Arta în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Considerând în ansamblu aspectul evoluţiei artistice, se constată că arta ţărilor române din a doua jumătate a veacului al XVI-lea dezvoltă în continuare concepţiile care se conturaseră încă înainte de mijlocul acestui veac. Abia către sfârşitul secolului se înregistrează şi afirmarea timidă a unor factori noi, simptomatici şi în raport cu împrejurările politice care au dus la unirea vremelnică a celor trei ţări. Înflorirea culturii orăşeneşti şi, implicit, schimbarea felului de viaţă, se oglindesc atât în construcţii, cât şi în calitatea şi varietatea produselor artizanatului.

Arhitectura

Tradiţia şi înflorirea şantierelor de construcţie duce la o vădita sporire a maestnei, exprimata în fiecare provincie prin particularităţi specifice. În Moldova, între construcţiile mai importante ale lui Alexandru Lăpuşneanu, menţionăm biserica mănăstirii Bistriţa, terminată în 1554, şi mănăstirea Slatina (1553-1561). Prima reelaborează limbajul arhitectonic de la Neamţu şi de la Sf. Gheorghe din Suceava, în timp ce biserica mănăstirii Slatina dezvoltă caracterele tipului „mixt”.

Mâna de lucru a pietrarilor transilvăneni, chemaţi din Bistriţa, se recunoaşte în profilarea cadrelor de uşi gotice târzii, ca şi în cele câteva capiteluri din pronaos, unde se menţin formele Renaşterii. Un rod al şantierelor moldoveneşti e şi biserica mănăstirii Dochiariu de la Athos, refăcută integral nu numai cu resursele acordate de Lăpuşneanu, dar şi sub îndrumarea unui meşter moldovean, care încadrează absidele laterale, ale tipului athonit în sensul structurii caracteristice tipului „mixt” moldovenesc.

Ultimul monument din seria clădirilor cu plan triconc şi cu particularităţile tradiţionale e biserica mănăstirii Suceviţa, ctitoria Movileştilor, zidită aproximativ între anii 1582-1586. Cele două pridvoraşe care încadrează exonartexul bisericii spre nord şi sud par nu numai adaose puţin ulterioare construcţiei iniţiale, dar, prin forma arhivoltelor şi prin profilarea lor, ele trădează prezenţa unor elemente noi, de provenienţă munteană. Această influenţă nu e izolată. Relaţiilor strânse, politice şi culturale, dintre Moldova şi Ţara Românească, le corespunde o pătrundere a elementelor muntene în arhitectura Moldovei.

Primul exemplu concret e biserica mănăstirii Galata, de lângă Iaşi, ctitorie a lui Petru Şchiopul din 1583. Dacă planul respectă încă tradiţia, elementele noi se fac simţite prin elevaţie. Alături de turla de pe naos, se introduce acum o a doua turlă, pe pronaos, iar faţada e împărţită în două registre printr-un brâu cu o profilare foarte caracteristică. Semnificativă e şi înlăturarea peretelui despărţitor dintre gropniţă şi naos şi înlocuirea lui cu trei arcade aşezate pe doi stâlpi.

În acest amănunt se recunoaşte manifestarea - e drept încă foarte timidă - a unei concepţii noi, opusă principiului fărâmiţării spaţiale a sistemului adiţional moldovenesc şi se iniţiază un proces care va tinde, în ultima analiză, la realizarea unităţii spaţiale. Dar acest proces, descătuşat acum, îşi va atinge ţinta abia în arhitectura veacului al XIX-lea, sub înrâurirea susţinută a artei apusene. Alt monument, tot aşa de caracteristic pentru experimentarea de forme noi, e biserica mănăstirii Aroneanu de lângă Iaşi, ridicată de Aron vodă în 1594.

O activitate deosebit de rodnică se desfăşoară pe şantierele de construcţie ale Ţării Româneşti. Pe la 1559 se clădise un palat domnesc în noua capitală din Bucureşti, cu interiorul îmbrăcat în bogate tapiserii orientale; în cursul deceniilor următoare s-au ridicat tot aci cel puţin opt biserici de zid, din care însă nici una nu a mai păstrat aspectul original intact. Vechea capitală din Târgovişte nu fusese nici ea părăsită şi Petru Cercel construieşte, în 1583, un palat nou, din care se văd încă, alături de ruinele beciurilor, turnul Chindiei şi biserica domnească, caracterizată prin reluarea planului mai spaţios în cruce greacă. Pridvorul însă e un adaos din veacul al XVII-lea.

În general, în plănuirea bisericilor nu se aduc inovaţii. Rolul principal îl deţine triconcul, din care se elimină treptat elementele de structură ale tipului Vodiţa II. Exemple de asemenea clădiri sunt biserica Curţii Vechi din Bucureşti (1559) şi biserica din Bucovăţ, lângă Craiova (circa 1570). Pronaosul supra-lărgit de la biserica episcopală din Curtea de Argeş se întâineşte la Cobia, în 1572. Altarul încadrat de pastoforii (proscomidie şi veşmântar), adaptat tipului triconc încă din perioada precedentă - de pildă la Lopuşnia - reapare la biserica din Bucovăţ şi la ctitoria lui Mihai Viteazul, mănăstirea Mihai Vodă (1589-1591), din Bucureşti.

Caracteristică pentru arhitectura Ţării Româneşti din perioada aceasta e folosirea cărămizii de o calitate excepţională. Acestei zidării bine legate i se datorează şi posibilitatea de a renunţa la sistemul constructiv elaborat la Vodiţa II. În faţadă însă se maschează adeseori întrebuinţarea exclusivă a cărămizii prin acoperirea straturilor alternativ cu tencuială, imitându-se astfel lespezile de piatră ecarisată.

Pentru a se asigura rezistenţa suprafeţei se folosesc uneori (de exemplu la Cobia) cărămizile smălţuite şi în cazul acesta se renunţă, fireşte, la tencuială. Totodată, se introduc şi cărămizile profilate, executate în tipare speciale, pentru a se înlesni articularea faţadelor. Acestea se împart în două registre printr-un brâu compus dintr-un tor (un ciubuc semicilindric) între două rânduri de cărămizi (tipicul brâu muntean), iar suprafeţele celor două registre se ritmează prin firide cu arcade.

Elementele acestea de parament ne permit să recunoaştem şi în Transilvania prezenţa influenţelor Ţării Româneşti. Organizarea social-politică a celor trei „naţiuni” privilegiate punea piedici noi dezvoltării bisericii româneşti. De aceea nu numai casele ţăranilor, ci şi bisericile continuau să fie clădite din lemn şi numai relaţiile politice cu Moldova şi cu Ţara Românească impuneau concesii ocazionale. Astfel, aflăm despre intervenţii ctitoriceşti ale lui Petru Cercel şi Aron vodă în folosul bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, iar Mihai Viteazul ridică o serie de biserici de piatră în Transilvania, dintre care numai cea din Ocna Sibiului mai păstrează unele părţi vechi, caracterizate prin paramentul de cărămidă şi brâul muntenesc.

Introducerea reformei religioase a provocat o stagnare a arhitecturii bisericeşti maghiare şi săseşti. Numai vechea biserică evanghelică din Bistriţa, care necesita o restaurare radicală, a prilejuit deschiderea unui şantier mai important (1560-1563), încredinţat arhitectului Petrus Italus, originar din Lugano, care lucrează în Slovacia şi se stabileşte până la urmă în Polonia.

Petrus Italus păstrează vechea structură gotică, dar introduce o serie de elemente ale Renaşterii, cum sunt, în interior, consolele şi parapetele cu baluştri, iar în exterior, coronamentul faţadei şi mai ales portalurile. În schimb, perioada aceasta produce o bogată arhitectură laică, militară şi civilă. În toate oraşele mai importante s-au completat şi modernizat incintele de apărare, dar numai în Braşov se mai păs-trează caracteristica poartă Sf. Ecaterina, zidită în 1559.

Numeroase sunt urmele arhitecturii civile. Înlocuirea caselor de lemn ale orăşenilor cu clădiri de zid devine acum tot mai frecventă. Despre activitatea pietrarilor clujeni, care au livrat detalii arhitectonice în tot cuprinsul Transilvaniei centrale şi de nord, ne putem da seama după piesele păstrate în lapidarul Muzeului de istorie din Cluj, iar o serie de case, îndeosebi din Bistriţa şi Sibiu - unele fără îndoială ceva mai vechi - păstrează caracteristicele foişoare dinspre stradă, construite încă după principiile goticului târziu. Tot în Bistriţa mai există fosta casă a breslei argintarilor, acum sediu al Muzeului raional, care se distinge prin numeroase amănunte executate în stilul Renaşterii. Construcţiile acestea ilustrează starea înfloritoare a oraşului, favorizat de relaţiile economice cu Moldova.

O categorie aparte o formează castelele nobiliare. Din această perioadă datează, de pildă, o parte a palatului princiar din Turda şi dispoziţia castelului din Făgăraş, dar cele mai sugestive clădiri sunt castelele din Criş (1559) şi din Mănăstirea (1593), acesta din urmă incendiat de trupele naziste în timpul celui de-al doilea război mondial. Castelul din Criş posedă un foişor în stilul Renaşterii, cu formele particulare care s-au răspândit în Slovacia şi în Ungaria de nord; tot de acolo provine şi modelul puternicului donjon, adăugat în 1598. Castelul din Mănăstirea e conceput ca un bloc închegat, iar în amănunte reapar elemente din faza precedentă a Renaşterii, cum sunt îndeosebi tocurile ferestrelor geminate, care repetă motivul de la castelul lui Martinuzzi din Gherla învecinată.

Sculptura

Ca şi în trecut, sculptura în piatră e cea funerară şi păstrează mai departe caracterul prevalent ornamental. În Moldova se întâlnesc încă variante ale palmetei, alături de împletiturile florale orientale, copiate după brocarturi şi introduse în vremea lui Petru Rareş. Din prima categorie amintim lespedea lui Simion Movilă de la Suceviţa, iar din categoria a doua lespedea Teofanei de la Slatina şi mai ales cea a lui Ieremia Movilă de la Suceviţa.

În Ţara Românească rămâne vie tradiţia din vremea lui Neagoe Basarab, a lespezilor decorate cu împletituri geometrice, executate de obicei foarte simplu (exemple în biserica din Căluiu). Lespedea lui Albu Golescu (1574) de la Vieroş e, în schimb, împodobită cu figura unui călăreţ, după modelul lespezii lui Radu de la Afumaţi. Motive orientale apar apoi şi în Ţara Românească, fie ca decor pe bordură (Vieroş, lespedea Irinei, 1572), fie pe câmpul de mijloc (Buda, lespezile lui Radu ceaşnicul, 1581 şi a lui Vlaicu clucerul, 1588).

În Transilvania se execută pentru mormintele din catedrala catolică de la Alba Iulia sarcofage cu reprezentarea pe capac a defunctului culcat, iar pe peretele frontal cu reliefuri biblice (sarcofagul reginei Isabella, 1559) sau războinice (sarcofagul lui Ioan Sigismund, 1571), în vădită imitare a mormintelor Huniazilor, dar fireşte cu o tratare plastică mult mai pitorească.

În ambianţa săsească se sculptează epitafe de tipul pe care îl răspândise Renaşterea încă de pe la începutul veacului, dar acum, alături de cele de piatră, apar şi epitafe în bronz (de exemplu epitaful lui Petru Haller von Hallerstein, 1569). Un interes deosebit îl prezintă epitaful domniţei Zamfira (1580), fata lui Moise voievod, din biserica mănăstirii Prislop, cu stema munteană încadrată de cartuşe în formele Renaşterii.

În materie de sculptură în lemn, merită a fi amintite canaturile de la Cobia (1572, acum în muzeul mănăstirii din Sinaia), cu vrejuri bogate, şi canatul de la uşa exterioară a bisericii din Tazlău, opera meşterului Cozma, din 1596, executată într-un relief foarte fin, în care se îmbină motive gotice târzii cu elemente florale.

Pictura

Puţine sunt monumentele de pictură murală din această perioada, iar cele păstrate au suferit retuşări şi restaurări. Doar în Moldova a rămas ansamblul bisericii Suceviţa, ale cărei picturi, terminate în 1606, îmbracă atât interiorul cât şi exteriorul, oferindu-ne ultimul exemplu al acestui tip de decoraţie iniţiat în perioada lui Petru Rareş. Dacă în amănuntele stilistice pictura de la Suceviţa lasă să se întrevadă un anumit schematism, datorit rutinei, în schimb iconografia prezintă numeroase îmbogăţiri cu nuanţă narativă (scene din vieţile sfinţilor), precum şi încercări timide de a înviora imaginile prin interpretarea mai atentă a cadrului scenic, a peisajului şi a reprezentărilor de oraşe. Totodată, se observă relaţii noi cu arta rusească, atât din punct de vedere stilistic, cât şi iconografic (Maica ocrotitoare).

O oarecare despăgubire pentru pierderea picturii murale ne oferă icoanele. Tradiţia arhaică bizantino-balcanică se recunoaşte în icoana fecioarei Maria din biserica mănăstirii Dintr-un lemn, iar o icoană din Muzeul de artă din Viena, provenind de la Petru Şchiopul, dezvăluie influenţe ale artei ruseşti. O serie de icoane moldoveneşti - aflate în muzeul mănăstirii Putna, în tezaurul mănăstirii Agapia şi la mănăstirea Dionisiu de la Athos - par a ilustra etapele evoluţiei unui atelier de pictură de la Putna - câteva din ele fiind şi datate; ultima din serie e din 1585 şi poartă chiar semnătura arhimandritului Dosoftei şi a ucenicului său Anasia (identificat de unii cercetători cu tânărul Anastasie Crimca).

În ambianţa protestantă din Transilvania, pictura religioasă fusese complet proscrisă şi - după cât se pare - pictura profană nu găsise încă nici ea un teren prielnic în lumea avută din oraşe şi nici în castelele feudalilor. Dovada ne-o oferă faptul că la începutul veacului al XVII-lea se va constata o lipsă de pictori şi o pierdere a tradiţiei meşteşugului.

Artele decorative

Evoluţia morfologică schiţată anterior se oglindeşte şi în domeniul artelor decorative. Din categoria miniaturilor amintim un evangheliar scris în 1555 la Putna şi dăruit mănăstirii Neamţ, marcând o nouă etapă a ilustraţiei moldoveneşti tradiţionale. Alt evangheliar, executat în Ţara Românească între anii 1566-1583, ajuns apoi în Moldova (muzeul de la Suceviţa), se distinge printr-o ilustraţie bogată a textului, iar evangheliarul lui Ieremia Movilă, lucrat în 1598 (acum la Muntele Sinai), prezintă o primenire a vignetelor şi a portretelor celor patru evanghelist!, Inovaţii care reflectă şi unele înrâuriri ale xilografiei.

Despre rolul pe care l-a jucat argintăria mărturisesc numeroase cruci sculptate şi ferecate, panaghiare, dar mai ales un număr considerabil de ferecături de evangheliare, unele aflate acum în Muzeul de artă al României şi în tezaurele de la Putna, Neamţu, Agapia, iar altele la Muntele Sinai. Nu e lipsit de interes faptul că una din ferecăturile de la Putna (din 1598) poartă semnătura argintarului Ioachim din Suceava, semn că alături de atelierele mănăstireşti erau active şi cele ale meşteşugarilor din oraşe.

Din broderiile liturgice mai de seamă amintim pe cele dăruite de Lăpuşneanu mănăstirii Slatina, apoi ale Movileştilor de la Suceviţa şi perdeaua de iconostas oferită de Preda Buzescu bisericii din Stăneşti (Vâlcea). În broderiile Movileştilor apare însă o tehnică nouă, în relief, executată pe catifea, o influenţă apuseană care realizează efecte cu mijloace tehnice mai puţin rafinate şi provoacă decăderea calitativă a acestui gen de podoabe.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …