Bătălia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) (17-19 octombrie 1448)

Insuccesele militare din anii 1444-1445 nu l-au determinat pe Iancu de Hunedoara să schimbe orientarea politicii sale externe. În anul 1447 a desfăşurat o amplă activitate diplomatică pentru constituirea unei largi coaliţii otomane, în care Papalitatea a avut un rol important, încheiată fără rezultate concrete, între altele, având informaţii despre o înţelegere a lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti, cu otomanii, a intervenit, către sfârşitul anului, cu armata la sud de Carpaţi. În satul Bălteni, Vlad Dracul şi fiul său Mircea au fost ucişi, Iancu de Hunedoara ocupând apoi Târgovişte. Aici l-a instalat domn pe Vladislav al II-lea, din familia Dăneştilor opusă celei a Drăculeştilor din care provenea Vlad Dracul.

În primăvara anului 1448, domnitorul Moldovei, Petru al II-lea, i-a cedat lui Iancu de Hunedoara, cumnat şi protector al său, cetatea Chilia. Prin aceasta, voievodul transilvan, care era şi guvernator al Ungariei, stăpânea întregul parcurs mijlociu al fluviului Dunărea, de la Belgrad la vărsare. Moldova a pierdut, însă, o poziţie strategică şi comercială deosebită, Chilia fiind, în următorii ani, un subiect de dispută între cele două ţări. În anul 1448, Iancu a intensificat cererile de ajutor către Papalitate şi marile ţări apusene dar răspunsul a fost negativ.

În aceste condiţii, el a fost nevoit să se bizuie pe propriile forţe şi pe sprijinul vecinilor - Polonia, Serbia, Bosnia, Albania, Ţara Românească şi Moldova. Prima trecea prin mari dificultăţi financiare, astfel că regele Cazimir al IV-lea Jagello a trimis un detaşament de 1000 de călăreţi. Despotul sârb Gheorghe Brankovici a refuzat încheierea unei alianţe cu Iancu de Hunedoara, motivând slabele şanse ale campaniei, dar, în fond temându-se să se angajeze în disputa otomană-ungară. La rândul său, Bosnia n-a putut veni în ajutorul lui Iancu, datorită disputelor cu Serbia pentru ţinutul Srebenica.

Cele două ţări româneşti extra-carpatice, ai căror domni erau aliaţii lui Iancu, au trimis fiecare contingente pentru viitoarea campanie - 8.000 de călăreţi din Ţara Românească şi 3.000 din Moldova. Alături de munteni şi moldoveni la campanie au luat parte şi 2.000 de români din Transilvania. Din totalul oastei lui Iancu, de circa 22.000-24.000 de ostaşi, după cum menţionează izvoarele epocii, românii reprezentau peste jumătate din efectiv. Osatura oastei era reprezentată de banderiile regale, în compunerea cărora intrau ostaşi plătiţi din veniturile regale pe care Iancu, în calitate de guvernator al Ungariei, le putea utiliza.

Marea nobilime ungară a fost foarte reticentă în sprijinirea campaniei iniţiate de Iancu de Hunedoara deoarece nu dorea întărirea poziţiei sale în cadrul regatului. Din punct de vedere al structurii pe arme, oastea lui Iancu era compusă din cavalerie, la care se adăugau un număr de circa 4.000 de infanterişti. El avea, de asemenea, în organică, 300 de tunuri, dintre care 240 uşoare şi 60 mari (grele). Dotarea era cea obişnuită în epocă - arcuri cu săgeţi, lănci, săbii, suliţe, scuturi etc.

De cealaltă parte, armata otomană, condusă de sultanul Murad al II-lea, era mult mai numeroasă, efectivul ridicându-se la circa 50.000-60.000 de oameni, după izvoarele otomane. Sunt surse contemporane care menţionează cifra de 100.000 de ostaşi, 150.000 de oameni sau chiar 400.000. Obiectivele campaniei stabilite de Iancu erau ambiţioase - învingerea armatei otomane, cucerirea Macedoniei şi portului Salonic, ocupat de inamic în anul 1429 şi realizarea legăturii cu forţele albaneze, conduse de Ghiorghi Castriota Skanderbeg, care obţinuseră, în anii anteriori, victorii importante împotriva otomanilor. Pentru atingerea acestui ultim obiectiv, Iancu a hotărât să se deplaseze la Kosovopolje, pentru ca, ulterior, cu forţele reunite să se îndrepte spre Macedonia. La 28 septembrie 1448, Iancu de Hunedoara în fruntea armatei sale a trecut Dunărea în aval de vărsarea Moravei în fluviu, îndreptându-se spre locul fixat.

La aflarea acestei veşti, sultanul Murad s-a deplasat de la Adrianopol la Sofia, unde a proclamat „războiul sfânt”, luând măsuri pentru mobilizarea oastei. A pornit apoi pe urmele oastei lui Iancu, distanţa dintre cele două grupări de forţe fiind de 2-3 zile de marş. La 16 octombrie 1448, oastea creştină a ajuns la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) şi şi-a stabilit tabăra în nordul câmpiei, pe râul Sitniţa, aşteptând sosirea armatei lui Skanderbeg. În dimineaţa zilei de 17 octombrie 1448, Iancu de Hunedoara a avut parte de o surpriză de proporţii, în preajma taberei sale sosind avangarda otomană şi nu trupele albaneze. În această nouă situaţie, Iancu a decis să-i înfrunte pe otomani, ocupând o poziţie întărită pe platoul Plementina, valorificând astfel avantajele terenului. Dar, sultanul Murad II a simulat un atac general după care a dispus retragerea, fapt ce l-a determinat pe Iancu să părăsească poziţia întărită. Ambii beligeranţi şi-au dispus forţele pe malul stâng al Sitniţei, tabăra creştină fiind amplasată pe malul drept al râului.

Iancu de Hunedoara a dispus în centrul dispozitivului său banderiile regale, o parte din cavaleria cuirasată croată şi din artilerie, în special cea grea. Tot în centru dar mai în spate era rezerva. La flancul drept, comandat de nobilul Benedict de Losonczi, se găseau banderiile nobililor, având în prima linie cavaleria uşoară, iar în spate cea grea. La flancul stâng, pus sub conducerea lui Ştefan Banffy, au fost dislocaţi cea mai mare parte din ostaşii corpului expediţionar din Ţara Românească, oştenii din Moldova şi cuirasaţii maghiari. Sultanul Murad al II-lea a aşezat la mijloc ienicerii, iar în spatele acestora artileria şi mai înapoi tabăra. De remarcat că otomanii amenajaseră, în centrul dispozitivului lor, fortificaţii de campanie, dispuse pe trei linii. La flancul stâng a dispus spahiii europeni, iar la cel drept spahiii asiatici, ceea ce reprezenta o inovaţie pentru otomani, care în campaniile de până atunci de pe bătrânul continent adoptau un dispozitiv invers.

Iniţiativa declanşării ostilităţilor au avut-o otomanii care, în dimineaţa zilei de 18 octombrie 1448, au atacat cu flancul lor stâng, comandat de Karadja paşa, flancul drept al armatei lui Iancu. Oştenii creştini au răspuns cu vigoare, astfel că balanţa înclina de partea lor. Dar, pentru a face faţă atacului la aripa lui dreapta, Iancu a slăbit într-o măsură centrul dispozitivului său, manevră sesizată de sultanul Murad al II-lea care a atacat cu trupe proaspete. Otomanii au fost respinşi de tirul artileriei armatei creştine, la sfârşitul zilei confruntarea încheindu-se nedecis. În timpul nopţii, Iancu a încercat un atac surpriză asupra armatei otomane, dar ienicerii, avertizaţi probabil de această intenţie, au fost la post şi i-au respins pe atacatori.

Ziua de 19 octombrie a fost hotărâtoare pentru soarta bătăliei. Iancu de Hunedoara a intenţionat să învăluie cele două flancuri ale inamicului, folosind cavaleria uşoară şi grea. La rândul său, sultanul Murad a recurs la un plan ingenios, retrăgând de la flancul său stâng cavaleria din Thessalia, pe care a pus-o sub comanda lui Turahan, beilerbeiul Rumeliei. Ea a primit misiunea să desfăşoare o largă manevră de învăluire a flancului stâng al armatei creştine. Şi, în această zi, otomanii au declanşat primii atacul, dar treptat forţele conduse de Iancu au preluat iniţiativa, presând asupra celor două flancuri ale adversarului. Gruparea condusă de Benedict Losonczi, de la flancul drept a ajuns în spatele ienicerilor, aceştia fiind atacaţi frontal şi de forţele conduse de Iancu de Hunedoara. Balanţa părea că înclină de partea voievodului Transilvaniei.

Dar, treptat, au apărut rezervele otomane care, deşi nu erau de cea mai bună calitate, au redresat situaţia. Iancu, însuşi, a fost în mare pericol, căzând de pe cal. A fost salvat de Teodor, un cneaz de pe meleaguri hunedorene care i-a oferit calul său, faptă pentru care a fost ulterior răsplătit cu danii de moşii. Soarta bătăliei s-a decis la flancul stâng al armatei lui Iancu, acolo unde cavaleria condusă de Ioan Szekely, în care se găseau cea mai mare parte a ostaşilor munteni şi moldoveni, a avansat destul de mult. Sesizând avansul grupării creştine, sultanul Murad a dispus intrarea în acţiune a trupelor de sub comanda lui Turahan Bey. Atacată din flanc şi spate, cavaleria creştină a fost risipită, parte dintre ostaşi fiind ucişi, parte luaţi prizonieri.

În aceste condiţii, Iancu a hotărât retragerea trupelor în tabăra întărită, organizată după model husit, cu căruţe legate roată la roată, dublate de lucrări de fortificaţie de campanie. În zorii zilei, un detaşament de sacrificiu a atacat armata otomană, facilitând astfel ieşirea lui Iancu din încercuire. După destule peripeţii, Iancu a fost un timp închis de despotul Serbiei, Brankovici, a ajuns, la 24 decembrie 1448, la Seghedin. Pierderile celor două părţi au fost numeroase. Armata creştină a pierdut aproximativ 17.000 de oameni, iar otomanii între 30.000-35.000 de militari. Înfrângerea suferită pe Câmpia Mierlei, acolo unde, în 1389, tot în urma unei bătălii, Serbia îşi pierdea independenţa, s-a datorat superiorităţii numerice a otomanilor, dar şi unor greşeli comise de Iancu, dintre care am menţiona slaba activitate informativă, astfel că el nu a cunoscut intenţiile şi mişcările sultanului Murad al II-lea.

Bătălia de la Kosovopolje, din octombrie 1448 a marcat sfârşitul fazei ofensive antiotomane, conduse de Iancu de Hunedoara. În perioada ulterioară, el va încerca să stăvilească expansiunea Porţii Otomane spre centrul Europei, impulsionată şi de cucerirea Constantinopolului (1453) de către Mehmed al II-lea, eveniment care a zguduit lumea creştină. În acelaşi timp, înfrângerea a contribuit la slăbirea poziţiilor lui Iancu în cadrul regatului ungar, marea nobilime încercând să-şi recâştige poziţiile.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …