Aprecieri şi referinţe critice despre Mihai Eminescu

„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pană astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvol­tarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”

Titu Maiorescu, 1889

*****

„Negaţia radicală se asociază în gazetăria lui Eminescu cu un pesimism de sfârşit de lume, cu un sentiment de dezolare cosmică, aşa cum se întâmplă şi în poemele de meditaţie. Un pesimism însă activ, dacă-i putem spune astfel, saturat de invective colorate şi sprijinit pe o imaginaţie colosală. Ea transfigurează totul şi face din fanariotul detestat un personaj de schiţă fantastică, bătând spre absurd. Puţinele şi, la drept vorbind, inesenţialele note naţionaliste se pierd într-o mitologie care vrea să întoarcă stricata maşinărie a lumii în alt timp şi în alt spaţiu. Un timp pierdut, undeva, într-un fabulos Ev Mediu răsăritean şi într-un spaţiu paradisiac («sănătoasa barbarie») în care se mişcă şi se desfată o lume şi o ordine naturală rămase în afara cruzimilor istoriei. [...]

Nu trebuie exagerată importanţa practică a acestei filozofii politice, dar trebuie recunoscut, franc, că proza politică a lui Eminescu este eminentă, creatoare (în sens literar) în cel mai înalt grad, plină de idei şi colorată de o emotivitate şi o imaginaţie pe care nu ştiu câţi alţi gazetari români le-au putut egala. O citim azi ca pe o superioară epică de idei în care conceptul şi invectiva împart confortabil acelaşi compartiment.”

Eugen Simion

*****

Lirica lui Eminescu nu mai este expresiunea omului fericit, ci suspinul unui suflet care a visat mai mult decât a putut întâlni pe lume şi s-a înălţat prea sus pentru ca să nu se întoarcă amărât la ceea ce-l lega de pământ. El a văzut prea departe pentru ca să se poată înşela cu aparenţe şi şi-a cunoscut prea bine sufletul pentru ca să nu înţeleagă cât de mult se îndepărta de cei cari priviau viaţa ca o fermecătoare feerie. Când a simţit că nimic nu-l mai putea încânta şi că mintea lui se desfăcea tot mai mult de ceea ce-l înconjura, a căutat o mângâiere în poesie şi a plâns pentru ca să-şi aducă aminte că trăeşte.

Mihai Eminescu

Eminescu nu putea fi fericit pentru că nici iubirea, în care alţi poeţi au găsit consolaţiunea, nu i-a dat ceea ce a cerut. El n-a văzut în femeie îngerul pe care-l adora Alecsandri. Femeia era pentru el un chip de marmoră frumos cu suflet de demon. Nici la unul din poeţii noştri nu găsim atât de des, ca la Eminescu, părerea de rău pentru ceasurile pierdute lângă iubita lui şi dispreţul pentru femeie.

(Ovid Densusianu, Poezia română în secolul al XIX-lea, 1900)

*****

Eminescu a dat poeziei româneşti dimensiunile cate îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spaţiu şi în timp şi în care privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale sufletului omenesc şi până în concepţiile cele mai înalte ale raţiunii.

Prin aceste caractere ale poeziei sale, aşa cum le luminează epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu este unul din reprezentanţii cei mai străluciţi ai epocii deschise o dată cu anul 1848, printre ai cărui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe înaintaşii săi [...].

Eminescu li se alătură, în generaţia următoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos, a basmelor, legendelor şi tradiţiilor populare, dar şi prin acea sensibilitate pentru vechimea înfăţişărilor din jurul său, despre care ne vorbeşte unul dintre epitetele sale cele mai caracteristice. Gândirea eliberată vrea să pătrundă până în adâncimea sufletului omenesc, să sondeze misterele naturii şi să se ridice până la concepţiile cele mai generale ale inteligenţei, până la cunoaşterea legilor eterne ale naturii.

(Tudor Vianu, Studii de stil şi artă literara, 1955)

*****

Poet al înaltelor cugetări şi revolte, aşa cum apare în poemele de compoziţie (Memento mori, împărat şi proletar, în Scrisori), plecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditând la destinul efemer al omului (muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul), Eminescu a fost, înainte de toate, liricul prin excelenţă al propriilor sale experienţe, al propriei sale vieţi, cu bucuriile şi deznădejdile ei, indiferent de reflexele care se pot descoperi, ici şi colo, în versurile sale, şi venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la unul sau altul dintre filozofii pe care i-a frecventat. S-a consumat, pe vremuri, foarte multă cerneală pe rema pesimismului eminescian şi s-au căutat obârşii, mai apropiate sau mai depărtate, în cutele adumbrite ale biografiei sau în sisteme de filozofie cu sumbră viziune. Aceste nu pot fi tăgăduite, însă poetul a dovedit, cu întreaga sa scurtă existenţă, o fire de luptător, optimistă, o rară energie cetăţenească pusă în slujba societăţii şi o conştiinţă artistică neînduplecată, graţie căreia a biruit toate împotrivirile vieţii şi a putut să dureze, la fel cu poetul popular al Mioriţei, aerianul poem al Luceafărului, supremă încununare a întregii sale opere. Dacă asemeni albatrosului lui Baudelaire, aripile lui uriaşe i-au pricinuit suferinţe în mijlocul unei societăţi ostile, poezia sa, în schimb, e învestită de-a pururi cu viaţă fără de moarte, deoarece, cum atât de minunat şi surprinzător de frumos spune însuşi Eminescu într-un exerciţiu de la 1868: „Numai poetul / Ca pasări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului lin ramurile gândului, lin sfintele lunci, / Unde pasări ca el / Se-ntrec în cântări”.

(Perpessicius, Prefaţă la Mihai Eminescu, Opere alese, 1964)

*****

El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care, alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...].

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdie de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, arătându-i viitorul în chipul unui trecut idilic şi pe care soarta I-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres şi grăbită de a-i lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

(George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1966)

Check Also

Iconarii d-lui Beldiman, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Iconarii d-lui Beldiman, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie a …

Mai lesne se torc…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Mai lesne se torc…, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie …

Miercuri seara…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Miercuri seara…, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie a apărut …

Înfiinţarea unei mitropolii…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Înfiinţarea unei mitropolii…, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie a …

N-avem bucurie…, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

N-avem bucurie…, de Mihai Eminescu, este un articol publicistic a cărui primă ediţie a apărut …