Basmele lui Ioan Slavici

Partizan al criteriului valoric, conform căruia crezul său artistic se subsumează celui moral, fidel ideii moralei în artă, văzută ca singura modalitate de manifestare justă a geniului creator, Ioan Slavici şi-a subsumat permanent acestor principii moral-artistice parcursul devenirii scriitoriceşti. Această problemă a raportului dintre artă şi morală a constituit una din temele intens dezbătute de exegeţii operei slaviciene.

Pornind de la afirmaţiile lui Titu Maiorescu, din articolul Comediile d-lui Caragiale, în care criticul dezbate influenţa morală a artei şi cele două condiţii ale unei opere (înălţarea morală şi ideală a artistului şi puterea creatoare - geniul), Ion Dodu Bălan remarcă faptul că Slavici le-a îndeplinit pe amândouă, fiind vizibilă o preocupare insistentă pentru aspectul moral al existenţei umane: „orice temă estetică ar aborda el din punct de vedere teoretic, ajunge până la urmă, tot în domeniul eticii, pentru că, în viziunea lui, totul e subordonat moralei”.

Criticul menţionează că abordând, dintr-o perspectivăromânească, problemele morale eterne, categorii esenţiale ale conştiinţei, Slavici aduce (...) elemente definitorii ale etnopsihologiei noastre, grefate pe realităţi concrete. Analiza morală evidenţiază existenţa umană, felul propriu de aflai românului, şi de a reacţiona în faţa vieţii”.

Opera lui Ioan Slavici rămâne o operă actuală, prin maniera în care a abordat aspectele sociale şi adevărul, prin valoarea etică a personajelor, prin universul moral al omului şi prin înţelegerea lui. În critica literară, a fost dezbătut epicul şi eticul operei slaviciene de la debut până la finalul ei, programul moral aflându-se într-o permanentă evoluţie. Prin urmare, eticul devine, la Slavici, estetic, opera abordând probleme morale, dovedind o bună cunoaştere a etosului autohton, dar şi a marilor modele etice oferite de literatură. Mihai Cimpoi descrie universul slavician drept unul „eticizat, axat pe o analogizare deosebită a esteticului cu eticul”.

Ioan Slavici

Pompiliu Constantinescu, vorbind de Literatura Ardealului sublinia, în cazul lui Slavici, un temperament etnic ardelenesc, cu un puternic filon moral-educativ. Ca şi ceilalţi scriitori transilvăneni care au urmărit conturarea omului moral, restabilirea demnităţii lui, Ioan Slavici vine în descendenţa iluminiştilor ardeleni. Eticul reprezintă, la Slavici, o „grilă de interpretare a lumii, moralismul său fiind o stare de spirit tipic ardelenească, cu rădăcini adânci în creaţia populară orală”. Ioan Slavici ne convinge prin personajele sale, încadrate fără excepţie în domeniul eticului, că există o organizare morală a societăţii şi că morala populară determină comportamentul lor.

Legăturile artei cu morala au fost intens dezbătute de către Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, iar Ioan Slavici a cunoscut evident aceste teorii. Prozatorul «crede că arta trebuie să fie morală, un „nutriment spiritual” care se „adapă” cu adevărurile vieţii». El mărturiseşte: „gândind bine, omul îşi formează idei frumoase”.

„Frumosul e deci rezultatul binelui, manifestarea lui, împreunarea lui, iar binele e fondul frumosului, firea lui cea adevărată pe care nu putem decât s-o înţelegem”. Şi Tudor Vianu afirmă că frumosul din plan estetic corespunde binelui din plan moral, iar urâtul corespunde răului. Astfel - conchide Ion Dodu Bălan - în viziunea lui Slavici, «binele, adevărul şi frumosul sunt valori complementare care se justifică şi se explică reciproc. Opera de artă este creată în limitele realului şi adevărului, e chemată să reproducă stări sufleteşti puternice, cu eroi cu o voinţă uriaşă care „dărâmă munţii” şi au reacţii nestăvilite, de unde sursa tragismului lor, a acelui nenoroc dureros (...). Moara cu noroc e, în fond, un loc fără noroc, blestemat, o moară virtuală a nenorocului tragic, în care destinul şi viciul macină existenţa eroilor».

Basm

Critica a intuit faptul că Ioan Slavici uneşte principiile, moralei populare şi ale pedagogiei sociale cu cele însuşite de el din studiile unor filosofi. S-a vorbit de o etică universalistă prin valorificarea eticii populare, a postulatelor schopenhaueriene, kantiene, confuciene. Mihai Cimpoi subliniază că moralismul lui Slavici vine dintr-un program doctrinar schopenhauerian-confucian-budist-creştin, Slavici fiind un „autor etico-epic, modul său narativ fiind diegeza auctorială cu propensiune spre discursul reflexiv-moralist, abstract după acelaşi naratolog, dar salvat prin «zbuciumul» şi deliberările îndelungi ale personajelor”.

Ion Breazu intuieşte în moralismul lui Slavici principiile filosofiei confucianiste, fapt recunoscut şi de autorul însuşi. Această influenţă se poate observa în Fapta omenească: „Nu este nici un om care nu se simte mulţumit în clipa când el însuşi se stăpâneşte pe sine, îşi pune frâu, nu voieşte ceea ce firea lui îl împinge să facă”. Se poate observa aici pledarea pentru virtutea cumpătării.

Mihai Cimpoi afirmă că opera lui Slavici trebuie văzută „prin prisma acestei meditaţii etice care stăruie la frontiera dintre bine şi rău, dintre schopenhaueriana voinţă de a fi şi spencerienele tendinţe deviatoare. Confuciana împărăţie a mijlocului se tulbură, se înceţoşează în sfera raţiunii practice a erosului”.

Slavici se dovedeşte un prozator original, cu un corpus nuvelistic omogen, în care fiecare secvenţă reprezintă o valoare certă: Popa Tanda, prin virtuţile ei educative, O viaţă pierdută şi Moara cu noroc, prin psihologie, iar Scormon şi La crucea din sat, prin prezentarea originală a idilicului; Mara, prin fineţea analizei psihologice, astfel „romanul românesc câştigând şi mai mult în complexitate, Slavici devenind un fel de Balzac al vieţii rurale, dar şi al târgurilor de provincie. Pe lângă fresca socială şi tipologie, naraţiunea se mai caracterizează şi prin fineţea analizei psihologice”.

Putem spune că Slavici este un homo ethicus, un moralist, un pedagog şi un filosof social. Putem afirma că Slavici a avut mai multe vocaţii: în primul rând, pe cea de scriitor moralist şi, în al doilea rând, pe cea de pedagog. S-a simţit mai presus de toate dascăl: „a le da altora învăţături a fost pentru mine totdeauna o mulţumire, şi cele mai vii mulţumiri le-am avut stând de vorbă cu oameni prin care mă puteam dumiri (...)” Ipostaza de dascăl, de pedagog al neamului său se evidenţiază şi în opera literară: „cu atât mai vârtos ieşea la iveală această râvnă dăscălească în scrierile mele literare”.

Ion Dodu Bălan îl înscrie pe Ioan Slavici în linia precursorilor bănăţeni: Damaschin Bojincă şi Eftimie Murgu, subliniind astfel tematica operei pe „ideea instruirii şi educării omului, ca fiinţă morală şi ca membru al unei naţiuni cu o identitate proprie, conştientă de sine, de specificul ei naţional, mândră de trecutul ei istoric, hotărâtă să-şi apare fiinţa şi limba naţională”. Criticul subliniază, de asemenea, spiritul democratic, umanist al creaţiei lui Ioan Slavici, care afirma că în calitate de „fiinţe morale, toţi oamenii sunt egali, creşterea morală trebuie să fie la toţi oamenii comună, fiindcă ea purcede din trebuinţele bazate pe fiinţa omenească”.

Slavici a fost un puternic spirit naţionalist, care a apărat şcoala în limba română şi îndeosebi ideea de şcoală pedagogică, subliniind faptul că cei instruiţi şi educaţi în şcoli străine „nu mai aud doinele, nu mai ascultă poveşti, nu mai stau la vorbe şăgace; intră într-un mediu nou, cu alte datine, cu alt port, cu alt gust, cu alte tradiţiuni (...) Câştigând învăţături folositoare, ei pierd cea mai scumpă parte din sufletul lor, adevărata comoară firească, tipul român al gândirii lor”.

Cu altă ocazie afirmă prioritatea învăţământului: „banii băgaţi în şcoală - băgaţi cu înţelepciune! - sunt seminţe aruncate în pământul roditor. Cu cât mai mult dăm azi pentru şcoală cu atât mai puţin vom da în viitor la avocaţi, la juzi şi la temniceri. Să nu fim dar scumpi că numai noi pierdem;” şi a culturii: „Daţi poporului cultura şi el, făcându-se respectat, va şti a-şi câştiga drepturi. Ne temem că vom fi deznaţionalizaţi? Oţeliţi poporul prin cultură şi el va rezista contra înrâuririlor străine, va rezista cum a rezistat într-o viaţă de aproape două mii de ani. Fără de cultură însă toate opintirile rămân o paradă deşartă”.

Ioan Slavici devine, astfel, un model, un exemplu clasic de implicare a scriitorului, un „spirit prin excelenţă moralist, preocupat, cu răspundere profesională şi seriozitate ştiinţifică, de problemele învăţământului în limba română, de sănătatea morală a oamenilor, familiilor societăţii, Ioan Slavici s-a afirmat în activitatea sa publicistică, în manualele şcolare pe care le-a realizat, influenţând, la nivelul tuturor provinciilor româneşti, creşterea şi instruirea tineretului şi chiar în opera beletristică, în primul rând, ca un pedagog al neamului său”.

„Studiul social e elementul meu, aş putea spune atmosfera mea spirituală” - afirma Slavici. Ion Dodu Bălan observă că personajele slaviciene sunt caracterizate de un „rigorism moral, rămânând, însă, oameni vii, autentici, care nu se transformă în uscate principii etice”. Prozatorul insistă pe observaţia socială, pe problemele morale, fără a neglija natura umană concretă, aspectele fizice ale personajelor sale. „Caracterele” sunt surprinse în momente decisive, în situaţii limită, în tulburătoare crize morale, adevărate probe hotărâtoare, eroii „sunt în căutarea unei purităţi morale, a unui echilibru sufletesc, incompatibil cu actele imorale”. Personajele caută o lege morală, se modelează prin obiceiuri şi credinţe. Ion Rotaru îl vede pe Slavici un homo aedificator clasic, care „a construit mereu după proiectele altora, într-o grabă care nu era doar a construcţiei, ci a răspunsului faţă de o comandă urgentă”.

Împlinirile şi neîmplinirile individului sunt, în viziunea lui, împliniri şi neîmpliniri morale. El este obligat să urmeze imperativul categoric kantian: să facă ceea ce consideră el însuşi că este bine, adevărat şi frumos şi ceea ce e în natura lucrurilor să fie. „Câmpul de afirmare al eroilor lui Slavici, ca în tragediile greceşti, este acela al luptei. Al luptei cu soarta, cu ispitele Răului, cu oamenii şi societatea, cu ei înşişi, cu temperamentul, pasiunile şi patimile lor”. Slavici urmăreşte să surprindă firea umană, „mişcările sufleteşti: în gândul meu, rostul scrierilor a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească. Românul e cumpătat, îndelung răbdător şi de o rară linişte sufletească; tocmai de aceea însă, când el se aprinde, apoi este aprins şi numai faptele îi potolesc văpaia”.

Eroii lui Slavici descind din viaţa reală şi din basmul popular, sunt creaţi pentru a ilustra anumite principii morale care asigură „liniştea sufletească”. Problemele morale expuse de Slavici sunt în concordanţă cu principiile religiei creştine. Ţelul final al personajelor este puritatea morală şi spirituală. Ele trebuie să ispăşească anumite păcate, pentru a se purifica, pentru a ajunge la un echilibru spiritual. „E o chestiune de înţelepciune practică să ne chivernisim viaţa astfel ca să simţim cât se poate de puţine dureri...”, scrie Slavici în Educaţiune morală. Atunci când oamenii nu ştiu saşi „chivernisească viaţa”, existenţa lor se transformă în chin, sfârşind adesea dramatic: Lică Sămădăul şi Ghiţă, din Moara cu noroc, care prin vina lor morală îşi asumă un destin tragic, Marta şi Miron din Gura satului, Simina, Iorgovan şi Sofron din Pădureanca, Duţu şi Stanca din Comoara, Mara, Persida, Trică din Mara etc.

Prin câteva formulări aforistice, extrase din operele lui Slavici (din Moara cu noroc, Vecinii, O viaţă pierdută, Pădureanca), Ion Dodu Bălan exemplifică raportul dintre etic şi estetic în opera slaviciană, demonstrând statutul moralei în artă, conchizând că „marele prozator moralist nu poate fi confundat cu un predicator de amvon, principiile morale întruchipându-se în opera lui în personaje vii, autentice, în oameni adevăraţi. (...) Slavici trăieşte şi scrie într-o epocă istorică în care criteriul de apreciere a valorilor era sacul cu bani”. Astfel, moralistul relevă consecinţele nefaste asupra caracterului uman, asupra destinului degajate de această „goană după înavuţire”.

În opera lui Slavici, se confruntă contrariile morale: lăcomia şi cumpătarea, robia şi libertatea, suferinţa şi bucuria, vinovăţia şi neîntinarea sufletească, binele şi răul, omenia şi neomenia. Moralismul slavician se bazează pe virtuţile antice: cumpătare, echilibru, stăpânire de sine, lepădare de sine şi înălţare sufletească, modestie etc., toate ducând spre un ideal, spre perfecţiunea umană. Pedagogul Slavici întocmeşte un „catehism” etic, separă mai întâi binele de rău, virtutea de infamie, fapta bună de ingratitudine. Un om cumpătat, generos şi sociabil este cel care are ca scop suprem în viaţă fericirea, mulţumirea de sine, acordul cu lumea.

Principiile morale fundamentale care decurg din situaţiile de viaţă narate încep cu stăpânirea de sine, autocontrolul, cumpătarea, pentru ca plăcerea, bucuria, să nu degenereze în viciu. După Slavici, viciul, patima sau păcatul, începe de acolo de unde omul îşi pierde cumpătul. Idealul moral este cumsecădenia, cumpătarea şi omenia. Echilibrul e, după Slavici, nu atât o atitudine activă, cât una a datoriei împlinite de fiecare. Patima nestăvilită, şi înainte de toate, lăcomia, nu poate fi combătută decât prin tărie de caracter, simţ al măsurii şi stăpânire de sine. Natalia Costiuc observă că eroii lui Slavici „se autoanalizează, fie că săvârşesc fapte oribile, fie că dau dovadă de „iniţiative principiale” cumpătate, acceptate ca atare de propria conştiinţă”.

Personajele sale sunt construite variat, au structuri psihice multiple, adevărate tipologii umane, complexe. Ion Dodu Bălan vorbeşte de complexitatea omului „care nu-i nici înger, nici demon, ci om, fulgerat de umbre şi lumini, ros de patimi şi de minciuni, dar purtând în el o virtuală sămânţă bună, un grăunte de omenie”.

Natalia Costiuc analizează în nuvelele lui Slavici, raportul dintre morală şi credinţă, subliniind principiul etic universal, după care scriitorul îşi împarte dihotomic personajele în:

  • personaje „adevărate”, care sunt tratate cu simpatie şi, evident, se încadrează în categoria personajelor cumpătate, ţinând cont de morala creştină: Popa Tanda, Huţu, Şofron sunt eroi cumpătaţi. Ion Dodu Bălan remarcă faptul că Mara ocupă un loc distinct, cu un profil, conturat din prevedere şi chibzuinţă, spirit practic şi dârzenie, „întruneşte consideraţia autorului, aprobarea sa, chiar dacă, lipsită de scrupule, nu dădea dovadă de integritate morală”.
  • personaje „neadevărate”, care sunt sancţionate şi fac parte din categoria personajelor descumpănite, care şi-au zdruncinat echilibrul sufletesc.

Cei înrobiţi de vicii primesc refuzul şi răzvrătirea, care nu se pot exprima decât printr-o înfierbântare pe cât de chinuitoare, pe atât de inutilă, printr-o teribilă şi dureroasă ranchiună de a fi ceea ce sunt; iar personajele cumpătate sunt mulţumite de pasul săvârşit, căci acceptarea de sine este prima condiţie a unei creşteri sănătoase, a unei evoluţii ordonate, a unei maturizări creatoare.

La Slavici, morala şi credinţa sunt puse într-o unitate etică organică, pe care scriitorul o universalizează. Fiecare personaj îşi ştie rolul său şi acţionează conform regulilor de rigoare. Vorbele lor sunt rostite cu multă înţelepciune creştinească, personajele fiind educate în spirit creştinesc. Ba mai mult, ei locuiesc şi acţionează într-o comunitate în care se ştie de măreţia lui Dumnezeu.

Scriitorul şi-a sancţionat drastic personajele ale căror trăsături şi fapte nu corespundeau principiilor sale etice, evidenţiind viciile, răul şi neplăcerile, dar şi forţa binelui, „oameni de virtute”, personajele lui Slavici bazându-se pe necesitatea unei sănătăţi etice pe care o vede întruchipată mai degrabă în omul şi bun, şi rău, şi generos, dar şi egoist, şi devotat, dar şi laş, într-un cuvânt, omul obişnuit al satului ardelean.

Check Also

Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în …

Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Tematica. Momentele subiectului. Personajele Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un …

Ioan Slavici

Ioan Slavici (18 ianuarie 1848, Şiria, judeţul Arad – 17 august 1925, Crucea de Jos, …