Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) - poet. Este fiul Mariei (născută Chirca) şi al lui Adrian Dumitrescu, maistru mecanic. Dumitrescu urmează Liceul „Ioniţă Assan” din Caracal, după absolvirea căruia lucrează ca metodist la Casa de Cultură din Slatina (1976-1978) şi ca metalurgist la întreprinderea de Aluminiu din acelaşi oraş (1978-1980).

Între 1980 şi 1984, este student la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti. Chemat de Adrian Păunescu, ca redactor, la „Flacăra” (1984-1985), mai activează în redacţiile publicaţiilor „Rebus” (1985-1987) şi „Filatelia” (1987-1989). A colaborat la „Familia”, „Luceafărul”, „România literară” şi „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”.

În 1990, înfiinţează şi conduce revista „Europa”. Între anii 1990 şi 2000, este redactor şi secretar de redacţie la „Viaţa românească”. Din 2000, lucrează în Ministerul de Interne, în calitate de consilier în cadrul Serviciului de asistenţă religioasă. Debutează în „Convorbiri literare”, în 1973, prima sa apariţie editorială fiind volumul Iubire de pietrar, din 1982.

Creaţia abundentă şi arborescentă a lui Dumitrescu este aceea a unui autor pentru care „poezia nu e stare de graţie, ci una de chinuitoare autoanaliză” (Dan Grigorescu). Primele lui cărţi indică o structură barocă, tensionată în căutări şi trăiri şi exuberantă stilistic. Confesiunea malaxează imagini, metafore şi simboluri luxuriante, ample comparaţii şi compuneri oximoronice, într-o gesticulaţie de mari ceremonialuri, cu o dicţie solemn-sacerdotală ce-i va caracteriza aproape tot scrisul. E o poezie care „reuşeşte să reunească «contorsiunile» din versul lui Ion Gheorghe cu «iluminările» din lirica lui Virgil Mazilescu” (Octavian Soviany).

Antumele (1985-1987) sunt gândite ca un vast sistem cu substructură metafizică, a cărei matrice tematico-stilistică poate fi considerată amplul poem cu care se încheie primul volum al seriei, intitulat Despre viaţa mea şi a tatălui meu. Îndeosebi Antumele 4 şi Antumele 5 sunt construcţii ingenioase ale unui manierist (în sensul dat conceptului de G.R. Hocke), care, deconcertând prin asociaţiile insolite şi dezinvoltura (auto)producerii textului, provoacă realul să ia chipul anamorfozelor memoriei.

Compoziţiile sunt muzicale, contrapunctice, folosind laitmotivul. Decupajul în contingent alternează cu plăsmuirile imaginaţiei deformante, normalitatea / anodinul cu fantasticul, suavitatea arcadică cu violenţa expresionistă, utopia cu demistificarea ei amară sau ironică - adevărat „bâlci cosmic”, observă Radu G. Ţeposu, constatând „incoerenţa ontologică” a lumii acestor texte.

O tensiune între poli opuşi, între materie şi spirit, îmbrăţişare şi ironizare a cosmosului există în întreaga poezie a lui Dumitrescu. Cea scrisă după 1990 urmează însă cu preponderenţă calea spre depăşirea concretului, către tărâmuri ale transcendenţei. În poezie îşi face tot mai mult simţită prezenţa seducţia sacrului. O ipostază a acestuia o reprezintă eternul feminin (în Monologuri, 1991): „Femeia fecundează lumina, oricât de trează ar fi raza. / Obscuritatea e a bărbatului”; frumuseţea femeii e „singura religie care uimeşte înţelepciunea” etc.

Lungi poeme (volume întregi nefiind decât un asemenea unic text, compus muzical) sunt expresia chinului spiritual şi a slavei, a suferinţei mundane şi a salvării, a rugăciunii şi devoţiunii / umilinţei (Aproape tac, aproape plâng, aproape sunt, 1995), a „melanholiei deşertăciunilor” (amplul poem din 1996), a presiunii realităţii care „ţâşneşte ca apa din sifon” şi a transformării ei, a graniţei subtile dintre fiinţă şi nefiinţă - totul, acum, sub dominanta aspiraţiei spre transcendenţă şi mântuire: „mă desprind de mine însumi cu o uşurinţă necunoscută / şi vreau plăcerea de a trăi a păsărilor puternice. [...] Şi încep să plâng de bucurie [...] Dumnezeu îmi binecuvântează plăcerea de a muri; / plângând, aş lumina oglinda, / în care se priveşte îngerul” (Acolo unde plânsul nu atinge moartea, 1997).

Antimetafizica (1985) e o carte de iniţiere în starea de poezie, care dezvăluie resorturi intime ale creaţiei lui Nichita Stănescu: experienţe şi intuiţii originare, revelaţii, meditaţii, lecturi. Cealaltă carte despre poet, Nichita Stănescu, atât cât mai ştim noi (1989), conţine mărturii, provocate, ale unor apropiaţi ai poetului: Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Aurel Covaci, Florin Mugur, Eugen Simion şi alţii.

Opera literară

  • Iubire de pietrar, prefaţă de Dan Grigorescu, Craiova, 1982;
  • Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Bucureşti, 1985;
  • Antumele, Bucureşti, 1985;
  • Antumele 4. Antumele 5, prefaţă de Radu G. Ţeposu, Bucureşti, 1986;
  • Quasimodo. Antumele 6, Bucureşti, 1987;
  • Nichita Stănescu, atât cât mai ştim noi, Bucureşti, 1989;
  • Poeme, Bucureşti, 1989;
  • Încercare de înşurubare în real, Bucureşti, 1991;
  • Monologări, prefaţă de Cezar Baltag, Bucureşti, 1991;
  • Mi s-a culcat moartea pe inimă, prefaţă de Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1992;
  • Aproape tac, aproape plâng, aproape sunt, Bucureşti, 1995;
  • Melanholia deşertăciunilor, Bucureşti, 1996;
  • Deşertăciunea şterge faţa morţii, Bucureşti, 1996;
  • Acolo unde plânsul nu atinge moartea, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1997;
  • Trei tipare, prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1998;
  • Antumele, Bucureşti, 1998;
  • Îngerul poverii, Bucureşti, 1998;
  • Sfânt îndârjit, Bucureşti, 1999;
  • Scrisori către părintele Niculae, Bucureşti, 2000;
  • Capul şi pajura, Botoşani, 2001;
  • Maranatha, Bucureşti, 2001;
  • Ghiaurele, Bucureşti, 2002;
  • Îngerii îndepărtaţi, Bucureşti, 2002;
  • Epistolar târziu, Bucureşti, 2003;
  • Puntea suspinelor şi închisoarea, Slatina, 2003;
  • Viaţa la zi. Cronologia unui amalgam, Bucureşti, 2003.

Antologii

  • Limbă, literatură, stil, Bucureşti, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …