Arta între tradiţie şi inovaţie în secolul al XIX-lea

Mişcări avangardiste

Apreciate de câţiva amatori, refuzând tradiţia şi lansând provocări, mişcările avangardiste s-au afirmat din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Începutul lor a fost marcat de deschiderea la Paris a „Salonului refuzaţilor” (1860), care reunea opere excluse din expoziţiile oficiale, desemnând în acest fel o ruptură făţişă cu gustul burghez. Astfel de curente au fost impresionismul, expresionismul, cubismul şi altele.

Promotorii impresionismului considerau că principalul scop al artei este transpunerea impresiilor fugitive. Abordând teme din realitatea cotidiană, ei au încercat să înfăţişeze nemijlocit obiecte sau personaje ca părţi componente sau subordonate ambianţei, ceea ce s-a concretizat în executarea tablourilor în întregime în natură, în redarea luminii naturale şi a raportului dintre culori.

Pentru pictorii impresionişti precum Claude Monet şi Auguste Renoir sau pentru postimpresionişti, între care Vincent van Gogh, Paul Gauguin sau Paul Cezanne, adevăratul subiect al tablourilor lor a fost lumina, cu infinitele sale variaţii. Îndepărtarea lui Gauguin de impresionism şi practicarea unei arte „brute” cu imagini clare şi o gamă redusă de culori a anticipat un alt curent artistic, fovismul. Reprezentative pentru opera lui Gauguin sunt picturile Femei pe plajă, Zile de bucurie şi Singurătate.

Apărut în Germania la începutul secolului al XX-lea, expresionismul, reflexul frământărilor şi al contrastelor epocii, s-a manifestat în mai multe variante atât în artă, cât şi în literatură. Spre deosebire de impresionism, acest curent a pus accent pe senzaţii şi pe aşa-zisele „trăiri necondiţionate absolute”. A manifestat preferinţă pentru eroii zbuciumaţi şi tensiunile interioare, pentru monstruos şi antiteze brutale, pentru culori stridente şi pentru abstract.

Abstractizarea tot mai accentuată a artei a dus la cubism, curent artistic apărut în Franţa. Reducând obiectele din natură la corpuri geometrice elementare combinate în maniere şi din unghiuri diferite, cubismul respecta totuşi principiile de bază ale artei: dinamismul compoziţiei, claritatea şi veridicitatea, perspectiva. Cubismul, antirealist prin concepţie şi cosmopolit, a dat naştere multor curente formaliste de mai târziu. Cel mai ilustru reprezentant al artei abstracte a fost Pablo Picasso, cunoscut, de pildă, pentru celebra lucrare Domnişoarele din Avignon.

Arhitectura

În secolul al XIX-lea, arhitectura a fost impulsionată de: creşterea rapidă a numărului de oraşe şi de dezvoltarea celor existente, de multitudinea lucrărilor cerute de extinderea căilor ferate şi de amenajările portuare etc. Până către sfârşitul secolului, gustul estetic în arhitectură a fost dominat de conformism şi de eclectism constând în îmbinarea stilurilor tradiţionale (neobizantin, neogotic, baroc, neoclasic), în timp ce materialele de construcţie au rămas cele tradiţionale.

Spre sfârşitul secolului însă, dorinţa arhitecţilor de a întrerupe această tradiţie şi de a se exprima într-un limbaj nou, dublată de folosirea unor noi materiale ca fierul, oţelul, sticla şi betonul, a dat un nou impuls arhitecturii. Formele arhitectonice s-au schimbat, noile clădiri impresionând prin marile deschideri, prin îmbinările de forme şi înălţimi şi prin simplitate. Noua manieră de a construi punea accent pe util, considerând că frumosul este o consecinţă automată a rezolvării cerinţelor funcţionale.

Un prim exemplu l-a reprezentat Crystal Palace menit să adăpostească Expoziţia Universală de la Londra. Aceeaşi arhitectură de fier şi sticlă se regăseşte în multe din construcţiile realizate în epocă: gări, poduri rutiere şi de cale ferată, uzine, magazine, hale industriale, zgârie-nori. Printre clădirile reprezentative ale acestui nou stil se numără Bursa din Amsterdam, Biblioteca Naţională de la Paris, Turnul Eiffel (simbolul Expoziţiei Universale de la Paris din 1889) sau podul de peste Dunăre construit de inginerul Anghel Saligny la Cernavodă.

Art Nouveau

Această reînnoire a arhitecturii s-a manifestat în paralel cu revigorarea artelor aplicate. În acest cadru a luat naştere principala mişcare artistică' de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Art Nouveau (Arta nouă) a apărut mai întâi în Anglia cu numele de „Modern Style”. Foarte rapid, tendinţe similare s-au înregistrat în alte ţări europene, expansiunea comerţului favorizând răspândirea ei în întreaga lume. Rupând legăturile cu tradiţia şi încercând să dea artei o funcţie socială mai accentuată, pentru a o pune la dispoziţia tuturor, adepţii acestui curent s-au întors cu predilecţie spre domenii ale creaţiei legate de viaţa cotidiană: modă, bijuterii, afişe şi habitat.

Arhitectura în România

Arhitectura românească a resimţit şi ea, oarecum cu întârziere, influenţa curentelor şi a stilurilor arhitecturale europene din secolul al XIX-lea. Mult timp, artiştii români au fost tributari stilului eclectic de factură clasicizantă. Cea mai cunoscută realizare în domeniu a fost Ateneul Român (1886-1888), realizat după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Dominat de o mare cupolă, cu faţada în stil neoclasic, Ateneul are înfăţişarea unui templu ionic, cu şase coloane frontale şi cu câte două laterale.

În paralel, s-a încercat promovarea unei arhitecturi cu specific naţional, ca reacţie la clasicism, prin adaptarea la cerinţele vieţii moderne a unor elemente simple şi tradiţionale din arhitectura românească (stilul brâncovenesc, bizantin sau popular). Mişcarea de înnoire a arhitecturii româneşti a fost iniţiată de Ion Mincu (1851-1912). Cunoscuta sa lucrare, Bufetul de la Şosea (1892), cuprinde elementele specifice caselor populare din zona de deal (pridvor, pivniţă), iar Casa Lahovary (1896) a fost construită după planul unei case munteneşti.

Continuarea eforturilor lui s-a cristalizat în stilul neoromânesc specific primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Pe acest fond, ideile arhitecturii modeme de tip funcţional au pătruns şi s-au generalizat cu dificultate.

Check Also

Basmele lui Ioan Slavici

Partizan al criteriului valoric, conform căruia crezul său artistic se subsumează celui moral, fidel ideii …

Roman

Romanul există ca specie epică, nu întotdeauna distinctă însă, încă din antichitate, când a fost …

Schiţă

Termenul de schiţă (< it. schizzare = „a schiţa”, a desena ceva schematic, a face …

Povestire

Definiţie Termenul povestire provine de la verbul „a povesti”. De aceea, în sens larg, povestirea …

Coordonatele basmului

Una dintre coordonatele importante ale basmului este atemporalitatea – care exprimă prin formula introductivă: „A …