Augustin Buzura

Augustin Buzura (22 septembrie 1938, comuna Berinţa, judeţul Maramureş) - prozator, eseist şi publicist. Este fiul Anei (născută Miclea), ţărancă, şi al lui Ilie Buzura, miner. A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare în 1955. După o perioadă în care a fost inspector statistician, educator şi agricultor, urmează Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, Facultatea de Medicină Generală, absolvită în 1964, cu specializare în psihiatrie. Între 1957 şi 1964 lucrează ca funcţionar la Filiala din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Debutează literar în 1960, în revista „Tribuna”, unde va fi redactor, şef de secţie şi secretar de redacţie, iar din 23 decembrie 1989, redactor-şef.

Din 1990 este preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, iar din 2003, al Institutului Cultural Român, instituţii care au în program strângerea legăturilor cu diaspora românească, publicarea lucrărilor exilului românesc, integrarea culturală a românilor de pretutindeni şi care, sub conducerea lui, devin factori foarte activi în viaţa culturală a ţării. Membru al Academiei Române din 1990, mai este membru fondator al Fundaţiei Culturale Europene „Gulliver” (Amsterdam), preşedinte al filialei române a Academiei de Cultură şi Ştiinţă din Roma, membru în comitetul director al Clubului Euro-Atlantic (din 1992), membru al Comitetului Internaţional pentru Ocrotirea Copilului (din 1991), precum şi membru al Asociaţiei Psihiatrilor Liberi (din 1989). Scrierile sale au fost traduse în limbile maghiară, germană, franceză, spaniolă, engleză, slovenă, polonă, rusă, chineză.

De la primele culegeri de nuvele, Capul Bunei Speranţe (1963) şi De ce zboară vulturul? (1966), Buzura îşi va schiţa tema obsedantă, dezvoltată apoi în romane: comportamentul individului nonconformist, luptând să-şi păstreze autenticitatea personalităţii, în raport cu un mediu care îşi impune constrângător, adesea brutal, legile alienante. Rescriind, în câteva variante epice, tema împotrivirii la alienare în socialism, scriitorul a intrat în conflict cu cenzura.

Primul lui roman, Absenţii, apărut în anul 1970, va fi retras din circulaţie; la fiecare dintre romanele următoare va avea discuţii cu cenzorii şi va fi nevoit să opereze eliminări în texte, uneori până la a face de nerecunoscut evenimentele pe care acestea le evocă: de exemplu, greva minerilor din 1977 şi pedepsirea unora dintre iniţiatorii ei, internaţi în azile psihiatrice, cu modificarea personalităţii prin medicaţie inadecvată, prezentă în romanul Refugii (1984), nu mai putea fi pomenită nici măcar aluziv, deşi urmărind traseul personajului implicat, cititorul poate deduce motivele pentru care acesta este căutat cu disperare de femeia care îl iubeşte. Chiar în asemenea condiţii, pentru publicul cititor care înţelegea mai mult decât se putea spune, Buzura rămânea în vremea totalitarismului una dintre vocile opoziţiei disimulate.

Absenţii primeşte premiul pentru proză în 1970, Vocile nopţii în 1980, Refugii în 1984, iar Academia Română onorează romanul Orgolii cu Premiul „Ion Creangă” în 1977. Programul lui estetic a avut de la început o componentă morală şi implicit socială: „... cărţile adevărate, sincere nu sunt decât un drum împotriva singurătăţii, durerii, agresivităţii, ignoranţei” (Bloc-notes). Împotriva singurătăţii, personajele imaginate vor acţiona prin lungi confesiuni, adresate unui interlocutor-judecător, anchetator, uneori prieten, iar în absenţa acestora - lor însele. Împotriva durerii, agresivităţii şi ignoranţei - reprezentate minuţios realist prin evenimente petrecute în anii ’50-’80 - se orientează întreaga tematică a prozatorului, preocupat în mod esenţial de definirea de sine în raport cu un mediu social deformator.

Proza lui realizează o sinteză, care îl singularizează printre scriitorii contemporani, între realismul de solidă tradiţie ardelenească, evident prin mulţimea, diversitatea, exactitatea faptelor prezentate în naraţiuni, pe de o parte, iar pe de alta, tematica existenţială a descoperirii esenţei autentice a eului în confruntarea cu ceilalţi, care reprezintă sursă de înstrăinare de sine şi de strivire a personalităţii. Formal, textualist, sinteza se prezintă ca o naraţiune în cadrul unei confesiuni. Dialogul este întotdeauna un procedeu de relativizare a punctelor de vedere, de confruntare a mentalităţilor şi de situare a temei sociale sau morale sub zodia incertitudinii concluziilor.

Sinteză între romanul obiectiv, întemeiat pe mimesis, şi perceperea subiectivă a realităţii, întemeiată pe anamnesis, romanele propun o tematică, un tip de conflict şi o tipologie umană constante. În centrul tuturor naraţiunilor se află un inadaptat la realitate, un nonconformist care refuză regulile jocului social pentru a-şi putea păstra nealterată personalitatea profundă. În toate cazurile, devine el însuşi victima acestei opoziţii, un înfrânt moral, adesea cu consecinţe grave, de la nevroza agresivă la alienarea clinică.

În Absenţii, în centrul naraţiunii se află medicul psihiatru Mihai Bogdan, cercetător într-un institut, care refuză să mai alimenteze cu rezultatele cercetărilor sale gloria directorului Poenaru şi care asistă neputincios-revoltat la tot mai eficienta adaptare la sistem a prietenului său, fost şi el nonconformist pe cont propriu, doctorul Nicolae.

Întrebarea pe care şi-o pune doctorul Bogdan în primele pagini ale romanului va deveni punctul de coagulare a tuturor naraţiunilor lui Buzura: „În consecinţă, mi-am vârât capul sub pătură şi, cu ochii strânşi, făceam eforturi disperate să mă despart de mine însumi; îmi era frică să gândesc, îmi era greaţă să atârn celor câteva întrebări - legate de mine ori de acel om neînţeles - obsedante, sterile, constatarea că răspunsurile nu depind de mine, că eu în realitate nu eram decât un obiect ce putea fi cu uşurinţă mutat de ici-colo, o mobilă dinamică, dresată, prevăzută cu un magnetofon şi care, la repezeală, în funcţie de situaţie, se întreba cu oarecare nelinişte: Ce rol ar trebui să interpreteze acum? De idiot? De surdomut? De indiferent? De înţelept? De dulap? Când zilnic, zilnic de cel puţin un deceniu, mă mint singur, violent, de ce trebuie să mai ingerez minciunile altora, ba să le mai şi difuzez pe post de adevăruri? Dar ştiu eu dacă am dreptul să strig în gura mare că nimeni nu ţine seama de structura psihică a nimănui, din moment ce tocmai eu fugeam de mine însumi, nu mă cunoşteam decât parţial şi vrând-nevrând cea mai convenabilă parte din mine, adică cea adevărată, mi-o reprimam cu consecvenţă?”

Romanul Feţele tăcerii (1974) complică perspectivele încrucişate: tânărul ziarist Dan Toma (necredinciosul care vrea să pună degetul în rană), anchetatorul justiţiar care trebuie să afle adevărul pentru a-şi putea preciza o atitudine faţă de adevăr, primeşte confesiunile a doi foşti adversari, unul călău, altul victimă: călăul este viitorul său socru, activistul de partid Radu, care a înfăptuit colectivizarea agriculturii cu pistolul, distrugând oamenii şi tot ce întemeiaseră ei în satul ardelenesc, victima este Carol Măgureanu, ultimul fiu al unei familii de ţărani gospodari, care s-a salvat de la moarte petrecându-şi toată tinereţea închis, ascuns în pivniţa casei părinteşti. Radu pozează el însuşi în victimă - i-a fost incendiată casa în care voia să-şi petreacă anii de pensie, în satul pe care îl colectivizase şi care, evident, îl refuză şi nu îl iartă, Măgureanu a devenit victima propriei sale împotriviri ineficiente, iar Toma devine victima psihică simbolică a celor doi care s-au victimizat unul pe celălalt.

Orgolii (1977) vorbeşte din nou despre orgoliul descoperirii adevărului lumii şi adevărului de sine, dar şi despre orgoliu ca ultim refugiu al celui ce continuă, se încăpăţânează să caute leacul cancerului (real şi simbolic), în ciuda sutelor de eşecuri. Doctorul Cristian, fost deţinut în urma unui denunţ şi actual obiectiv al supravegherii vigilente a unui anonim şi agramat laborant, se confruntă cu judecata întunecată de false adevăruri a fiului său, ce refuză şi el compromisul, dar discerne greu realitatea de calomnie. Oponenţii lui Cristian (care e tot numai milă, înţelegere, iubire) sunt Redman - „Omul Roşu”, întrupare arhetipală a răului, de la folclor până la comunism, fost prieten şi rival în dragoste, delator din invidie, pactizantul cu diavolul, Varlaam -, adversarul anchetator brutal, violent, fanatic (ce va ajunge, în viziunea utopică a autorului, vânzător de loz în plic) şi anonimul supraveghetor care îşi alcătuieşte denunţurile către autorităţi sub forma unor scrisori (în materie de literaturizare a imbecilităţii suspicioase şi invidioase, acestea constituie tot ce s-a scris mai expresiv în literatura română).

Vocile nemţii (1980) strămută căutarea adevărului social şi individual din mediul intelectual în mediul muncitoresc: tânărul Ştefan Pintea părăseşte facultatea pentru a lua viaţa de la început, ca muncitor, vieţuind într-un cămin de nefamilişti, printre lumpeni ce-şi conservă, în fericita lor ignoranţă, autenticitatea psihică. Ruptura, schimbarea modului de viaţă introduc, ca subtemă a alienării, manifestările nevrozelor ca reacţie a inadaptatului. Pintea - haiducul muncitor are o viziune obsesivă, coşmarescă, a inutilităţii ciclice a împotrivirii: „o roată de moară suspendată deasupra unui pârâu sec, învârtindu-se în gol, continuu, lent.”

Romanele Refugii (1984) şi Drumul cenuşii (1988), făcând parte dintr-un ciclu intitulat Zidul morţii, vor propune nevroza ca loc de adăpostire a personalităţii traumatizate, care de astă dată este a unei femei. Ioana Olaru, traducătoare de engleză, sau Ana Maria îşi recapitulează eşecurile chiar într-un spital psihiatric, în prezenţa unui medic, nici el foarte ferm moralmente. Fiind vorba de o femeie, traumele ţin mai ales de viaţa sentimentală ca reflex al vieţii sociale, de imposibilitatea comunicării cu partenerul confiscat de mediocritatea adaptabilă (soţul Justin, trimis profesor într-un sat, este realmente înhăţat de fiica popii şi de mama acesteia, procesul de fericită scufundare în cotidian fiind înregistrat ca alienant de soţie), de raporturile de dominaţie în cuplu (femeia va deveni proprietatea unui potentat local, care îi asigură existenţa), de imposibilitatea evadării într-o nouă dragoste, din pricina laşităţii partenerului şi a intervenţiei violente a proprietarului.

Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), în care temele autenticităţii şi alienării sunt proiectate în mediul mult mai brutal deschis al concurenţei instaurate după 1990 în societatea românească, roman cu titlu optimist şi încrezător - pentru că nici nebunii, nici bestiile nu au nevoie de recviem, ci de imn de triumf -, reia figura căutătorului de adevăr. Ziaristul Matei Popa este supus ameninţărilor din partea celor ale căror interese comerciale sunt lezate de dezvăluirile sale. Fost disident pe cont propriu şi cu mari riscuri, precum toate celelalte personaje ale autorului, tânărul încercase să evadeze din lagărul totalitarismului trecând Dunărea înot, alături de femeia care îl iubea, evreica Estera, dar nu reuşise decât să se reîntoarcă acasă, după ce femeia fusese împuşcată.

Scris în condiţiile libertăţii depline de expresie, romanul numeşte clar termenii antagonici: în socialism, pe de o parte sacerdotul adevărului fiinţei sociale şi sentimentale - Matei Popa, iar pe de altă parte urmăritorul securist, necruţător până când va fi el însuşi ameninţat de răsturnarea situaţiei; în capitalism - noua pătură îmbogăţită prin şantaj, crimă, ascunderea adevărului. Atât în socialism, cât şi în capitalism, Matei Popa este condamnat să rămână o victimă care are puterea să se împotrivească mai mult sau mai puţin timp suprimării sale bine organizate. Va reuşi numai fratele lui Matei Popa, Visarion, care, având un acut sentiment al autoconservării şi un dispreţ suveran pentru tot ce nu-i aduce profit, izbuteşte să evadeze din lagărul socialist, devine capitalist de succes şi îşi finanţează şi fratele care continuă să creadă că lumea se poate îndrepta prin demascarea necinstei.

Ca toate celelalte romane, şi acesta pune irezolvabilele întrebări-cheie: „Miile de articole mi se înşirau în faţă ca un colaj banal, vechi, peste care mâna inutilităţii scria cu siguranţă: ei, şi? Te implici sau nu, proporţia răului nu se modifică... Sufăr că am suferit? Caligrafiază de mii de ori şi ce dacă? Banalizează prin repetare întrebarea aceasta ce nu aşteaptă nici un răspuns. Scrie numele sentimentelor, trăirilor, monştrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frică, lehamite, greaţă... La noi convalescenţa este infinit mai lungă şi mai dureroasă decât boala şi n-ar fi exclus să facă parte din tine, să-ţi dicteze mişcările, ba chiar să te simţi pustiu, derutat fără aceste spaime. Neavând de ales, am început cu lehamite şi derută această plutire printre nelinişti. Le-am scris numele de mii de ori în minte, apoi pe hârtie, pentru că nimic nu se lămurea, nu devenea mai clar.” Este cea mai exactă (auto)caracterizare a universului romanesc al lui Buzura.

Conflictul în aceste naraţiuni se desfăşoară întotdeauna pe cel puţin două planuri: în raporturile protagonistului cu lumea ca sistem de relaţii omologate, apoi în relaţie cu sine însuşi ca analist al refuzului acestor relaţii şi foarte adesea în raport cu un adversar direct şi eficient, reprezentant al neadevărului impus social. Naraţiunea este o confesiune, adresată sieşi sau unui partener de încredere, supusă legilor confesiunii: memorie asociativă, afectivă şi involuntară, având drept consecinţă imediată distorsionarea relatării faptelor în succesiunea istorică reală; introducerea punctului de vedere parţial şi subiectiv asupra întâmplărilor; exprimarea reacţiei afective faţă de acestea. Realismul observaţiei poate fi atribuit astfel protagonistului. Acesta este întotdeauna un realism de o acuitate şi de o violenţă care fac din scrierile sale o excepţională sursă de cunoaştere a vieţii sociale şi morale româneşti în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

O atenţie specială se acordă categoriei de politruci conducători, fie ei intelectuali, fie tehnicieni ai puterii. De la directorul de institut de cercetare care practică şantajul şi falsul intelectual la activistul de partid criminal din convingere, la directorul de fabrică instaurând domnia inflexibilă a voinţei sale, la şeful-satrap local care, pe banii Iui, poate cumpăra orice, inclusiv viaţa şi sufletul unei femei, şi care nu acceptă să piardă (când pierde, ucide), până la anchetatorii securişti, fanatici de toate categoriile -, de la cel imbecil la cel subtil, la delatorii de toate nuanţele, de la cel cu motivaţie în complexele învinsului la cel mânat de ura irepresibilă împotriva cuiva de care se simte depăşit, în fine, continuând cu nesfârşita tipologie a adaptabililor, de la intelectualul care vrea să supravieţuiască la profesorul de ţară care trebuie să trăiască, la nevasta de ştab, care profită de buna situaţie materială a bărbatului pentru a-şi asigura şi ea satisfacţiile erotico-sufleteşti fără de care nu s-ar simţi împlinită, bovarica burgheziei roşii, galeria personajelor de opoziţie faţă de căutătorul adevărului oferă probabil cea mai diversă colecţie de alienaţi moral din lumea contemporană.

Romancierul are o deosebită predilecţie pentru scenele de brutalitate, de violenţă, de degradare colectivă. Petrecerile acestor pseudoumani oferă pagini antologice: scena în care un procuror şi amanta sa ling câineşte dintr-un lighean cu whisky sau scena în care o femeie este hăituită de urmăritori ori lunga descriere a unei reuniuni mondene de proaspeţi capitalişti, preocupaţi să se şantajeze cât mai eficient unul pe altul, şi câte altele.

„Alcătuită în cea mai mare parte din confesiuni şi alte intervenţii cu caracter monologic, naraţiunea [Orgolii] constituie în ansamblul ei o meditaţie amplă, abruptă, de o rară vehemenţă, vizând istoria şi raporturile acesteia cu individul, cu personalitatea umană, formele puterii în secolul nostru, „cancerul" spiritului agresiv, al egoismului şi prostiei, care nu dispare de la sine... Această clocotitoare ideaţie explică deopotrivă debitul şi cursul de puhoi al naraţiunii, ca şi pasiunea cu care ea se citeşte.” (Vasile Cristea)

„Materia epică a romanelor lui Buzura, „substanţa", nu e prelucrată de un rafinat. Ca şi Breban, Buzura este un nordic, un „barbar", un autor pentru care contează adevărurile mari şi nu eleganţa frazei, sunetul cuvântului, distincţia rostirii.” (Cornel Ungureanu)

Opera literară

  • Capul Bunei Speranţe, Bucureşti, 1963;
  • De ce zboară vulturul!, Bucureşti, 1966;
  • Absenţii, Cluj, 1970;
  • Feţele tăcerii, Bucureşti, 1974;
  • Orgolii, Cluj Napoca, 1977;
  • Vocile nopţii, Bucureşti, 1980;
  • Bloc-notes, Cluj Napoca, 1981;
  • Refugii (Zidul morţii), Bucureşti, 1984;
  • Drumul cenuşii (Zidul morţii, II), Bucureşti, 1988;
  • Recviem pentru nebuni şi bestii, Bucureşti, 1999;
  • Tentaţia risipirii, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …