Also

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813)

Bătălia de pe Tamisa (5 octombrie 1813) este o victorie decisivă a Statelor Unite asupra …

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …