Bătălia de la Călugăreni (13/23 august 1595)

După victoria de la Şerpăteşti, din ianuarie 1595, Mihai Viteazul a continuat acţiunile militare pe aliniamentul fluviului Dunărea, cel mai important succes fiind cucerirea Brăilei (10 aprilie 1595) în urma unui lung asediu. Concomitent, gruparea tătărească, aflată la Vidin, împreună cu un detaşament de mercenari sârbi, au executat un puternic atac asupra Craiovei, apărată de numai 160 de oşteni sub comanda căpitanului raguzan Deli Marcu.

Situaţia creată în cele două principate româneşti l-a determinat pe noul sultan Mehmed al III-lea, ce preluase tronul imperiului, în ianuarie 1595, după moartea tatălui său, Murad al II-lea, să ia măsuri energice. El intenţiona să acţioneze cu două grupări - una pe direcţia Silistra-Chilia, împotriva Moldovei şi cealaltă dinspre Giurgiu spre Bucureşti, scopul urmărit fiind nimicirea forţelor militare ale celor două principate şi transformarea lor în paşalâc. În vederea atingerii unui asemenea obiectiv, sultanul a concentrat o oaste numeroasă, apreciată diferit. Nicolae Bălcescu vorbeşte de 180.000 de oameni, A.D. Xenopol şi I.D. Sârbu se opresc în jurul cifrei de 100.000, iar P.P. Panaitescu şi C.C. Giurescu apreciază că armata otomană nu a depăşit 40.000 de ostaşi.

Oastea otomană a fost pusă sub comanda marelui vizir Ferhat Paşa, dar acesta a fost schimbat din funcţie datorită intrigilor rivalului său, Sinan Paşa, care a preluat comanda forţelor îndreptate împotriva lui Mihai. De partea cealaltă, Mihai Viteazul a urmărit, într-o primă fază, întârzierea oncentrării forţelor otomane la Dunăre şi împiedicarea forţării fluviului de către acestea, în a doua fază. În cazul accederii otomanilor pe propriul teritoriu, ele urmau să fie hărţuite şi atrase într-un loc convenabil, unde să se dea bătălia decisivă în sfârşit, dacă inamicul nu putea fi învins decisiv, oastea munteană se retrăgea spre munţi, pentru a aştepta ajutoarele promise de Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Această prevedere era cuprinsă în tratatul de la Alba lulia (20 mai 1595), negociat şi semnat de o delegaţie de boieri, condusă de mitropolitul Eftimie. Documentul conţinea clauze umilitoare pentru Mihai, care devenea locţiitor al lui Bathory, dar a fost acceptat de domn, în speranţa depăşirii marelui pericol otoman.

Pe plan militar, încercările lui Mihai de a bloca trecerea Dunării de către forţele otomane au eşuat. De asemenea, solicitările de ajutor adresate ţărilor creştine aliate au rămas fără răspuns. Rămas singur, Mihai a fost nevoit să se bizuie doar pe forţele proprii, la care s-a adăugat detaşamentul de 2.000 de ostaşi, condus de Albert Kiraly. Oastea sa se ridica la 16.000 de oameni, din care 8.000 de mercenari şi 12 tunuri. În zilele de 17-19 august 1595, marele vizir Sinan Paşa a trecut Dunărea la Rusciuc-Giurgiu, reuşind să construiască şi un pod de vase, supravegheat de garnizoana cetăţii Giurgiu, pe care otomanii au reuşit să o păstreze. În aceste condiţii, Mihai şi-a retras forţele spre nord, hărţuind permanent armata otomană. Locul bătăliei a fost ales de domn la Călugăreni, localitate situată la aproximativ jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu, unde se unesc două râuri -Neajlov şi Câlnişte. Regiunea era bine cunoscută lui Mihai din timpul luptelor din iarna şi primăvara anului 1595, îngustimea şi caracterul mlăştinos al terenului nepermiţând valorificarea superiorităţii numerice a armatei otomane.

În vederea confruntării, Mihai a adoptat un dispozitiv pe două linii, zece tunuri fiind dispuse în faţa primului aliniament pentru a ţine sub foc podul peste râul Neajlov. Rezerva, cifrată la 6.000 de oameni cu două tunuri, a fost dispusă mai în spate, înapoia aripei drepte, ea având misiunea de a face faţă unei eventuale manevre de învăluire a armatei otomane. Trupele lui Mihai erau dislocate la circa 4 km de tabăra avangărzii oştii adverse şi 10 km de cea a forţelor principale. Cât priveşte armata otomană, Sinan a contat pe superioritatea sa numerică, dispozitivul fiind unul clasic, ienicerii la mijloc şi spahiii pe flancuri, ceea ce permitea o manevră dublu învăluitoare. Nu există o descriere amănunţită a bătăliei, dar analiza izvoarelor arătă că au existat trei faze. Prima dintre ele a constat în atacul fulgerător al cavaleriei române asupra avangărzii otomane, care a fost respinsă la sud de Neajlov către tabăra forţelor principale. Acest atac curajos l-a determinat pe Sinan să trimită un detaşament de circa 12.000 de oameni ca să redreseze situaţia, dar acesta a intrat într-o ambuscadă, fiind împrăştiat.

A doua fază a implicat intrarea în luptă a forţelor principale otomane (ienicerii şi azapii), superioare numeric celor româneşti. Concomitent, Sinan a dispus ca două grupări să învăluie oastea lui Mihai Viteazul, Hasan Paşa pe la vest, iar Satârgi Paşa pe la est. Ultima s-a rătăcit şi nu a luat parte la bătălie. O aprigă confruntare care a durat mai multe ore, de la amiază până la chindie, cum precizează cronicile otomane, a avut loc în jurul podului peste Neajlov. În faţa presiunii forţelor otomane, Mihai s-a retras lent, adoptând un dispozitiv în unghi ascuţit spre inamic. El a pierdut cele zece tunuri şi a fost obligat să facă joncţiunea cu rezerva.

Pentru redresarea situaţiei, domnul a organizat o manevră inteligentă; un detaşament de călăreţi (300-400 de persoane), comandat de căpitanul Cocea a atacat peste apa Neajlovului, în flancul stâng şi spatele oastei otomane. Concomitent, forţele principale, în fruntea cărora se afla însuşi domnul, au declanşat atacul frontal. Succesul obţinut a fost total, oastea otomană fiind respinsă cu mari pierderi (unele izvoare vorbesc de 7.000 de morţi), iar tunurile recucerite. Sinan Paşa, comandantul armatei otomane a căzut de pe cal fiind salvat de un militar destoinic, iar alţi comandanţi otomani şi-au pierdut viaţa în mlaştinile Neajlovului. Manevra corpului de oaste, comandat de Hasan, care a atacat oastea munteană la flancul său drept şi superioritatea numerică evidentă a otomanilor l-au determinat pe Mihai Viteazul ca, la adăpostul întunericului, să se retragă la Copăceni, apoi la Bucureşti şi de acolo spre munţi. Şi-a instalat tabăra la Stoeneşti, unde a aşteptat ajutorul lui Sigismund Bathory.

Bătălia de la Călugăreni a reprezentat o victorie strălucită repurtată de Mihai Viteazul, care i-a consolidat prestigiul în lumea creştină. Semnificaţia ei a reprezentat un subiect de dispută în istoriografie, având în vedere faptul că Mihai s-a retras de pe câmpul de luptă, ceea ce arată că a fost una incompletă, de vreme ce învingătorul nu a fost capabil să determine nici înfrângerea definitivă a inamicului, nici retragerea lui de pe teritoriul propriu.

Nicolae Bălcescu, întemeietorul istoriografiei militare române moderne, aprecia că, la Călugăreni, românii au scris „cu sabie şi cu sânge pagina cea mai strălucită din analele lor”. Este, fără îndoială, o exagerare, dar autoritatea marelui istoric şi om politic, cel care l-a proiectat pe Mihai Viteazul drept simbolul redeşteptării naţionale, a avut câştig de cauză. În realitate, victoria indiscutabilă de la Călugăreni a fost una de etapă, Mihai atingându-şi scopurile pe care şi le-a propus - provocarea unei înfrângeri inamicului, întârzierea înaintării, deteriorarea stării sale morale etc. Părăsirea câmpului de luptă, după o consultare cu boierii, a arătat pragmatismul domnului, care a apreciat, că, în condiţiile date, nu mai poate risca o nouă confruntare cu armata lui Sinan Paşa, care îşi angajase doar o parte din efectiv.

Din punct de vedere al artei militare, bătălia de la Călugăreni reprezintă un model al modului cum un beligerant inferior numeric poate obţine victoria pe câmpul de luptă, prin folosirea unor procedee ingenioase. Dintre ele reţinem: hărţuirea permanentă a inamicului; folosirea obstacolului natural; atragerea lui peste obstacol şi nimicirea prin riposte ofensive, inteligent concepute şi materializate riguros; exemplul personal al domnului în momentele grele ale confruntării etc. Şi, peste toate, bătălia de la Călugăreni a demonstrat calităţile militare ieşite din comun ale lui Mihai Viteazul, devenit ca urmare a succeselor, deopotrivă, un erou şi o speranţă pentru toţi cei care se aflau sub dominaţia Porţii Otomane.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …