Aprecieri şi referinţe critice despre Mateiu I. Caragiale

Împrietenirea lectorului cu Remember lasă nedumerire. E o pagină uitată, din Poe sau Wilde, pitită cândva de unul, aflată azi? Nedumerirea creşte când presimţi autorul român, urmaş de-al lui Caragiale, om ce trăieşte cu noi prin Bucureşti, dar nu ţine conferinţe, nu declamă prin şezători (chiar poftit), nici provoacă larmă... Să fie scriitor român? [...] În ceaţa de noapte neagră luceşte un mănunchi de argint, şi prin această secţiune se oglindeşte silueta gingaşă a lui Aubrey de Vere; o clipă se arată într-un iluminat relief. Reflectorul crud nu iartă cuta şi despoaie fardul meşteşugit. Bizar, Aubrey de Vere apare din tainica lui cadra, gol, cu apucăturile şi gusturile sale. Totuşi rămâne frumos, rare frumos. E talentul făurarului.

(Barbu B. Brezianu, Cartea urnită, în „Ultima oră”, nr. 103 din 1 mai 1929)

*****

Din negura amintirii suie să ia loc în strana talentelor cel mai enigmatic armaş al poeziei, trezind sub nevăzute bolţi ecouri ce se frâng sonor, ca arme nimicite când din însăşi învingerea câştigată, viteazul e copleşit de zădărnicie. [..,] Autorul trecea aproape abstract în gravitate prin existenţa cotidiană, pedepsit şi binecuvântat de hatul pe care îl stăpânea cu prisosinţă, de a lua parte şi de a fi dus pe aripi de pajere, în timpul de odinioară, unde singur îşi alegea odihnă şi răgaz între drumurile veşniciei, fie pe lângă boierii mari câţi cu anterie vişinii unelteau, fie alăturându-se sălbaticilor vânători de zimbri, străbătând tăcut până la norii trandafirii ai trecutului, unde sună clopotele mărilor moarte, iar în pajişte de doliu culege melancolia cununii.

(Adrian Maniu, Singuraticul măreţ artist, în „Universul”, 25 mai 1936)

*****

Un inovator. Un precursor. Într-un climat nutrit mai curând de intenţii mitizante şi edulcorante, decât de dorinţa de a supune momentele şi figurile evocate unui test care să nu ignore dialectica adevărului social şi psihologic. [...] Nimeni în epocă nu vădise o capacitate similară de percepere neuniformă şi neunivocă a trecutului nostru, un asemenea curaj de investigare diferenţiată caracterologic. Implicaţiile polemice ale gestului poetic matein sunt, sub acest raport, neîndoielnice. Ele vizează direct, încă o dată, literatura patriarhal-sămănătoristă, populată cu boieri de viţă, înţelepţi, vânjoşi, viteji, patrioţi. Şi, într-un sens, imaginea tradiţional-romantică pe care nu puţini scriitori o transmiseseră despre aşa-zisa vârstă de aur de odinioară.

(Aurel Martin, „Luceafărul”, nr. 17 din 27 aprilie 1968; Poeţi contemporani, vol. I, 1971)

*****

Ne-a citit odată un fragment din Sub pecetea tainei, pagini de umor sarcastic. Mediul descris distona cu atmosfera casei lor, în care lucea arginrăria unui bogat serviciu de ceai englezesc, dar râsul care izbucnea la lectura făcută de Matei crease o legătură de prietenie care ştergea orice antagonism, şi aşteptam cu nerăbdare să scrie romanul de moravuri suburbane care avea să fie de mare succes.

Mateiu I. Caragiale

Moartea l-a smuls din plină fericire. L-a scutit de degradarea unei boli şi l-a lovit dintr-o data, ca pe un autentic Caracioni, atins în inimă de spada unui nobil italian.

(Cella Delavrancea, Mateiu Caragiale, în Scrieri, ediţie de Valeriu Râpeanu, 1982)

*****

Nimeni nu poate nega serios faptul că Mateiu Caragiale este cel mai conservator dintre scriitorii noştri. În Paşadia şi Pantazi el îşi inventează, cu mijloace estetice, spre propria-i compensaţie socială, o detracată elită între stirpe şi duh. Cine, la noi, este mai mare artist decât dânsul, în întreite atribute de slove spurcate? Dumnezeiasca lui limbă română se califică prin turcisme, grecisme, bulgărisme, ţigănisme şi extracte de slavă veche, spre a ne încredinţa de o târzie, decadentă vitalitate. [...] Vizionar imanent, urmărit de o rea conştiinţă şi chinuit de ea, autorul Crailor de Curtea-Veche (1929) se autentifică prin situaţia limită a inautenticităţii sale. Azi, «reaua construcţie» [a Crailor] ni s-ar părea ca atare modernă, dacă n-am descoperi în acest roman ascunsa lui construcţie şi desigur, tocmai fiindcă îşi admiră secreta arhitectură a operei, Mateiu Caragiale se consideră pe sine un «magnific» autor. [...] Nu există personajele lui Mateiu Caragiale, nu există nici Pantazi, nici Paşadia, nici Pirgu, nici Arnotenii adevăraţi, există doar autorul lor complexat, compensat prin estetism, iar obiectiv, există acea realitate abject înnobilată, pe care o numim balcanism, şi care din proza aceasta mirifică, înalţă cel mai amăgitor cântec de sirene.

(Ion Negoiţescu, „Argeş”, nr. 12 din decembrie 1971; Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1991)

*****

[Mateiu I. Caragiale] e un estet al tainei. Nu e un «arbiter» în sens petronian, ci un cercetător savant al misterului. Setea lui de enigmă îşi are izvorul în identificarea rainei cu idealul frumuseţii. În accepţia sa, frumuseţea rezultă din voluptuoasele ispitiri şi încercări infinite ale curiozităţii, în neastâmpărul şi insatisfacţia cunoaşterii omeneşti, tocmai în voinţa de a şti. De aceea, igiena frumosului în artă constă în a pune la timp, acolo unde e prea multă lumină, câte o pecete a tainei, singura capabilă a menţine nealterată frumuseţea oricărui fenomen. Ca un cifru cabalistic, cele şapte inele gemene, şapte safire de Ceylan, împodobind mâna lui Aubrey, sunt, de fapt, nu un semn de recunoaştere, câr mai ales unul de accentuare a transei misterului. Safirele cu lucire albastră, expresie magică şi contemplativi a ochilor, apariţiile puţin verosimile în ipostaze felurire, înfăţişarea lui Aubrey de Vere îi conferi o notă demonică, indicând în el un paj al tainei. [...] Aceasta e estetica de poet împătimit a lui Mateiu. El proclamă enigma, ca izvor al cunoaşterii, care in poezie ia forma specifică visului. Astfel, descoperi imperativul unic al frumuseţii artistice. Cu un vreasc geometric de hieroglifă egipteană, el închide izvoarele. Ultimul cuvânt rămâne taina, cu peceţile ei, din care surâde Sfinxul.

(Mircea Vaida, Postfaţă la Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, 1978)

*****

Etichetat drept parnasian, însă cu vizibile influenţe de natură simbolistă, ciclul Pajerelor a avut pane de interpretări unilaterale, mult simplificate, operate îndeosebi în spaţiul restrâns al recenziilor fără adâncime, cu rolul doar de a consemna apariţia postumi a versurilor”. Şi un exemplu la obiect: „Inspiraţia bizantini a sonetelor a fost numai enunţata, fără a se aduce precizări legate de tehnica portretului, de specificitatea, în acest spaţiu, a motivului fortuna labilii etc. [...]

Tema fundamentală a Crailor de Curtea-Veche este: moartea, împingând oarecum pe plan secund stringenţele sociale, pe când personajele comit ultimul şi disperatul act: căutarea unei genealogii. Unor personaje atât de preocupate în abstract, dragostea nu le poate aduce salvarea, ei o consideră dintr-un unghi exclusiv senzual. O tristeţe universală se revarsă în Craii de Curtea-Veche, împreună cu nopţile de basm, peste nepăsarea pământului şi vârsta clasică a mărilor.

(Mircea Muthu, Orientări critice, Cluj, 1972)

*****

Remember nu e nici măcar o nuvela în sensul adevărat. Matei Caragiale schiţează în grabă portretul personajului excentric - care avea «un creier de minune alcătuit şi un duh scânteietor». Alcătuire fragilă, amurg nobiliar, tânărul Aubrey văzuse multe cutreierând mări şi ţări, purta şapte inele cu safire de Ceylan şi faţa acoperită de farduri. Estetica vestimentară, mişcările spiritualizate în taverne pestriţe ascundeau cu rafinament perversitatea celui care sfârşeşte tragic în Berlinul unde se cânta vesel «Pluteşte un cadavru pe Landwehrkanal». Ca în oricare povestire fantastică, sugestia rămâne mijlocul principal cu ajutorul căreia umbrele capătă consistenţă şi amănuntul subtilă însemnătate. Totul trebuie acceptat sub pecetea tainei, cu atât mai mult cu cât povestitorul [...] se cutremură la gândul că a cunoscut o fiinţă de al cărei sfârşit terifiant poare fi suspectat şi acuzat ridicol ca profanator de pânze ilustre strecurat în galerii olandeze. Aici intervine complicitatea artistică a lui Matei Caragiale: „Găsisem frumoasă nu arar făptura lui Sir Aubrey de Vere, câr asemănarea lui cu unii din aceia de mult pierduţi în spulberarea veacurilor, îl găsisem frumos pentru că în el vedeam retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însuşi, Trecutul apus pentru totdeauna». Abilă paranteză pentru a risipi impresia de afinitate dintre personajul cu distincţia unui Oscar Wilde tânăr şi autorul în ipostaza sa de «cronicar» al faptului divers, devenit obsedant «Remember»”.

