Arta în ţările române în secolul al XVII-lea

Arta ţărilor române în secolul al XVII-lea se caracterizează prin diversificarea necesităţilor artistice, îmbogăţirea programului şi apariţia unei serii întregi de aspecte noi. Evoluţia pleacă, fireşte, de la tradiţia locală, pe de o parte de la arta cultă promovată de voievozi, de înalta boierime, de ierarhii bisericeşti şi de marile mănăstiri, iar pe de alta de la arta ţărănească; ctitoriile religioase şi conacele modeste ale micii boierimi, ca şi casele orăşenilor, continuă să păstreze numeroase tradiţii comune cu arta populară.

Între aceste două curente extreme s-au împletit în mod firesc felurite relaţii, mai ales în domeniul arhitecturii profane. Pe aceste relaţii se grefează apoi întrepătrunderi reciproce între cele trei ţări române, precum şi contaminări datorite legăturilor economice şi politice tot mai strânse cu ţările învecinate, cu Rusia, Polonia, Turcia şi Orientul apropiat.

Arhitectura

Expresia cea mai caracteristică a acestei dezvoltări ne-o oferă arhitectura. Cu toate frământările sociale şi politice, cu tot caracterul lent al dezvoltării economice, se constată totuşi o răspândire continuă a arhitecturii de piatră şi, concomitent, o căutare de efecte mai bogate prin împodobirea faţadelor şi a interioarelor, care oglindesc în esenţă aceeaşi dorinţă de afirmare, fie că este vorba de clădiri ecleziastice, fie de clădiri profane, boiereşti sau orăşeneşti.

Legăturile cu trecutul sunt păstrate mai stăruitor în arhitectura bisericească. În Moldova continuă să predomine în toată perioada de care ne ocupăm tipul reprezentat prin biserica din Borzeşti (tipul „mixt”), format în ultima perioadă a domniei lui Ştefan cel Mare şi dezvoltat prin influenţele munteneşti de la sfârşitul veacului al XVI-lea. Totodată se reia planul mai popular pe care l-am întâlnit prima oară la Orheiul Vechi şi care se caracterizează prin pronaosul sau pridvorul poligonal. Seria nouă începe cu bolniţa (1602) şi biserica (circa 1609) mănăstirii Dragomirna, întemeiată de mitropolitul Anastasie Crimca, şi tot acum întâlnim acelaşi tip şi la cele mai vechi biserici de lemn păstrate în Moldova, de exemplu la Călugăriţa (1608).

Contactul cu arta populară se manifestă şi în alte domenii, de exemplu în adaptarea unor motive ornamentale compuse din rozete şi chenare, parte în tehnica crestăturii, cum se văd la corpul nou al bisericii mănăstirii Râşca, adăugat între 1611-1617, şi mai ales la biserica din Rădeana (1628). Nu e lipsit de interes faptul că aceste monumente sunt ctitorii boiereşti, nu domneşti, şi că ele apar tocmai într-o perioadă în care se constată şi în clasa stăpânitoare moldovenească un nou val de primenire.

În opoziţie cu acest curent alimentat de arta băştinaşă, numeroase profiluri şi sculpturi decorative dovedesc şi în faza aceasta participarea pietrarilor străini. O imagine a acestor influenţe de la începutul veacului al XVII-lea şi a contopirii lor în arta moldovenească ne oferă biserica mănăstirii Dragomirna. Bolţile tradiţionale sunt acum îmbogăţite prin forme decorative, cu nervuri de tip pseudo-gotic, decorate cu discuri mici şi rozete.

Pilaştrii şi arhivoltele din interior şi brâul de provenienţă munteană, care împarte faţada în două registre, sunt profilaţi în formă de torsadă, cu particularitatea moldovenească conform căreia torsada se răsuceşte alternativ în sensuri opuse. Firidele şi ocniţele, formând un brâu sub cornişe, au arcuri în acoladă de tip oriental, probabil de aceeaşi provenienţă caucaziană ca şi a unora din motivele decorului bogat care acopere suprafaţa turlei. Astfel, biserica Dragomirna marchează o etapă nouă, deosebindu-se însă de toate celelalte biserici moldoveneşti prin proporţiile ei excepţional de zvelte.

Cea mai limpede expresie a spiritului decorativ oriental ne-o oferă faţada bisericii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a lui Vasile Lupu (1639). Dacă planul e vechiul triconc moldovenesc, cu silueta îmbogăţită prin dublarea turlelor, decorul policrom, executat în relief plat şi care acopere de sus până jos toate faţadele, e opera pietrarului Ienache Etisi din Constantinopol. Motivele sunt şi aici prevalent caucaziene, dar între ele se strecoară şi forme ale Renaşterii, ceea ce corespunde perfect provenienţei meşterului dintr-un centru cum era capitala otomană, unde se încrucişează asemenea elemente orientale şi occidentale.

Sub alt aspect se afirmă Renaşterea în bisericile mănăstirilor Golia (începută de Vasile Lupu şi terminată în 1660) şi Caşin (1655). Planul e cel mixt moldovenesc, dar articularea faţadelor prin pilaştri şi profilarea acestor pilaştri folosiţi şi în interior prezintă formele tipice ale Renaşterii târzii. Partea de deasupra cornişei, cu turle cu tot, e la Golia rezultatul unei refaceri din 1738.

În formele gotice împământenite, dar desigur adeseori şi cu concursul unor pietrari transilvani sau poloni, care introduc şi rozetele decorative în stilul Renaşterii, se decorează portalurile şi se boltesc o serie de încăperi mănăstireşti, îndeosebi trapezele mănăstirilor mari, cum se mai văd la Dragomirna, la Trei Ierarhi şi la Cetăţuia din Iaşi, şi tot în Iaşi biserica Sf. Ioan Botezătorul, terminată în 1635, e înzestrată, deasupra bolţilor, cu mijloace de apărare, după sistemul bisericilor fortificate transilvane.

Cazul din Iaşi nu a rămas izolat, dar în mod obişnuit mănăstirile moldoveneşti erau apărate, ca şi în trecut, prin curtine înalte, dispuse în dreptunghi şi deservite de coridoare de apărare în corespondenţa meterezelor, iar în cele patru colţuri, ca şi deasupra porţii, se ridicau turnuri masive. Unul dintre exemplele cele mai bine păstrate e iarăşi mănăstirea Dragomirna, a cărei incintă a fost terminată în 1627.

Mai puţin monumentală e arhitectura laică. Chiar şi curţile domneşti - de pildă cea din Iaşi, refăcută de Vasile Lupu-impuneau nu atât prin dimensiunile clădirilor, cât prin complexitatea şi varietatea lor, prin dispoziţia pitorească, asimetrică. Curtea din Iaşi - numai în parte din piatră sau cărămidă, în parte însă din lemn - o cunoaştem azi mai bine atât din săpăturile arheologice cât şi din însemnările călătorilor şi din descrierea ceremonialului pe care ne-a lăsat-o Dimitrie Cantemir. În curtea domnească se intra printr-o poartă încălecată de un turn; mai întâi se ajungea în incintele destinate slujitorilor şi grajdurilor, iar apartamentele domneşti - al domnului şi al doamnei, formând unităţi separate - se găseau în curtea interioară.

Din apartamentul domnului făceau parte şi sălile de recepţie, între care spătăria şi divanul. Impresia cea mai puternică o exercita însă interiorul. Pavimentele erau de obicei de teracotă, pereţii erau îmbrăcaţi în plăci de faianţă cu ornamente florale orientale, iar sobele erau din cahle smălţuite, decorate şi ele cu ornamente vegetale, uneori şi cu steme şi figuri. Aspectul somptuos se datora însă în mod deosebit draperiilor şi mai ales covoarelor orientale, mobilierului din esenţe rare, cu încrustări de fildeş şi mărgean, şi obiectelor de metal. Din complexul curţii făcea parte şi o baie turcească luxoasă, cu pereţii îmbrăcaţi în marmoră de diferite culori. Asemenea băi, destinate uzului public şi fireşte mai modeste, se găseau şi în oraş.

Case domneşti mult mai simple, dar parţial păstrate şi restaurate, se găsesc în incintele mănăstirilor Trei Ierarhi şi Cetăţuia din Iaşi. La Cetăţuia, ctitorie a lui Gheorghe Duca din 1669, se mai văd două etaje de beciuri (cel superior servea în parte şi ca tainiţă), boltite ca şi încăperile de la parter. E însă semnificativ că cea mai frumoasă şi mai mare sală din această mănăstire, cu bolţi pe ogive după sistemul gotic, nu făcea parte din complexul casei domneşti, ci al arhondaricului.

Cam la fel, doar la o scară ceva mai modestă, fuseseră construite şi curţile şi conacele boiereşti, din care ni s-au păstrat câteva elemente aparţinând jumătăţii a doua a veacului al XVII-lea, ca, de pildă, conacul Cantacuzinilor din Paşcani şi conacul Rosetti-Balş din Pribeşti. Caracteristică e apariţia foişorului şi a cerdacului, uneori încă de lemn, alteori însă de piatră, o adaptare vădită a prispei tradiţionale de la casa ţărănească. Acelaşi gen de foişor cu arcade de cărămidă sprijinite pe coloane de piatră ne întâmpină uneori şi în arhitectura orăşenească, după cum o mai dovedeşte azi, în Iaşi, casa zisă a lui Dosoftei.

În arhitectura bisericească a Ţării Româneşti constatăm mai întâi dăinuirea planului de tip Vodiţa II, pe de o parte cu simplificările structurale introduse în cursul evoluţiei din veacul al XVI-lea (de pildă la biserica mănăstirii Arnota, circa 1637), pe de alta combinat cu altarul încadrat de pastoforii şi cu pronaosul larg de la biserica episcopală din Curtea de Argeş.

Modelul de la Curtea de Argeş s-a dovedit deosebit de rodnic, şi între bisericile mai importante care derivă din acel prototip cităm ca exemple biserica Mitropoliei din Bucureşti (1655) şi cea a mănăstirii Cotroceni (1679), unde şi coloanele care susţin turla pronaosului prezintă încă în parte formele şi ornamentele arabo-turceşti de la Curtea de Argeş, alături însă de unele motive florale tratate cu un simţ plastic nou.

Simptomatică pentru afirmarea unei arhitecturi mai simple, mai legate de formele artei populare, e răspândirea tipului bisericii-sală, prevăzută adeseori şi cu o clopotniţă deasupra pronaosului sau a pridvorului (biserica mănăstirii Strehaia, ctitorie a lui Matei Basarab din 1645). Un reprezentant de seamă al arhitecturii moldoveneşti în Ţara Românească e biserica Stelea din Târgovişte, ridicată în 1645 de Vasile Lupu în semn de întărire a păcii şi înţelegerii restabilite între Ţara Românească şi Moldova. Structura bisericii Stelea nu va găsi ecou în Ţara Românească, dar profilurile gotice moldoveneşti se vor răspândi la o serie de monumente din jumătatea a doua a-veacului al XVII-lea, menţinându-se şi în perioada brâncovenească.

În prima jumătate a veacului al XVII-lea, faţadele bisericilor din Ţara Românească sunt decorate după principiile perioadei precedente, dar cu o deosebire caracteristică: în locul cărămizii aparente se foloseşte acum tencuiala, îmbrăcând şi profilurile. Alături de tocurile de piatră de la uşi şi ferestre, profilate în stil gotic, apar şi altele, cu ornamente orientale, primele în biserica din Goleşti (1646), purtând semnătura meşterului Stoica.

Aceste motive provin iniţial tot din modelul moldovenesc de la Trei Ierarhi, unde se regăsesc împrăştiate în decorul bogat al faţadei, şi astfel se iniţiază în Ţara Românească o evoluţie alimentată în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea şi prin influenţe noi, constantinopolitane. Din acest punct de vedere, cel mai caracteristic monument e biserica Fundenii Doamnei de lângă Bucureşti, din 1699, cu faţada acoperită cu stucaturi reprezentând vase cu flori, chiparoşi şi clădiri în formă de chioşcuri persane.

Alături de formele orientale, se afirmă însă în acelaşi cadru şi morfologia decorativă a Renaşterii târzii, prima oară în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (de exemplu la mănăstirea Cotroceni), atingând însă apogeul în perioada lui Constantin Brâncoveanu, de pildă la biserica principală a mănăstirii Hurez (1692), la coloanele pridvorului şi la portalul pronaosului. Deosebit de preţioase sunt, la Hurez, ştirile despre meşteri, fiindcă aflăm că, în timp ce zidarul şi lemnarul (Manea şi Istrate) fuseseră români, pietrarul (Vucaşin Caragea) fusese sârb, şi e semnificativ că şi la ctitoriile din Brâncoveni, unde întâlnim forme decorative strâns înrudite, a lucrat un pietrar străin, Pesena Levin.

Ctitoriile numeroase ale Cantacuzinilor şi ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la o nouă formulare stilistică foarte caracteristică, numită „stilul brâncovenesc”. Amploarea în care s-a construit acum o ilustrează sugestiv marea ctitorie din Hurez, iniţiată în 1690. Pe lângă clădirile mănăstirii, prevăzute cu foişoare la parter şi etaj, cu cerdacuri şi cu un paraclis grupate toate în jurul unei vaste curţi dreptunghiulare în mijlocul căreia se află biserica principală, s-a adăugat o bolniţă (1699), un schit al sf. Apostoli (1698) şi un schit al sf. Ştefan (1703).

Din perioada aceasta se păstrează şi în Ţara Românească dovezi mai sugestive ale arhitecturii profane, de pildă în mănăstirea din Brâncoveni, din vremea lui Matei Basarab, sau în palatul Mitropoliei din Bucureşti (început în 1655). Un monument de seamă fusese palatul lui Udrişte Năsturel, zidit pe la mijlocul veacului al XVII-lea la Hierăşti, în apropierea Bucureştilor, compus din două aripi îmbinate în unghi drept, cu beci, parter şi etaj, încăperile fiind boltite cilindric. Faţada e din piatră îngrijit cioplită şi tratată simplu de tot, aproximativ în stilul care se întâlneşte şi în Renaşterea transilvană (de exemplu la Medieşul Aurit). Un monument tot atât de important pare să fi fost palatul din Filipeştii de Târg, construit puţin înainte de 1650.

Conace mai simple se găsesc încă la Goleşti - operă a aceluiaşi meşter Stoica, autor al bisericii învecinate, după cum o dovedesc podoabele sculptate pe chenarele ferestrelor - şi la Băjeşti, acesta din urmă zidit de Mareş Băjescu curând după mijlocul veacului al XVII-lea şi înzestrat cu o caracteristică incintă de fortificaţie, menită să-i intimideze pe moşnenii proaspăt aserviţi.

O clădire de seamă, cum era palatul cu etaj al Cantacuzinilor din Măgureni, din anii 1666-1672, avea un plan complex, grupat în jurul unui turn mare aşezat în faţadă, cuprinzând numeroase încăperi de locuit şi saloane, unele cu paviment de piatră, altele din cărămidă, cu stucaturi policrome, cu bolţi de forme variate şi cu o frumoasă scară exterioară bifurcată. Detaliile arhitectonice vădesc relaţii instructive, pe de o parte cu formele Renaşterii şi, pe de alta, cu cele orientale.

O imagine mai limpede ne oferă numeroasele construcţii brâncoveneşti, de pildă palatul de la Potlogi (1698, restaurat recent) şi cel de la Mogoşoaia (1702, acum muzeu), alături de care mai amintim casele dispărute din Sâmbăta de Sus, lângă Făgăraş, casele din Braşov şi îndeosebi palatul de la San Stefano, lângă Constantinopol, achiziţionat după moartea lui Brâncoveanu de ambasadorul Franţei.

Toate fuseseră construite într-un stil pitoresc, cu grupare variată a volumelor, cu loggii, dar mai ales cu cerdacuri ieşite în afara corpului clădirii, deschise larg spre curtea şi grădina înconjurătoare. Elementele ornamentale se compun din acelaşi alfabet al Renaşterii târzii, amestecat cu forme baroce şi impregnate de particularităţi orientale, cum se văd şi în opera stucatorului de la Potlogi. La fel, fireşte într-o ţinută ceva mai modestă, trebuie să fi fost şi casele boiereşti, precum şi hanul pe care Şerban Vodă îl ridicase în Bucureşti prin 1683.

În arhitectura românească din Transilvania predomină - mai ales acum, după înstrăinarea păturilor conducătoare - tradiţionala biserică-sală (de exemplu Zatna, 1624), îmbogăţită la câte o ctitorie de nobil modest prin elemente decorative ale Renaşterii, adăugate uneori unei biserici mai vechi (de exemplu portalurile de la fosta biserică unită din Teiuş, 1606, şi de la biserica din Lujerdiu, din 1684). Un factor nou şi important îl constituie apariţia negustorilor români şi greci, care devin sprijinitorii artei.

Prima intervenţie a acestor negustori se constată în Hunedoara, unde ei adaugă bisericii sf. Nicolae un pronaos (1634), iar negustorii sibieni îşi zidesc, după ce încercaseră zadarnic să obţină autorizaţia pentru un lăcaş de cult în oraşul Sibiu, o biserică în Bungard (1690-1691). Relaţiile strânse de natură cultural-politică ale românilor transilvani îndeosebi cu Ţara Românească îşi găsesc expresia într-o serie de ctitorii ale domnilor munteni, ale lui Matei Basarab (biserica din Porceşti, lângă Sibiu, 1653) şi Constantin Brâncoveanu (mănăstirea şi biserica din Sâmbâta de Sus, biserica sf. Nicolae din Făgăraş, 1697), clădiri care contribuie la răspândirea formelor artistice din Ţara Românească în Transilvania.

Tot din perioada aceasta se păstrează şi cele mai vechi biserici de lemn, reprezentante ale unui tip dezvoltat treptat din premisele străvechii arhitecturi de lemn băştinaşe. Hotărâtoare pentru planul şi structura acestor biserici e folosirea bârnelor aşezate orizontal, o tehnică caracteristică îndeobşte ţărilor Europei răsăritene, în forma iniţială, ca biserică-sală cu pronaos, naos şi altar pătrat sau dreptunghiular, putem presupune că tipul se închegase cel mai târziu în perioada feudală timpurie, iar introducerea clopotniţei cu accente verticale subliniate se datorează perioadei gotice.

Între bisericile cu altar pătrat cităm pe cea din Rona de Jos (1655). Varianta cu altar poligonal, îndeobşte considerată ca un produs al influenţei gotice, ar putea fi însă explicată şi prin necesitatea de a economisi materialul lemnos, folosind şi bârnele mai scurte, fapt care a determinat şi în ţări absolut lipsite de orice contact cu arta gotică asemenea abside. Ca exemple cităm bisericile din Sat Şugatag (1642) şi Budeşti-Josani (1643), iar din categoria bisericilor care au şi pronaos poligonal - o particularitate frecventă şi în Moldova - amintim biserica din Ceaba, despre care se pretinde că ar data încă din 1560, şi cea din Gâlgău (1658).

Arta clasei dominante îşi găseşte formularea cea mai limpede în construirea castelelor. Îndeosebi principele Gabriel Bethlen a întreţinut numeroase şantiere, între altele în Oradea, Alba Iulia şi Deva, dar numai în castelul din Hunedoara se mai vede ceva din aripa adăugată complexului din veacul al XV-lea. Judecind evoluţia după monumentele păstrate, constatăm pe de o parte dăinuirea formelor Renaşterii din faza precedentă în castelul din Medieş (1620-1657), apoi apariţia unui tip mai modest, fără curte interioară, compus numai dintr-un bloc dreptunghiular prevăzut cu bastioane cilindrice în cele patru colţuri (castelul din Cetatea de Baltă, începutul secolului al XVII-lea).

În Secuime şi în Ţara Bârsei se răspândesc unele particularităţi decorative provenite din formele Renaşterii elaborate în Slovacia şi în Polonia, caracterizate prin tratarea decorativă a cornişelor (de exemplu castelul din Lăzarea Ciuc, 1631), iar la castelul din Sânzieni, renovat în 1628, se întâlneşte în faţadă chiar brâul muntean. Pe la mijlocul veacului apar foişoarele la etaj sub forma de loggii italiene (la castelul din Iernut, 1648-1660, construit de arhitectul Augustinus Serena din Veneto), şi unul dintre cele mai caracteristice monumente e castelul din Sânmiclăuş (1668-1673), plănuit de proprietarul Nicolae Bethlen, om umblat, se pare chiar cu studii de arhitectură. Motivul loggiei, redus prin contaminare cu casa ţărănească la expresia unui cerdac, apare la o serie de conace feudale (curii), de exemplu la Zăbala (cea. 1680).

Din arhitectura civilă orăşenească s-au păstrat puţine clădiri, dar despre evoluţia formelor decorative ale Renaşterii - contaminate tot mai mult cu elemente precursoare ale barocului, care se pot recunoaşte în sublinierea şi dublarea profilurilor şi îndeobşte a valorilor plastice - mărturisesc o serie de portaluri şi tocuri de uşi din lapidarul Muzeului Institutului de istorie din Cluj. Fortificaţiile oraşelor se întreţin şi se modernizează cu amplasamente de artilerie în bastioane. Ca exemple pot servi turnul breslei croitorilor din Cluj (restaurat recent), sub forma în care a fost refăcut în 1627, iar la Sighişoara un vechi turn de poartă, „turnul cu ceas”, reconstruit după incendiul din 1676.

Sculptura

În afară de funcţia decorativă arhitectonică, sculptura românească rămâne prevalent tot cea funerară. În Moldova domină în prima jumătate a veacului al XVII-lea vrejurile bizantine şi ale Renaşterii împământenite în perioadele precedente, iar în Ţara Românească motivele geometrice, pe care le întâlnim acum şi la o serie de cruci de piatră. Uneori se răspândeşte şi în Moldova tipul muntean al lespezii decorate în câmpul de mijloc cu o cruce.

Pe lângă acestea mai găsim în Ţara Românească şi reprezentări figurative în relief plat, după modelul din veacul al XVI-lea (lespedea lui Stroe Buzescu, 1602, la Stăneşti, judeţul Vâlcea), alteori şi în relief mai pronunţat, sub influenţa vădită a artei apusene (presupusa lespede a lui Matei Basarab din Muzeul de Artă al României Bucureşti), căreia i se datorează şi decorul cu steme şi vrejuri în stilul încărcat al Renaşterii transilvane şi polone (de pildă lespedea lui Matei Basarab de la Arnota, cea a soţiei şi fiului său din biserica domnească din Târgovişte). Motivele persane şi turceşti îşi făcuseră şi ele între timp apariţia, atât în Ţara Românească (lespedea lui Ştefan Ciohodarul, 1647, în biserica Stelea din Târgovişte), cât şi în Moldova (de pildă vasul cu flori încadrat de chiparoşi care împodobeşte lespedea Mariei, fata lui Istrate Dabija, 1672, de la Bârnova).

La sfârşitul veacului al XVII-lea devin apoi predominante motivele florale brâncoveneşti. În faza aceasta, rolul decorativ al sculpturii depăşeşte vechile limite, şi ea animează acum cu vrejuri bogate, în care se împletesc şi elemente zoomorfe şi antropomorfe, parapetele cerdacurilor de la palate şi ale pridvoarelor de biserici. Numeroase sunt şi piesele de mobilier de lemn, jeţuri, strane, tetrapoade, precum şi tâmplele care separă altarul de naos. Una dintre cele mai vechi tâmple e cea de la bolniţa mănăstirii Bistriţa (1654), iar din primii ani ai veacului al XVIII-lea datează tâmpla mănăstirii Arnota (acum în muzeul de la Mogoşoaia). Formele decorative ale numeroaselor tâmple păstrate din perioada brâncovenească aparţin şi ele Renaşterii târzii, barocului şi influenţelor orientale.

În Transilvania se mai folosesc şi în perioada aceasta sarcofage, uneori completate chiar cu un cadru arhitectonic (sarcofagul lui Sukosd, opera clujanului Dioszegi, 1632, acum în lapidarul Muzeului Institutului de istorie din Cluj). Figura defunctului, culcată pe sarcofag, este încadrată de obicei de alegorii ale virtuţilor (la fel şi sarcofagul lui Apafi, circa 1635, opera sculptorului Elias Nicolai din Sibiu, acum în Muzeul de artă din Budapesta). Obişnuite rămân însă epitafele şi, alături de cele de piatră, se răspândesc în ambianţa orăşenească cele din lemn vopsit, combinate uneori cu plachete de metal şi reliefuri din alabastru.

În locul stemelor apare adeseori portretul defunctului într-o atitudine solemnă. Apogeul evoluţiei e atins prin opera lui Sebastian Hann, un meşter originar din Levoca (Slovacia), stabilit la Sibiu, şi anume în epitaful lui Valentin Frank von Frankenstein (1697) din ferula bisericii evanghelice din Sibiu. Un monument izolat, dar important prin motivele decorative florale care se vor răspândi tot mai mult în jumătatea a doua a veacului al XVII-lea, e amvonul bisericii reformate din Cluj, executat în 1646, operă a lui Elias Nicolai şi a meşterului clujan Benedek.

Pictura

Pictura religioasă păstrează, în genere, formele de expresie schematice, dar spiritul nou al vremii, mai profan, se manifestă în încercări timide de a anima povestirea, de a introduce unele amănunte împrumutate din viaţa de toate zilele şi de a conferi liniei desenului uneori mai multă supleţe, alteori un sens mai decorativ. Un astfel de exemplu ne oferă pictura bisericii din mănăstirea Dragomirna, executată sub conducerea lui Anastasie Crimca. Un spirit minuţios, caligrafic decorativ, se recunoaşte în aceste picturi alcătuite dintr-o puzderie de scene mici, inspirate din ilustraţiile unui manuscris.

Concomitent se constată în Moldova şi o potenţare a influenţei ruseşti, rezultat firesc al relaţiilor tot mai strânse şi al faptului că moldoveanul Petru Movilă devenise mitropolit al Kievului. Ştiri documentare ne dezvăluie apoi că Miron Barnovschi şi Vasile Lupu, acesta din urmă mai ales în legătură cu împodobirea bisericii Trei Ierarhi, au solicitat în repetate rânduri icoane şi chiar zugravi de la Moscova.

În Ţara Românească, la Arnota, zugrăvită curând după întemeiere, stilul tradiţional devine mai narativ, iar unele icoane din aceeaşi biserică - cum e cea a sf. Nicolae, datată 1644 şi semnată de meşterul Stroe din Târgovişte - încep să fie împodobite cu ornamente plastice în stuc, executându-se deocamdată în relief nimbul care înconjură capul sfântului, pentru ca în icoanele mai târzii să se extindă acest fel plastic de decor asupra chenarului şi uneori şi asupra fondului. În acelaşi timp pătrund din Moldova şi unele influenţe ruseşti, manifeste, între altele, şi în încadrarea figurilor centrale ale unei icoane cu mici scene biblice sau din vieţile sfinţilor.

În cursul jumătăţii a doua a veacului al XVII-lea, se cristalizează stilul zis „brâncovenesc”. Premisa pentru această evoluţie o formează diferitele şcoli locale, între care merită o menţiune deosebită şcoala din Câmpulung-Muscel, unde se formează, între alţii, meşterul Pârvu Mutul. Zugravii aceştia practică şi pictura murală şi cea de icoane, şi influenţa stilului iconarilor asupra picturii murale devine tot mai precumpănitoare. De aici căutarea efectelor de amănunt, stilizarea gingaşă, dar - în transpunerea la scară monumentală - adeseori seacă şi manieristă.

Tendinţele mai realiste ale vremii îşi găsesc deocamdată o expresie modestă în ilustrarea unor pasaje din psalmi, care permit zugravului să ne înfăţişeze, de pildă, o horă cu dansatori şi muzicanţi populari. Cel mai strâns contact cu realitatea îl vădeşte însă şi acum portretul. Între numeroasele reprezentări de ctitori se distinge în mod deosebit, deopotrivă de demnă şi de comunicativă, cea a lui Constantin Brâncoveanu din biserica principală de la Hurez. De o deosebită semnificaţie, şi socială şi artistică, este apariţia în această vreme a portretelor de meşteri. Pârvu Murul ne-a lăsat două autoportrete (în biserica din Filipeştii de Pădure şi în cea din Bordeşti), iar unul dintre numeroşii zugravi care au lucrat în pridvorul bisericii principale din Hurez (1694) a înfăţişat pe cei trei meşteri: Vucaşin pietrarul, Manea zidarul şi Istrate lemnarul.

Pe lângă atelierele de zugravi în slujba lui Brâncoveanu, se afirmă în această perioadă şi un alt curent, mai aderent ambianţei orăşeneşti, mai puţin subordonat tradiţiei bisericeşti şi mai accesibil influenţelor apusene. Astfel, şi în Transilvania, meşterii din Ţara Românească care au executat picturile bisericii Sf. Nicolae din Făgăraş, adăugate pe cheltuiala târgoveţilor, îşi îngăduie chiar unele inovaţii iconografice, împrumutate din arta apuseană. Relaţiile cu arta moldovenească se oglindesc în picturile din Transilvania de nord, de exemplu la uşile împărăteşti ale bisericii de lemn din Budeşti-Susan, din 1628.

Despre caracterele specifice ale picturii româneşti transilvane nu suntem încă în măsură să ne facem o idee precisă, deşi s-au păstrat fragmente de picturi murale şi o serie de icoane, precum şi numeroase nume de zugravi şi iconari, călugări şi laici. Rolul acestei picturi trebuie să fi fost important, fiindcă urmele de zugrăveli din fosta sală a dietei din castelul de la Hunedoara, împodobită, după cum se pare, în vremea lui Gabriel Bethlen, vădesc o ordonanţă şi un stil specific românesc. Picturile acestea cuprind o galerie de portrete în medalioane, între care se presupun şi domnitori munteni şi moldoveni, portrete care s-ar încadra tematic în proiectele politice ale lui Bethlen de a întemeia un regat al Daciei.

În perioada Reformei, atelierele de pictură din centrele maghiare şi săseşti lânceziseră şi abia către sfârşitul veacului al XVII-lea apar premergătorii viitoarei faze din perioada barocă. Unul dintre acei precursori e Ieremia Stranovius, meşter venit din Slovacia, stabilit la Sibiu. Alături de portrete relativ mediocre, lui i se datorează altarul bisericii zise a „mănăstirii” din Sighişoara (1680), decorat şi cu figuri sculptate în lemn, opere ale altui imigrat, cu numele de Johann Vest.

Arta aplicată

Imaginea despre evoluţia picturii murale şi a icoanelor o completează numeroasele miniaturi provenite din scriptoriile Moldovei şi ale Ţării Româneşti. În fruntea acestora stă opera lui Anastasie Crimca, reprezentată prin mai multe evangheliare şi câteva cărţi liturgice, păstrate la Dragomirna, Suceviţa, în Biblioteca naţională din Viena şi la Liov. Stilul lui Crimca e liniar, dar viguros şi animat, cu un colorit vioi şi cu haşurări în aur. Treptat apar apoi influenţele orientale, în Ţara Românească cu un caracter persan, într-o serie de manuscrise din vremea lui Matei Basarab.

Între timp se răspândeşte tot mai mult arta grafică şi influenţele ruseşti pătrund în Moldova prin ilustraţiile meşterului Ilie, activ către mijlocul veacului al XVII-lea, iar în tipografia din Ţara Românească, la Govora, mai apoi la Dealu, se resimte înrâurirea formelor apusene. Tipăriturile lui Antim Ivireanul din vremea brâncovenească răspândesc un stil eclectic, greco-veneţian, combinat din elemente bizantine tradiţionale şi motive apusene, iar scriptoriile miniaturiştilor devin din ce în ce mai dependente de arta tipografilor, ceea ce înseamnă că miniatura pierde calităţile specifice, iar grafica înlesneşte de aici înainte pătrunderea motivelor tematice şi a formelor stilistice apusene, fie direct şi prin Transilvania, fie pe calea ocolită a Poloniei şi a Rusiei.

Argintăriile moldoveneşti, ca şi cele din Ţara Românească, continuă tradiţiile băştinaşe, absorbind însă mereu influenţe orientale şi ruseşti, încercând totodată o înviorare a compoziţiilor ieratice prin elemente mai actuale, cum e costumul ciobanului de pe ferecătura evangheliarului dăruit de Matei Basarab ctitoriei sale de la Soveja, în Moldova.

Stilul Renaşterii târzii, înzestrat şi cu elemente ale barocului, se întâlneşte în câteva ferecături de evangheliare de la mănăstirea Secu (din 1670 şi 1673), în timp ce în Ţara Românească comenzile mai importante din perioada brâncovenească trec tot mai mult în mâinile argintarilor din Sibiu (în frunte cu Sebastian Hann) şi din Braşov (unde meşterul preferat e Gheorghe May II). Atelierele de argintari ale acestor două oraşe înfloresc în mod deosebit în această perioadă, iar operele produse contribuie, pe de o parte, la profilarea stilistică a artei decorative brâncoveneşti şi, pe de altă parte, la răspândirea acestor forme şi în arta transilvană.

Pentru nobilimea şi patriciatul local, aceste ateliere, cărora li se adaugă şi cele din Bistriţa, Sighişoara etc., produc podoabe variate, cercei, paftale şi centuri pentru portul feminin, precum şi obiecte de decor pentru ospeţe, îndeosebi pocale, pahare şi căni de argint, adeseori aurite. Alfabetul decorativ al acestor piese se leagă strâns de cel al Renaşterii târzii din provinciile germane şi din Boemia, şi în pătrunderea şi răspândirea acestor motive au jucat un rol important şi vasele şi cănile de cositor, nelipsite în casele orăşenilor mai înstăriţi şi în inventarele breslelor.

În sfârşit, mai amintim şi activitatea monetăriilor transilvane - pentru privilegiul de a bate monede se iviseră încă din veacurile precedente numeroase rivalităţi între diferitele oraşe - iar între produsele mai de seamă amintim medaliile cu efigia lui Constantin Brâncoveanu, executate la Alba Iulia. Formele apusene pătrund în Transilvania şi prin colonizarea unor familii de meşteşugari, îndeosebi a unui grup de anabaptişti cehi, cărora li se datorează ceramica numită „habană”.

Din domeniul broderiilor liturgice, amintim zestrea bogată a bisericii Trei Ierarhi din Iaşi, în care căutarea efectelor tehnice şi fastul împiedecă dobândirea calităţii produselor de odinioară. În Ţara Românească se mai întâlneşte stilul tradiţional în câteva piese răzleţe din veacul al XVII-lea, dar în broderiile luxoase din vremea lui Constantin Brâncoveanu prevalează tot mai mult fondurile de catifea, pe care sunt brodate steme şi ornamente îmbinând iarăşi elemente orientale cu altele de provenienţă apuseană.

De altfel, acum se importă tot mai mult ţesături decorative din Orient, şi în privinţa aceasta sunt deosebit de preţioase - şi ca mărturie culturală, şi ca tezaur artistic - numeroasele covoare anatoliene, păstrate îndeosebi în bisericile săseşti (una dintre cele mai importante colecţii o posedă Biserica Neagră din Braşov), unde serviseră odinioară ca să împodobească stranele familiale ale patricienilor.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …