Barbu Ştefănescu Delavrancea

Barbu Ştefănescu Delavrancea (11 aprilie 1858, Bucureşti - 29 aprilie 1918, Iaşi) - prozator, dramaturg şi gazetar. Trăgându-se dintr-o familie de obârşie vrânceană, Delavrancea era al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştilor. Trece prin câteva şcoli, absolvind, ca bursier, Liceul „Sf. Sava”. Amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile, vor urca mai toate în operă.

În 1877 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Este şi anul debutului literar al lui Delavrancea, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul său literar, cu volumul de versificări Poiana Lungă - Amintiri, din 1878. Pleacă în 1882 în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul în drept, dar arta, literatura, filosofia îl acaparează, experienţa pariziană fiind trăită intens, cu o permanentă nevoie de exteriorizare patetică. Întors în ţară după doi ani, se înscrie în Baroul de Ilfov, e profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la „România liberă”, prim-redactor la „Epoca”, „Lupta”, colaborator la „Revista literară”, „Familia”, „Drepturile omului”, „Românul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, redactor la „Revista nouă” etc.

Îi apar volumele Sultănica (1885), Linişte (1887), Trubadurul (1887), Paraziţii (1892) şi Între vis şi viaţă (1893). Gazetarul aduce pretutindeni verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică. Ideile lui Delavrancea căpătau energie şi putere de seducţie prin impetuoasa desfăşurare a unei logici dominant afective, elocinţa lui întreţinând o foarte personală magie lirică.

Mai întâi neînregimentat politic, în timp înscris în Partidul Liberal (a fost şi redactor la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”), deputat de Prahova (1894), membru al Partidului Conservator (1898), primar al Bucureştilor (1899-1901), va schimba partidele încă de câteva ori, cedându-le, pe rând, beneficiile strălucitoarei sale oratorii. Două sunt chestiunile asupra cărora se concentrează: problema ţărănească şi cea naţională. Făcând politică, a fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, ministru al Lucrărilor Publice, ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, ministru al Industriei şi Comerţului. Făcând politică, Delavrancea, incapabil de sentimente moderate, se situa întotdeauna la extreme, ba pe culmile speranţei, ba în cea mai compactă amărăciune.

În 1912 este ales membru al Academiei Române, discursul de recepţie intitulându-se Din estetica poeziei populare. Creatorul literar, intrat o vreme în umbră, revine în prim-plan după pledoaria în apărarea lui I.L. Caragiale, în procesul acestuia cu Constantin Al. Ionescu-Caion (1902), cu trilogia alcătuită din piesele Apus de soare (1909), Viforul (1910) şi Luceafărul (1910), la care se adaugă, de data aceasta palid, câteva dramatizări ale unor nuvele mult lăudate în momentul apariţiei (Irinel, 1912, şi Hagi-Tudose, 1913). La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, pledează înflăcărat pentru intrarea în război, gândind că ţara va fi întregită prin eliberarea Transilvaniei. Semnarea unei păci separate cu Germania i se pare umilitoare şi îl determină să-şi ceară demisia din guvern. Moare însingurat la Iaşi, unde venise târziu, printre ultimii refugiaţi din Bucureşti.

Temperament ardent, excesiv, cu manifestări spectaculare, în care se vede voluptatea jocului de efect şi surpriză, Delavrancea este o personalitate barocă, risipindu-se exuberant şi contrazicându-se cu degajare, de vreme ce de fiecare dată crede în adevărul lui. În pofida belicoaselor lui afirmaţii teoretice din tinereţe şi de mai târziu, el continuă un tip de literatură tradiţională, nutrită de efluvii romantice, pornind de la creaţia populară, înclinată spre reflexivitate critică, semnificativă însă prin nuanţare şi mai cu seamă prin interpretarea stilistică originală. În proză, este un imagist care intuieşte şi stilizează poetic realitatea, fantasticul, cultivă plasticitatea şi muzicalitatea limbajului. Obişnuitul, realul se transfigurează metaforic, hiperbola tinde spre hieratic sau dă contur terifiantului şi patologicului.

Cea dintâi nuvelă a sa, Sultănica (1885), drama unei fete de la ţară, mistuită de dragoste şi amărăciune, dar şi Bunicul, Bunica evidenţiază una dintre paradigme: univers patriarhal, lume pură, mirifică, cu eresuri şi mistere, legi şi soroace, în care intervin uneori drame, întâmplări de spaimă. Naturismul voluptuos duce spre pitorescul şi armonia liniilor din pânzele lui Nicolae Grigorescu, iar filonul liric, când nu anticipă sentimentalismul sămănătorist, trimite la arta lui Mihail Sadoveanu sau la fineţea senzitivă din proza poetică a lui Dimitrie Anghel.

Delavrancea are gustul tainei, vocaţia fantasticului (chiar dacă uneori acesta e prea elaborat, cu puternice înrâuriri din E.T.A. Hoffman şi E.A. Poe), prefigurând factura scrierilor lui Gala Galaction şi, poate, ceva din atmosfera povestirilor lui V. Voiculescu. Din acelaşi tărâm bântuit de fantasmele nedesluşite ale copilăriei vin basmele nuvelistice Neghiniţă, Norocul dracului, Stăpânea odată..., Departe, departe ori Palatul de cleştar, unde stilizarea exagerată, lucrătura migăloasă, artificioasă, prolixă sunt imputabile. De altfel, în aceste zone fragile, vulnerabile, I.L. Caragiale, bun prieten şi companion în nenumărate împrejurări, va găsi o sursă pe care o va exploata abundent în câteva parodii.

Autorul însuşi încearcă să se autocenzureze, renunţând, într-o a doua ediţie a Sultănicăi, la ornamente în favoarea clarităţii şi concentrării. Abia în Fanta-Cella şi în Sentino, proze cu structură poematică şi atmosferă exotică, sinestezia stilului, deplin adecvată, şterge impresia de preţiozitate şi afectare calofilă. Aici se întâlnesc fericit alte ipostaze caracteristice scriitorului: meridionalul impresionabil, vibratil, îndrăgostit nostalgic de mare şi finul desenator cu sensibilitate de impresionist (mulţi contemporani au văzut în Delavrancea şi un artist plastic de talent). Tendinţei de regăsire în patriarhal, natură şi trecut îi răspund într-o bună parte a prozei propensiunea critică, cromatica apăsătoare, deseori sumbră. Sunt orientări antitetice, „între vis şi viaţă”, care poartă sigiliul unei viziuni patetice, romantice.

În Domnul Vucea şi Bursierul transpar amintiri dintr-o copilărie marcată de umilinţă şi renunţare la iluzii, ca rod al brutalei întâlniri cu realitatea grosieră, promiscuă a şcolii şi internatului. Eroul din Trubadurul are o existenţă tragică, halucinantă. Cu sensibilitatea lui maladivă, el este incapabil să dea un sens lumii în care se zbate şi se întoarce în delir spre amintiri, cufundându-se într-o trăire voluptuos onirică. Cu mai accentuate note morbide, eroul din Linişte apare tulburat nu numai de drama lui sentimentală, ci şi de conştiinţa fatalităţii, de neputinţa în faţa firii.

Alte nuvele (Paraziţii, Iancu Moroi, Milogul) alternează perspectiva melodramatică şi privirea lucid critică, sarcastică. Într-o galerie de portrete figurând fiinţe ratate, sunt convocate înduioşarea, umanitarismul, dar şi tuşa groasă, utilizată în descrierea grotescului sau a patologicului.

Remarcabilă în opera scriitorului, ca şi în evoluţia nuvelei româneşti, este Hagi-Tudose, nuvelă publicată în câteva versiuni, începând cu cea din „Lupta literară”, care purta titlul Hagiu (1887). Într-un desen aproape clasic, labruyerian, Delavrancea realizează aici portretul caracterologic al unui avar. Scriitorul îşi struneşte lirismul, îşi impune obiectivitate, o stilistică sobră. Din romantism reţine doar puterea simbolului, iar din naturalism, elocvenţa detaliilor.

Comparat cu modelele, cu avarii din literatura universală, de la Euclio al lui Plaut până la Grandet şi Gobseck ai lui Balzac, Hagi-Tudose se individualizează printr-un tragism ce covârşeşte latura comică. Acest găitănar de mahala, fost băiat de prăvălie, care îşi adunase cu frenezie tăcută aurul, lipsindu-se de orice altă bucurie, îşi trăieşte clipele din urmă într-o tensiune halucinantă, înspăimântat la gândul că averea i-ar putea fi micşorată ori furată. Desprins de restul lumii, închis ca într-o hrubă în camera lui mizeră, confruntat numai cu sine şi cu vedeniile pe care le are, el transferă banului un soi de forţă sacră, capabilă să-l ajute în a-şi inhiba pornirile fireşti şi să-l facă să se căiască pentru momentele de slăbiciune. Personajul seamănă astfel marilor posedaţi. Moartea, care îl află îmbrăţişându-şi comoara, îi este un fel de apoteoză.

Când, în 1912, prin dramatizarea nuvelei, Hagi-Tudose este adus pe scenă, personajul îşi pierde dimensiunea tragică. Scos din singurătatea sa, fărâmiţat într-o serie de relaţii cu oamenii din jur, Hagi-Tudose devine un hapsân de rând, de unde nuvela îl prezentase ca pe un personaj aproape fabulos.

Din pasiunea lui Delavrancea pentru teatru s-au născut şi Irinel, dramatizare după propria-i nuvelă, reprezentată în 1911, dar şi drama psihologică A doua conştiinţă, o interesantă anticipare a pieselor de factură lirică ale lui Mihail Sebastian şi Victor Ion Popa, publicată fragmentar în 1914, iar integral abia postum, precum şi piesa Războiul, scrisă cu puţin înaintea morţii şi rămasă neterminată.

Ca dramaturg, Delavrancea îşi dă însă măsura în trilogia care reînvie istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin figurile domnitorilor Ştefan cel Mare (Apus de soare), Ştefăniţă (Viforul) şi Petru Rareş (Luceafărul). Continuând o tradiţie de mai bine de o jumătate de secol a dramei istorice româneşti, în centrul pieselor se află motivul puterii, relaţia între puterea domnitorului şi interesele ţării. Dacă la B.P. Hasdeu, Vasile Alecsandri şi Alexandru Davila apar pe rând trei posibile ipostaze simbolice, Delavrancea le reuneşte într-o galerie de portrete paralele sau mai degrabă într-un triptic. Conflictele dramatice se raportează la un simbolic etic, ilustrat de personalitatea lui Ştefan cel Mare, ceea ce susţine ideea complementarităţii celor trei piese.

În viziunea dramaturgului, Ştefan întruchipează identificarea domnului cu ţara. Cu o intuiţie remarcabilă sunt alese în Apus de soare clipele din urmă ale vieţii şi domniei lui Ştefan, când acesta este încercat de boală, tulburat de îndoieli, pândit de zavistnici. În orizontul trecerii, el se spovedeşte, îşi mărturiseşte, chiar dacă sibilinic, zburdălniciile tinereţii, dorind iertare şi înţelegere, purificare, ca orice bun creştin.

Pe de altă parte, ca voievod rămâne neclintit în voinţa sa de a lăsa Moldova în mâini bune, aşa cum fusese ţara patruzeci şi şapte de ani. Om şi domn, Ştefan vrea ca după moarte numele să nu-i fie acoperit de hulă. El meditează la faptele sale, rememorate cu transfigurare, în rostiri adânci, elegiace, sacerdotale. Bătrân, obosit şi hărţuit de dureri, ştie să-şi pecetluiască hotărârile prin gesturi de mare delicateţe faţă de cei pe care îi iubeşte şi printr-un act ferm cu privire la destinul Moldovei: îi pedepseşte aprig pe boierii uzurpatori şi trece legatul credinţei şi slujirii ţării unui urmaş învestit în numele voinţei domnitorului, una cu voinţa Moldovei. Ca şi Mircea din Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu, Ştefan îşi revelează concomitent simplitatea şi grandoarea.

Apus de soare devine astfel un poem dramatic cu inflexiuni de oratoriu. Alternând planul epic cu cel liric sau dramatic propriu-zis, piesa este o sinteză unică în evoluţia teatrului istoric românesc, realizată sub semnul tutelar al romantismului şi în care se produce armonizarea unor elemente aparent divergente. Înscenarea are autenticitate psihologică, istorică şi, contrapunctic, aură mitică, hieratică, precum în eposul popular. Dramatismul fiind generat mai mult de atmosferă decât de acţiune, cuvintelor, ţesute în largi monologuri ori în dialoguri repezi, li se acordă un rol esenţial.

Cuvântul, capabil să suscite trăiri, emoţii intense, valorizat ca resort dramatic, apare folosit cu o ştiinţă desăvârşită a efectelor şi în plan retoric. Cea de-a doua dramă a trilogiei, Viforul, îl prezintă pe Ştefăniţă, domnitor despotic, torturat de orgoliu şi neputinţă, om bicisnic, scelerat, caracter aflat la antipodul lui Ştefan. Pentru a-şi impune puterea, el are de luptat cu amintirea sfântă a bunicului său, cu boierii din grupul lui Luca Arbore, bătrânul hatman care îl slujise cu credinţă pe Ştefan. Trebuie să înfrunte, de fapt, pe toţi cei care îl mustră pentru nevrednicie, amintindu-i de vitejia şi înţelepciunea lui Ştefan. Egocentric, obsedat de himera puterii, sfidător, nesăbuit şi semeţ, ajunge să săvârşească fapte odioase. Ca şi Alexandru Lăpuşneanu din nuvela lui Costache Negruzzi, Ştefăniţă este imaginat a-şi primi o pedeapsă înfricoşătoare: moare otrăvit chiar de mâna soţiei sale.

În Viforul, piesă construită după alte reguli decât Apus de soare, personajul nu mai este un erou. Aici Delavrancea optează pentru modelul dramei shakespeariene, al cărei spirit îl elogiase adesea. În preajma unui domn dezaxat, sanguinar, fiecare încearcă zadarnic să-şi găsească liniştea. Prevestirile, ameninţările se transformă cu repeziciune în fapte, tulburând ordinea firească a vieţii. Ştefăniţă însuşi, ticluitor şi înfăptuitor al unor răzbunări sângeroase, este ros de nelinişte, încordat uneori paroxistic, în pofida aerului calm, sfruntător. Astfel, sursa dramaticului se află, de data aceasta, în mişcarea tulbure a interiorităţii, în frământările sufleteşti şi, concomitent, în întâmplările aduse drept consecinţă în scenă. Acţiunea se precipită, schimbul de replici e iute, aspru, tăios. Doar câteva personaje mai păstrează, ca purtători simbolici ai unei moşteniri preţioase, lirismul sentenţios din Apus de soare.

Ultima piesă a trilogiei, Luceafărul, ilustrează o altă faţetă a destinului în istorie: puterea dreaptă a domnitorului, aceeaşi cu a ţării, este neputincioasă şi se vede uzurpată prin mişelie şi trădare. Acţiunea dramei, circumscriind timpul dintre venirea lui Petru Rareş în prima lui domnie şi fuga forţată peste graniţă, este lipsită de relief. O epocă şi un personaj fără grandoare apar transpuse în maniera, acum neadecvată, din Apus de soare. Sentimente nobile în expuneri declarative, într-un şir de tirade lirice trenante ori în obositoare pasaje narative, secvenţe dezlânate, tablouri cu contururi şterse, totul duce spre impresia de imitaţie, de autopastişa. Câteva chipuri de oameni simpli, creionaţi în linia realismului simbolic, propriu scriitorului, atrag atenţia.

Cu toate imperfecţiunile ei, Luceafărul nu poate fi desprinsă din tripticul dramatic al lui Delavrancea, virtuală meditaţie asupra istoriei româneşti. De altfel, se pare că dramaturgul avea între proiecte o altă trilogie, închinată de data aceasta lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, domnitori ai Ţării Româneşti.

Opera literară

  • Poiana Lungă - Amintiri, Bucureşti, 1878;
  • Sultănica, Bucureşti, 1885; ediţia II, Bucureşti, 1908;
  • Linişte, Bucureşti, 1887;
  • Trubadurul, Bucureşti, 1887;
  • Petre Ispirescu, Bucureşti, 1887;
  • Paraziţii, Bucureşti, 1892; ediţia Bucureşti, 1905;
  • Între vis şi viaţă, Bucureşti, 1893; ediţia Bucureşti, 1903;
  • Hagi-Tudose, Bucureşti, 1903;
  • Apus de soare, Bucureşti, 1909; ediţia II, Bucureşti, 1912;
  • Stăpânea odată Bucureşti, 1909;
  • Viforul, Bucureşti, 1910;
  • Luceafărul, Bucureşti, 1910;
  • Linişte. Trubadurul. Stăpânea odată…, Bucureşti 1911;
  • Irinel, Bucureşti, 1912;
  • Din estetica poeziei populare, Bucureşti, 1913;
  • Hagi-Tudose, Bucureşti, 1913;
  • Norocul dracului, Bucureşti, 1916;
  • A doua conştiinţă, Bucureşti, 1923;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1954;
  • Scrieri alese, I-II, ediţie îngrijită de Elena Beraru, prefaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1958;
  • Despre literatură şi artă, ediţie îngrijită de Elena Savu, prefaţă de Zina Molcuţ, Bucureşti, 1963;
  • Opere, I-X, ediţie îngrijită şi introducere de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1965-1979;
  • Jurnal de război, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1972;
  • Discursuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Constantin Călin, Bucureşti, 1977;
  • Teatru, postfaţă de Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1978;
  • Paraziţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Buduca, Bucureşti, 1982;
  • Teatru, postfaţă de Doina Modola-Prunea, Cluj Napoca, 1982;
  • Nuvele. Povestiri, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu şi Mihai Dascăl, Bucureşti, 1987;
  • Opere alese, ediţie îngrijită şi introducere de Emilia Şt. Milicescu, Chişinău, 1994;
  • Crochiuri şi portrete. Articole politice, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1996;
  • Nuvele, ediţie îngrijită de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1996;
  • Teatru, postfaţă de Alexandru Săndulescu, Bucureşti, 1996;
  • Nuvele şi poveşti. Teatru, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1999;
  • Discursuri parlamentare, ediţie îngrijită de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1999.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …