Bătălia din Moldova (martie-august 1944)

În martie 1944, după aproape 3 ani de război, partea de est şi nord-est a României a redevenit teatru de acţiuni militare, în urma pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul naţional. Evenimentul se producea înaintea adoptării şi punerii în aplicare a planului de măsuri privind apărarea pe Nistru şi într-un context în care germanii dădeau prioritate propriilor planuri militare, neoferind lui Ion Antonescu informaţiile necesare desfăşurării viitoarelor operaţii militare pe frontul român. La rându-i, conducătorul statului român a încercat să atragă spre spaţiul românesc cât mai multe forţe germane, care să se opună împreună cu armatele române înaintării trupelor sovietice. În acest sens, a cerut, la 19 martie, retragerea Grupului de armate „A”, sau cel puţin a unor unităţi rapide anticar germane, pe Nistru. Hitler nu s-a arătat însă dispus să aprobe acest lucru şi a solicitat, la 26 martie, să se asigure acestei mari unităţi strategice spatele zonei de operaţii pe cursul superior al Prutului.

Concepţia germană de a atrage forţele române cât mai spre nord contravenea şi poziţiei Marelui Stat Major român, care intenţiona să pregătească „primirea bătăliei pe o poziţie foarte tare” de unde să se poată face faţă atacurilor executate de inamic cu blindate, care să permită dispunerea rezervelor în adâncime şi organizarea unui „al doilea câmp de bătălie defensivă” pe care să-l poată ocupa la nevoie cu o parte din rezerve. Precizând că diviziile Armatei 4 reprezentau „ultimele rezerve militare ale neamului românesc”, generalul Ilie Şteflea făcea cunoscut că mareşalul Ion Antonescu „nu poate risca să le piardă aruncându-le în luptă fără armament ofensiv (care de luptă, tunuri de asalt), fără armament anticar (tunuri grele anticar, transportoare etc.), fără mijloace de transmisiuni, în special radio, fără servicii şi deci fără a se fi realizat închegarea marilor unităţi ale Armatei 4 într-un sistem operativ ofensiv”.

Remobilizată abia la 15 martie 1944, la o zi după ce forţele sovietice depăşiseră Bugul, Armata 4 a primit misiunea să asigure, în Transnistria, cu Grupul „Cantemir” (Divizia 5 infanterie şi Detaşamentul „Rareş”), evacuarea „în întregime, în ordine şi la timp” a tuturor unităţilor şi formaţiunilor militare şi a autorităţilor civile, să organizeze capete de pod cu detaşamente mixte (infanterie, cavalerie, artilerie etc.) în zona podurilor de cale ferată, rutiere sau improvizate şi să desfăşoare, sub presiunea inamicului „o acţiune întârzietoare”, iar în Moldova să încetinească înaintarea inamicului spre aliniamentul Târgu Neamţ, Dealul Mare, care trebuia apărat cu forţele principale. Pentru îndeplinirea misiunii, la 26 martie, Armata 4 română şi Armata 8 germană au constituit Gruparea de armate „Wohler”, iar Armata 3 română şi Armata 6 germană Gruparea de armate „Dumitrescu”, ambele fiind subordonate Grupului de armate „A”, care la 6 aprilie a luat denumirea de Grupul de armate „Ucraina de Sud” (comandant: generalul Ferdinand Schorner).

În concepţia comandamentului român, Armata 4 putea trece la o acţiune ofensivă doar în condiţiile în care frontul era consolidat pe Nistru şi în partea centrală a Basarabiei şi în situaţia în care trupele germane ar fi declanşat şi ele o ofensivă dinspre nord-vest spre sud-est în spaţiul Tarnopol, Cernăuţi. Atâta timp cât aceste deziderate nu erau îndeplinite, şeful Marelui Stat Major făcea cunoscut că Ion Antonescu considera „o aventură a arunca Armata 4 înainte în condiţiile în care se găseşte” şi aprecia că apărarea era mult mai utilă pe poziţia Târgu Neamţ - Dealu Mare de unde putea apăra „restul Ţării Româneşti şi liniile de comunicaţii ale frontului de sud”.

În final, însă, la cererile insistente ale generalului Otto Wohler, comandantul Armatei 8 germane, mareşalul Ion Antonescu a acceptat, la 15 aprilie, introducerea unor mari unităţi române în capul de pod situat la nord de Bahlui, ordonând ca acestea să fie aduse din linia a doua pentru „a nu degarnisi poziţia de rezistenţă”. Pentru Ion Antonescu problema căpăta însă şi un important aspect strategic, deoarece era convins că „interesul politic al României cere ca Basarabia, inclusiv oraşul Iaşi, să fie păstrate”, la 21 august 1944 el declarând generalului Hans Friessner că „se simte răspunzător pentru fiecare petec de pământ care se pierde”.

Situaţia a fost agravată de retragerea de pe front, în vara anului 1944, a 11 divizii germane, dintre care şapte blindate, fapt care a slăbit considerabil capacitatea de rezistenţă a frontului, la est de Siret, în special la nord de comunicaţia Târgu Frumos-Iaşi, dispozitiv care îşi avea raţiunea de a fi şi puterea de reacţie în mobilitatea şi forţa de şoc a blindatelor germane. Într-un asemenea context, după mai multe lupte cu caracter local, desfăşurate în perioada aprilie-iunie 1944, pe cursul mijlociu şi inferior al Nistrului, fronturile 2 şi 3 ucrainene, comandate de generalii R.I. Malinovski şi F.I. Tolbuhin, au declanşat la 20 august 1944, sub coordonarea mareşalului S.K. Timoşenko, o amplă operaţie ofensivă, intrată în istorie sub denumirea „Iaşi-Chişinău”.

Marele Cartier General al Comandamentului Suprem Sovietic a afectat acestei operaţii 13 armate (din care două aeriene şi una de tancuri), 5 corpuri de tancuri, mecanizate şi de cavalerie, o brigadă mecanizată independentă, care dispuneau de 92 de divizii de infanterie şi cavalerie, de 3 raioane fortificate, 17 divizii de artilerie şi aruncătoare de mine, 15 divizii de aviaţie şi două brigăzi de infanterie marină. Toate încadrate cu 1.250.000 de militari, din care 930.000 de combatanţi, şi dotate cu 16.000 de tunuri şi aruncătoare de mine (cu calibru minim de 76 mm), peste 1.860 de tancuri şi autotunuri, 2.200 de avioane (cu cele ale aviaţiei flotei). Astfel, comandamentul sovietic a realizat, pe ansamblul frontului o superioritate de forţe de 1,4 ori efective, de peste două ori la artilerie şi aviaţie şi de 4,5 ori la tancuri.

În sectoare de rupere, forţele sovietice erau superioare de până la 4-6 ori. În faţa forţelor sovietice s-a aflat Grupul de armate „Ucraina de Sud”, comandat de la 25 iulie, de generalul Hans Friessner, pe un front de 654 km (387 km apăraţi de forţele germane şi 267 km de cele române), cu 25 de divizii germane şi 20 de divizii române, precum şi de o serie de brigăzi, regimente şi batalioane independente sprijinite de Flota 4 aeriană. Dacă în ansamblu, pe front şi în zona de etape, efectivele trupelor române şi germane depăşeau cifra de 800.000 de militari, situaţia era cu totul nefavorabilă în ceea ce priveşte efectivele din linia întâi şi mai ales din viitoarele sectoare de rupere.

În acest context, forţele sovietice au reuşit să producă încă din prima zi mari pierderi, în special în sectoarele de luptă ale trupelor române, unde a fost dată lovitura principală. Pentru remedierea situaţiei, în seara zilei de 21 august, când forţele sovietice făcuseră deja o breşă în dispozitivul Armatei 4, largă de 65 km şi adâncă de 40 km (la orele 15,40 a fost ocupat oraşul Iaşi), mareşalul Ion Antonescu, sosit pe front, a analizat, la comandamentul Armatei 4, împreună cu generalii Gheorghe Avramescu, Ilie Şteflea, Otto Wohler etc., principalele măsuri care se impuneau a fi luate pentru „oprirea ofensivei ruse sau sustragerea forţelor din Moldova de la o distrugere care pare iminentă”. Mareşalul Ion Antonescu, generalii Ilie Şteflea şi Otto Wohler au cerut continuarea rezistenţei pe poziţia înaitată de la sud de Bahlui, în timp ce restul generalilor românii s-au pronunţat pentru replierea trupelor pe poziţia fortificată dintre Iaşi şi Piatra Neamţ, considerată a fi „singura care mai poate da putinţa unei rezistenţe”.

În final, generalul Hans Friessner a decis continuarea rezistenţei „pe loc”, iar generalul Otto Wohler a cerut ca eventualele ordine contrare ale Armatei 4 române „să nu se execute”. Aceasta în condiţiile în care numai pe direcţiile loviturilor principale, comandamentul sovietic dispunea, în seara zilei de 23 august, de 25 de divizii neintroduse în luptă, inclusiv eşaloanele doi ale armatelor şi ale unor corpuri de armate. Dată fiind înaintarea continuă a trupelor sovietice, care la 22 august 1944 străpunseseră şi poziţia fortificată „Traian”, apropiindu-se de Vaslui (în sudul Basarabiei trupele Frontului 3 ucrainean ajunseseră pe aliniamentul Gura Galbenă, Comrat), mareşalul Ion Antonescu s-a deplasat, în după-amiaza zilei de 22 august, la postul de comandă al Grupului de armate „Ucraina Sud”, unde a cerut replierea trupelor pe poziţia Adjud, Oancea, Bolgrad. Deşi ordinul mareşalului român prevedea că forţele principale ale Armatei 4 trebuiau să se găsească în seara zilei pe râul Moldova, cu ariergărzile pe Siret, generalul Otto Wohler a cerut, la orele 2,07, ca replierea să se pregătească pentru noaptea de 23 spre 24 august 1944.

Până atunci, Armata 4 trebuia să constituie „o rezervă mobilă de intervenţie în zona de la nord de Roman”. Apreciind acest ordin al comandantului german ca fiind în totală discordanţă cu situaţia gravă de pe front, generalul Gheorghe Avramescu a făcut cunoscut că nu-şi mai putea îndeplini atribuţiile şi a cerut să fie dată comanda armatei generalului Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major, aflat şi el în zona frontului. Pe măsură ce forţele sovietice înaintau spre sud, neîncrederea şi suspiciunea dintre comandamentele române şi germane creşteau mereu. Sugestiv în acest sens este ordinul mareşalului român de a se „pune ordine pe comunicaţii, a strânge fugarii şi formaţiunile în retragere şi a înjgheba cât mai grabnic rezerve pe direcţiile de pătrundere ale inamicului”, de a se executa cu stricteţe legea „executându-se toţi acei care fug din faţa inamicului”.

Cu toate acestea, situaţia militară de pe front a devenit din ce în ce mai dezastruoasă, în seara zilei de 23 august 1944, Corpul 18 tancuri din compunerea Frontului 3 ucrainean ajungând în zona Huşi, iar Corpul 7 mecanizat (Frontul 3 ucrainean) la trecerile de peste Prut de la Leuşeni. Astfel, aşa cum aprecia generalul Hans Friessner, încercuirea Armatei 6 germane şi a trupelor române care luptau în masivul Corneşti devenea „o certitudine”. Beneficiind de o superioritate zdrobitoare de forţe, Frontul 2 ucrainean pătrunsese, în 4 zile, 80 km în adâncimea dispozitivului de luptă germano-român, pe un front de circa 240 km, iar cele ale Frontului 3 ucrainean aproape 110 km, pe un front de 350 km.

La 23 august 1944, în momentul trecerii României de partea Naţiunilor Unite, frontul germano-româno-sovietic urma traseul Târgu Neamţ, nord-est Roman, nord Bârlad, nord-vest Huşi, nord-vest Bujoru, nord Chişinău, sud-est Rezina, est Leova, Taraclia, nord Tatarbunar. Din totalul forţelor române, 6 mari unităţi (diviziile 2, 11, 14, 15 infanterie, 5 cavalerie, Comandamentul 110 infanterie), dispuse între limanul Nistrului şi Iaşi, suferiseră pierderi mari în luptele anterioare, fiind în mare parte încercuite de trupele sovietice. Alte 9 mari unităţi (diviziile 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi comandamentele 101 şi 102 munte), aflate la sud de aliniamentul Vaslui, Bacău, în retragere spre linia fortificată Focşani, Nămoloasa, Brăila, înregistraseră şi ele pierderi mari (mai puţin diviziile 18 infanterie şi 1 cavalerie, aflate iniţial în rezervă). La nord de Bacău, forţele principale ale Armatei 4 (10 mari unităţi: diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată, comandamentele 103 şi 104 munte) continuau să-şi menţină capacitatea de luptă.

Pătrunderea forţelor sovietice la vest de Siret, între Roman şi Piatra Neamţ, avea să ducă însă la interceptarea, în scurt timp, a căilor de comunicaţie pe care se repliau aceste divizii, majoritatea fiind dezarmate, în mod inexplicabil, după trecerea României de partea Naţiunilor Unite. Aflată într-o situaţie extrem de dificilă, atacată pe frontul terestru de peste 1.000.000 de militari sovietici, iar pe cel aerian cu sute de bombardiere americane şi engleze, aflată într-o alianţă cu un partener care a acordat prioritate apărării spaţiului polonez şi nu celui românesc, România a înregistrat, în august 1944, pe frontul din Moldova, o înfrângere categorică, posibilitatea transformării întregului teritoriu naţional în teatru de acţiuni militare fiind anulată, în chip fericit, de trecerea ţării de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944.

Check Also

Bătălia dintre Monitor şi Merrimack (9 martie 1862)

Bătălia dintre Monitor şi Merrimack (9 martie 1862) este o confruntare navală, la Hampton Roads, …

Bătălia din Iutlanda (31 mai – 1 iunie 1916)

Bătălia din Iutlanda (31 mai – 1 iunie 1916) este singura mare confruntare dintre flota …

Bătălia din Golful Mobile (5 august 1864)

Bătălia din Golful Mobile (5 august 1864) este o bătălie navală în timpul Războiului Civil …

Bătălia din Golful Manila (1 mai 1898)

Bătălia din Golful Manila (1 mai 1898) este o bătălie navală disputată în cadrul Războiului …

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944)

Bătălia din Golful Leyte (23-26 octombrie 1944) este o bătălie navală şi aeriană decisivă în …