Baladă populară

Termenul „baladă” este de origine latină, ballare (a juca, a dansa, cântec de joc, dans, un tip de poezie scrisă spre a fi cântată), preluat prin filieră franceză (ballade). Este atestat la popoarele romanice, din secolul al XIII-lea, fiind o poezie lirică cu formă fixă, însoţită de melodie şi dans.

Înrudită cu legenda - genul ei proxim -, balada este o specie populară sincretică, text narativ versificat cu subiect mitic, istoric sau familial destinat performării prin cântec şi audiţiei colective, ce prezintă fapte şi figuri din trecut, demne de a fi amintite, modele de comportament, în bine sau rău, care pot influenţa destinul omului.

Caracterul liric al acestui cântec de dans s-a transformat. Ovidiu Bîrlea explică evoluţia acestei specii: „Întâmplarea memorabilă circulă o vreme în chipul difuz şi embrionar de simplă legendă, până în clipa când un creator o înveşmântează în haina aleasă a naraţiunii versificate prin încadrarea în tiparele stilistice locale ale speciei, folosind din plin şabloanele tradiţionale - loci communes - şi alte condimentăm poetice”.

În creaţia populară franceză „balada” înseamnă cântec de dans, care, în timp, s-a îmbogăţit cu elemente narative, lirice şi dramatice. Începând cu Evul Mediu, în Anglia, Scoţia şi în celelalte literaturi occidentale este cunoscut cântecul epic popular al menestrelilor.

Baladă

Din punct de vedere genetic, balada este văzută de folclorişti mai tânără decât legenda şi basmul, fiind un produs al epocii medievale - dovadă amprenta lumii feudale în particularităţile structurale şi stilistice -, chiar dacă unele teme au o origine mult mai veche, chiar preistorică. De altfel, există numeroase indicii literare sau istorice care confirmă existenţa ei mult mai devreme; se pare că funcţia ei era una ritualică.

Balada populară se deosebeşte de alte specii folclorice epice - colindele, cântecele de înmormântare etc. - prin faptul că ea nu depinde de nici un context ceremonial. Ea a fost compusă pentru a fi interpretată şi ascultată în orice moment. Spre deosebire de legendă, care are loc într-un cadru restrâns, (între un povestitor şi un ascultător), balada pretinde un cadru social larg, festiv şi o ambianţă solemnă, în concepţia folcloriştilor moderni (Vladimir Propp), eposul popular se distinge prin trei caracteristici: „cântec, povestitor, destinat ascultării”.

Caracterul sincretic este evident: balada conţine o structură narativă a discursului poetic, există un „povestitor” care interpretează „cântecul” şi un grup de ascultători căruia îi este destinat. În timp ce „cântecul liric” are un caracter individual, intim, cel epic presupune prezenţa unei colectivităţi umane, căreia îi face cunoscut un model de comportament care influenţează destinul omului.

Termenul de baladă a fost impus de Vasile Alecsandri prin colecţia sa de Poezii popoarele - Balade (cântice bătrâneşti) din 1852-1853, ca echivalent cu cântecul bătrânesc, cu sensul de „cântec despre fapte memorabile ale strămoşilor”.

Folcloriştii au dezbătut intens problema clasificării baladelor, din cauza imposibilităţii de a cuprinde în categorii fixe un material viu, în continuă prefacere.

Ovidiu Bârlea le clasifică în trei mari grupe în funcţie de calitatea actanţilor - situaţi în supranatural, în registrul mediu, în zona cotidianului:

  • balada fantastică în care protagoniştii umani înfruntă fiinţe sau forţe supranaturale; temele sunt preluate, multe dintre ele, din legendă şi basm, iubirea dintre un astru şi un pământean, înfruntarea unor apariţii monstruoase Soarele şi Luna, Iovan Iorgovan, Cântecul despre Vidros).
  • balada eroică, seria cea mai productivă, seria care materializează în cel mai înalt grad trăsăturile speciei, cea despre viteji şi haiduci, personaje cu forţe hiperbolizate, angrenate în conflicte naţionale sau sociale, cu duşmani externi (turci, tătari) şi interni (domnitorul şi clasa feudală); Gruia lui Novac, Toma Alimoş, Corbea, Pintea Viteazul, Iancu Jianu, Dăianu, Vasile cel Mare.
  • balada nuvelistică se referă în general la fapte din viaţa obişnuită, selectându-le pe cele de excepţie, cu ecou în viaţa comunităţilor; este o variantă mai realistă, fără a exclude miraculosul, preocupată de viaţa de familie, de dramele personale şi are, în general, o expresie artistică mai modestă şi un număr mai redus de versuri. În acest cadru social se specifică mai multe corpusuri tematice: baladele despre viaţa de familie (Ghiţă Cătănuţă), cele profesionale (păstoreşti, ca Mioriţa, despre jertfa zidirii ca Meşterul Manole), cele despre curtea feudală, Constantin Brâncoveanu.

Din alte clasificări ale baladelor, putem aminti:

  • balade fantastice: Soarele şi Luna, Iovan Iorgovan
  • balade legendare: Meşterul Manole sau Monastirea Argeşului
  • balade eroice: Gruia lui Novac, Corbea
  • balade istorice: Constantin Brâncoveanu, Radu Calomfirescu
  • balade haiduceşti: Toma Alimoş, Iancu Jianu, Pintea Viteazul
  • balade păstoreşti: Mioriţa, Codreanu
  • balade familiale: Ghiţă Cătănuţă, Crăişor cu mult dor etc.

În general firul epic al baladei ţine de un strat vechi. Prin el se relatează conflictul dintre un mod de viaţă patriarhal, cu reguli de convieţuire bine stabilite şi un tânăr îndrăzneţ care încalcă aceste reguli. În privinţa eroului, putem observa deosebiri între cântecul epic eroic (sau vitejesc] şi cel din balada haiducească.

În cazul cântecului eroic şi (Gruia lui Novac, Corbea) comportamentul personajului respectă un „canon” impus de mentalitatea şi conflictele epocii feudale, cu lupte şi izbucniri violente. Însuşirile eroului sunt puterea fizică ieşită din comun, curajul şi grandoarea, dârzenia, cinstea şi mândria, iscusinţa şi chiar un simţ estetic al luptei. Aceste calităţi sunt sintetizate în limbajul popular românesc prin cuvinte precum „voinic” sau „viteaz”. Datorită acestor calităţi, eroul iese învingător. Conflictele sunt angajate între demnitari şi boieri, dar mai ales între eroii care întruchipează aspiraţiile mulţimii şi asupritorii turci şi tătari. Novac şi Gruia sunt personaje prezente în 15 subiecte româneşti de baladă eroică.

Cântecul epic haiducesc reflectă o etapă nouă în evoluţia eposului folcloric. Se dezvoltă pe fapte social-istorice. Haiducia a fost o formă de rezistenţă împotriva oprimării sociale şi a nedreptăţii. Ea viza predarea celor bogaţi şi ajutarea celor săraci, în baladele haiduceşti protagoniştii nu sunt imaginari, precum cei din cântecele eroice. Haiducii reali sunt atestaţi în documente. Numărul lor e mare pentru că fiecare regiune avea haiducul sau haiducii ei (de exemplu Iancu Jianu în Oltenia sau Pintea Viteazul în nordul Transilvaniei, adică Maramureş).

Structura compoziţională a baladei haiduceşti se distinge prin nucleul narativ axat pe confruntarea haiducului cu trădarea, prinderea şi întemniţarea lui, apoi uciderea. În timp ce în balada eroică eroul este victorios, în balada haiducească eroul cunoaşte un sfârşit tragic. Portretul haiducului este în general idealizat, compus din succesiunea faptelor narate şi din accentele lirice care creează o aureolă eroică haiducului: el este înfrăţit cu codrul, cu calul, cu armele sale, este un adevărat erou.

Balada istorică relatează evenimente cu caracter senzaţional. De exemplu, uciderea lui Constantin Brâncoveanu de către turci, relatarea este simplă, exprimând groază, milă, deznădejde.

Baladele nuvelistice sunt axate pe teme din viaţa cotidiană: relaţiile de familie, relaţii erotice, tema fraţilor regăsiţi, a soţiei necredincioase, tema soacrei rele, a logodnicilor nefericiţi. Acest tip de balade au un sfârşit tragic, structură mai concisă.

Din punctul de vedere stilistic, baladele, indiferent de tip au la bază hiperbola. Funcţia epică a hiperbolei este de a contura chipul eroului ideal, dotat cu forţă fizică supraumană, cu caracter extraordinar, mijlocind reuşita lui.