(Liviu Călin, Matei Caragiale - un bovaric levantin, în „Tomis”, nr. 2/11, 1973)

*****

După paşoptişti şi după Eminescu, Mateiu Caragiale este cel dintâi care vine în poezie cu o nouă lectură a cronicarilor şi în general a istoriei naţionale... Astfel înţelegând mesajul, ne explicăm mai uşor de unde acea fermecătoare sinteză de timpi istorici în Pajere, întinsă pe o vastă perioadă de la evocarea unor «crunţi vânători de zimbri» (Prohodul războinicului) sau a «barbarelor gloate» (Lauda Cuceritorului), până spre epoca fanariotă de dată recentă, populând cu boieri trândavi şi «aspre» femei de spiţă. [...]

Portrere în majoritatea lor, aceste sonete depăşesc staticul icoanei şi, de bună seamă, sunt mai mult o replică întâmplătoare labruyereiană. Ele se intitulează destul de explicit «Călugăriţa», «Boerul», «înţeleptul», «Trântorul», dar aceste portrete acumulează un indicibil mister, subliniat prin elemente diverse, ornamentale sau de stil. Ele sunt hieratice, ele nu se reduc la ornamental şi tocmai din această cauză cele mai bune tezistă oricând la o lectură modernă.

(Dinu Flămând, PoetulPajerelor”, în „Luceafărul”, nr. 15 din 12 aprilie 1975)

*****

Roşul are pentru Mateiu funcţia pe care o are albul la Eminescu. Aşa cum din fenomenalitate („adâncul luminându-l”, în Şi dacă) la Eminescu, la Mateiu roşul desface carnea lucrului şi constituie calea pe care poetul poare accede în interiorul acestuia. Într-o atmosferă de diafanitate („raza zilei se cerne tainic, lin”), învăluit în alb, bătrânul (Cronicarul) vrea «ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie», negrul fiind fondul pe care roşul se poate manifesta în voie, «acel veac de restrişte cu sângerânde zări». Ne gândim doar că dacă Bachelard, cel care a scris Apa şi visele, ar fi jubilat în faţa creaţiei eminesciene, cel care a scris Psihanaliza focului ar fi fost fericit citind Pajerele lui Mateiu Caragiale.

(Dan C. Mihăilescu, Simbolism cromatic înPajerele lui Mateiu I. Caragiale, în „Luceafărul”, nr. 28 din 15 iulie 1978)

*****

Mateiu Caragiale şi-a proiectat oniric, cu mult curaj, şi-a magnifiat în mare artist, schizofrenia proprie în personajul lui Paşadia, în dubla viaţă de dezmăţ şi de meditaţiuni siderale, de „patrician coborât în Subura”. În Mateiu Caragiale au coabitat efectiv, visceral, Pirgu, Paşadia şi Pantazi. În Mateiu Caragiale au coabitat efectiv, visceral, Pirgu, Paşadia şi Pantazi.

(Vasile Lovinescu, Al patrulea hagialac - Exegeza nocturnă a Crailor de Curtea-Veche, 1981)

*****

Capodoperă izolată a prozei româneşti, Craii de Curtea-Veche reprezintă scriitura poematică ridicată Ia proporţiile unui roman. Prezenţa în Antologie a două fragmente din capitolul II (Cele trei hagialâcuri) ilustrează tocmai un caz excepţional: acela al romanului-suită de poeme independente, al romanului-poem gigant.

(Mihai Zamfir, Palatul fermecat. Antologia poemului romanesc in proză, 1984)

*****

Scrisorile către Boicescu au fost luate de cei mai mulţi ad litteram, fără pic de umor. Ele trebuie luate cel puţin cum grano salis. Asta se simte din capul locului şi pe întreaga lor suită. Cum nu s-a văzut că este în ele o imensă forfanterie juvenilă, un ton perpetuu enjouee, un haz necontenit şi o evidentă autoironie? Revendicarea titlurilor princiare este intenţionat burlescă, ptiu însăşi enormitatea ei. Bârfa şi mica cronică scandaloasă a vieţii mondene au un haz naiv şi plin de prospeţime. Tabloul societăţii bucureştene (şi berlineze) a epocii, extraordinar de viu şi pregnant. Detaliile, portretistica şi anecdotica sunt surprinse în flash şi de o acuitate tară. Este în aceste scrisori ceva din spiritul Arhoudologiei Moldovei a paharnicului Sion, dar maliţia loi e lipsită de actimoniile şi violenţele acestuia. [...] Ca literatură, vreau să spun, ca artă literară, scrisorile către Boicescu sunt o operă remarcabilă, savuroasă, sttălucitoare, care va rămâne fără scădere alături de Remember, Craii de Curtea-Veche şi Sub pecetea tainei.

(Alexandru Paleologu, „Viaţa românească”, nr. 3 din martie 1985)

*****

În carnavalesc, Craii hoinăresc, singuri sau aparent împreună, în liturgic ei au o ţintă, un scop. Fascinaţi de mister şi de reevaluări, cufundaţi în amintiri şi în memorii individuale, eroii lui Mateiu I. Caragiale ies din carnavalesc şi intră în liturgic. [...] Liturgicul sugerează anularea timpului, eterna reîntoarcere, amintirea şi salvarea (beatitudinea). [...] carnavalescul este neliniştit şi satanic, obscur, tânăr, convulsiv, de nestrunit, excesiv, nebun de speriat, nelegiuit.

(Ion Derşidan, Mateiu Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, 1997)

*****

Omul pe care l-a construit cu atâta migală Mateiu Caragiale în viaţa reală este poate cea mai impresionantă creaţie a sa şi cel mai de temut rival al personajelor sale. Contactele lui Mateiu Caragiale cu realitatea sunt îndeobşte de o ciudată lipsă de «realism». Călătoriile în care îl atrag palatele, stemele, însemnele seniorale, aniversările de tot felul (inclusiv acelea ale primirii unor distincţii oficiale), obsesia cifrelor şi a simbolurilor creează un personaj bizar. Un pic îngroşat, ar putea intra în galeria urmuziană, ca alcătuit din papion, arbore genealogic, blazon şi nevastă «bătrână şi legitimă». În acelaşi timp se distinge în paginile jurnalului şi omul viu, solitarul neînţeles, cu o viaţă de un inefabil, kafkian tragism.

(Ioana Pârvulescu, În numele fiului, în „România literară”, nr. 10 din 11-20 martie 2001)

*****

„Scrisul întreg din Craii de Curtea-Veche e un scris de ritmuri cumpănite, de pătimaşă selecţie de rarităţi lexicale, dintr-un argot plastic şi de crudităţi pitoreşti, un stil discursiv de cronică şi de memorii, pregătit în laboratoarele memorialiştilor cu Saint-Simon în frunte. Un scris care, pornind de la prospeţimea de expresie a cronicarilor noştri din trecut prin Dinicu Golescu şi Ion Ghica, a ras în treacăt oglinzile de apă tare ale scrisului lui Odobescu. Un stil arhaizant şi argotizant, cum nu se poate mai adecuat unei materii oarecum prăfuite, oarecum de penumbre aromate, oarecum defuncte”.

(Perpessicius, 1929)

*****

„Mateiu Caragiale este un poet şi scrierea lui valorează nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică şi un fel de nelinişte de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale române. E în Craii de Curtea-Veche o mişcare moale, voluptuoasă, un farmec indefinit care trăieşte pe deasupra paginilor. Privită prin ce-ar fi putut să fie, scrierea este ratată, cum ratat este şi autorul. Dar Mateiu Caragiale era un ratat superior, mai valabil decât izbutiţii, care cu drama vieţii lor şi cu câteva geniale aruncături reuşesc să creeze un monument izolat, turburător, de neimitat”.

(George Călinescu, 1941)

Check Also

Soborul ţaţelor, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Soborul ţaţelor trebuia să completeze trilogia romanescă a lui Mateiu I. Caragiale. Într-o primă formulare, …

Sub pecetea tainei, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

După o notiţă a autorului, reprodusă de Perpessicius în ediţia sa din 1936, Mateiu I. …

Remember, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Iniţial nuvela Remember, de Mateiu I. Caragiale, a apărut în „Viaţa românească” nr. 8 din …

Singurătatea, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Singurătatea, de Mateiu I. Caragiale, este un sonet a cărui primă ediţie a fost publicată …

Sihastrul şi umbra, de Mateiu I. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Sihastrul şi umbra, de Mateiu I. Caragiale, este un sonet scris în 1905 şi a …