Apariţia relaţiilor capitaliste în ţările române

Epoca modernă este caracterizată în istoria universală printr-un mare avânt al forţelor productive, prin apariţia unor noi relaţii sociale, prin dezvoltarea rapidă a ştiinţelor şi literaturii, prin profunde schimbări politice. În toate ţările - Olanda, Anglia, Franţa, Italia -, ea începe odată cu ridicarea unei noi clase - burghezia comercială şi industrială -, cu dezvoltarea mineritului şi manufacturilor, cu intensificarea negoţului şi transporturilor, cu descoperirea unor noi procedee tehnice şi unor maşini şi instalaţii de mai mare randament, de mai mare productivitate. Este o epocă de strălucitoare luptă spirituală împotriva întunericului şi bigotismului, de înflorire culturală, de creare a noului umanism sub forma luminismului.

Împotriva acestor tendinţe înnoitoare în toate domeniile se ridică vechile forţe retrograde, marii feudali, nobilimea, cercurile monarhice reacţionare, bisericile conservatoare (mai ales cea romano-catolică). Această luptă a noilor forţe împotriva celor vechi s-a amplificat continuu în secolele XVII şi XVIII, a cuprins tot mai multe ţări din apus şi răsărit, deschizând larg porţile epocii moderne. În ţările române, această dezvoltare tehnică şi economică, socială şi culturală a fost multă vreme frânată de retrograda dominaţie a Imperiului otoman.

Cu toate posibilităţile obiective existente, cu toate forţele şi talentele reale ce trăiau latente în masele populare, cu toată activitatea strălucită a unor mari oameni de ştiinţă şi luptători politici ca Dimitrie Cantemir, Cantacuzino Stolnicul, Ioan Inocenţiu Micu, din cauza opresiunii străine, renaşterea românească nu s-a putut desfăşura într-un ritm accelerat. Şi totuşi printre breşele relaţiilor învechite, în urma slăbirii dominaţiei turceşti, ca rezultat al luptelor interioare (îndeosebi a popoarelor din sud-estul Europei în ale căror prime rânduri s-au situat românii) şi a loviturilor dinafară ale puterilor vecine, au început să crească mlădiţele noilor forţe şi relaţii şi în ţările române.

În secolul al XVIII-lea, mai cu seamă în a doua jumătate a sa, atât în Transilvania cât şi în Muntenia şi Moldova se dezvoltă manufacturile, care utilizează, pe lângă munca servilă, munca salariată. În Banat se construiesc furnale şi turnătorii, în Munţii Apuseni se dezvoltă rapid mineritul, în Oltenia, Muntenia şi Moldova se dezvoltă manufacturile de ţesătorie, de sticlărie, morile de hârtie şi altele. Învingând greutăţile se începe construirea drumurilor noi, între care unele de mare utilitate. În muncile agricole, servitutea personală - rumânia - nu poate asigura producţia şi veniturile necesare. De aceea, Constantin Mavrocordat o desfiinţează la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Transilvania este zguduită de mari răscoale ţărăneşti, care de la 1735 (Petru Seghedineţ) şi până la 1784-1785 (Horea, Cloşca şi Crişan) formează un şir neîntrerupt. Se încheagă tot mai organic, pe ambele versante ale Carpaţilor, naţiunea română, care îşi formulează primul său program politic prin Supplex Libellus Valachorum (1791). Lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională ia un avânt tot mai mare, culminând cu revoluţiile din 1821 şi 1848-1849. Naţiunea, lupta de eliberare naţională, unitatea naţională, revoluţiile burgheze şi burghezo-democratice, unirea Principatelor dunărene, instaurarea orânduirii capitaliste, organizarea şi lupta proletariatului - noua clasă apărută ca rezultat al noilor relaţii de producţie - sunt tot atâtea caracteristici ale epocii moderne.

În fine, în domeniul cultural se produce o înnoire totală, în locul vechii culturi, legată de biserică şi clasa feudală, apare o nouă cultură - laică şi democratică. „Şcoala ardeleană” pune temeliile filologiei şi istoriografiei româneşti moderne, iar unii din corifeii acestora sunt ctitori ai literaturii noi. La răscrucea dintre veacurile XVIII şi XIX se conturează cu limpezime noua literatură, teatrul, artele din ţările române.

Destrămarea relaţiilor feudale

Înnoirile înregistrate în ţările române în toate sectoarele de activitate încă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în a doua jumătate a acestui veac sunt din ce în ce mai vădite. Procesul de acumulare primitivă de capital este prezent în gospodăria moşierească sau nobiliară prin mai buna organizare a acesteia, prin sporirea alodiului (a părţii de moşie exploatată direct de proprietarul ei), prin concentrarea domeniilor mari, prin limitarea loturilor ţărăneşti şi restrângerea drepturilor de folosinţă a ţăranului asupra pământului, prin sporirea obligaţiilor de muncă şi de dijmă şi convertirea acestora în bani.

Este prezent procesul de acumulare primitivă de capital în minerit şi manufacturi, al căror număr şi diversificare sporesc acum în chip vizibil (manufacturi de postav, basmale, sticlă, hârtie, ceramică, tipografii - boiereşti, mănăstireşti, de stat şi orăşeneşti), prin o tehnică mai înaintată, prin numărul mai mare de lucrători salariaţi şi prin diviziunea mai accentuată a muncii. Nu lipseşte acumularea primitivă de capital nici în comerţ, unde operaţiile comerciale se extind, cămătăria se dezvoltă, dezvoltându-se, astfel, însăşi piaţa, internă şi externă.

Toate aceste fenomene subminează temeliile vechilor relaţii de producţie în domeniul economic. Mişcările populare (fuga, bejenia, diferite forme de împotrivire, răscoalele ţărăneşti şi orăşeneşti), cul-ininând cu marea răscoală din 1784, de sub conducerea lui Horea şi cu mişcarea revoluţionară din 1821, de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, prolog al revoluţiei burgheze, subminează relaţiile sociale; mişcările naţionale -, ca, de exemplu Supplex-ul din 1791 - pe cele politice, iar ideologia luminilor pe cele ideologice.

Slăbirea regimului otoman asupra ţărilor române

Ca urmare a păcii de la Kuciuk-Kainargi, Poarta stabileşte, printr-un hatişerif (privilegiu) din acelaşi an, completat de altele ulterioare, raporturile cu Principatele Române: dregătorii şi negustorii turci nu mai pot intra în Principate decât pe baza unui firman, turcii nu se mai pot aşeza pe teritoriul acestora, nici nu au dreptul să posede moşii, iar produsele trebuiau plătite la preţul pieţei; mazilirile (destituirile din domnie) nu erau permise decât în cazuri justificate şi cu aprobarea Rusiei, ca putere protectoare.

Se desfiinţează anumite daruri faţă de sultan şi marii demnitari ai Porţii, dar se menţin haraciul, peşcheşurile şi sumele plătite la obţinerea domniei şi la confirmarea anuală şi trienală a domnilor. Haraciul se fixează la 309.500 piaştri pentru Ţara Românească şi la 67.945 piaştri pentru Moldova. Peşcheşul bairamului se stabileşte la 90.000 piaştri pentru amân-două Principatele, iar cel de Anul nou la 40.000 piaştri pentru Ţara Românească şi la 25.000 piaştri pentru Moldova.

Sumele pentru obţinerea şi confirmarea domniilor fiind lăsate la bunul plac al Porţii, oferă posibilităţi nelimitate acesteia pentru sporirea lor, în raport cu competiţiile la domnie. Regimul otoman s-a reglementat şi prin aceasta a devenit mai uşor, după cum a fost îngrădit şi monopolul turcesc asupra produselor pretinse de Poartă.

Împrejurările internaţionale

Asemenea prefaceri generate de dezvoltarea internă a societăţii au fost influenţate în acelaşi timp de evenimentele externe petrecute mai aproape sau mai departe de teritoriul României. Mai întâi sunt rivalităţile dintre cele patru puteri: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Imperiul rus şi regatul Prusiei. Cel dintâi se luptă din răsputeri să-şi păstreze dominaţia, iar fiecare dintre celelalte să şi-o extindă, fie în dauna turcilor, fie a unuia sau altuia dintre statele respective. În acest scop se încheie şi se desfac alianţe, se organizează coaliţii artificiale care se destramă cu uşurinţa cu care au fost încheiate.

Dintre acestea, înţelegerea din 1782 în vederea împărţirii Imperiului otoman, dintre împărăteasa Rusiei, Caterina a II-a şi împăratul Austriei, Iosif al II-lea, avea în vedere ocuparea Serbiei de Austria, reînfiinţarea „Imperiului bizantin” şi crearea unui stat al Daciei prin unirea Principatelor Române sub un principe rus. Aceste proiecte nu s-au realizat, dar Rusia a alipit Crimeea şi şi-a extins protectoratul asupra Georgiei.

Războiul ruso-austro-turc din 1787-1792

Întărirea Rusiei nu convenea Angliei, Prusiei şi Poloniei care insistă la Poartă pentru a declara război Rusiei, ceea ce se şi întâmplă în 1787. Armatele ruseşti obţin succese în sudul Rusiei şi în Principatele Române, unde colaborarea voluntarilor români le-a fost de mare ajutor. Armatele austriece, înfrânte la început, se redresează, cuceresc importante cetăţi în Serbia şi ocupă Ţara Românească şi Moldova dintre Carpaţi şi Siret, partea dintre Siret şi Nistru fiind ocupată de ruşi (1789).

În teritoriile ocupate, austriecii îşi instituie propria administraţie cu intenţia de a le anexa Imperiului. Dar mişcările antihabsburgice din Ţările de Jos şi din Ungaria şi izbucnirea Revoluţiei franceze silesc Curtea din Viena să încheie pace cu turcii la Siştov (1791) pe baza situaţiei dinainte de război. Rusia continuă războiul singură, obţinând alte succese în Moldova, Dobrogea şi Asia. Mişcările din Polonia şi succesele Revoluţiei franceze silesc însă pe ruşi la încheierea păcii de la Iaşi (1792), cu unele câştiguri pentru Rusia între Bug şi Nistru.

Influenţa Revoluţiei franceze asupra Europei

Izbucnirea şi succesele Revoluţiei franceze au modificat în chip radical raporturile internaţionale. Ideile de libertate şi suveranitate naţională propagate de revoluţionarii francezi au contribuit la intensificarea luptei de eliberare socială şi naţională a popoarelor dunărene şi balcanice: români, sârbi, bulgari, greci. Chiar la conferinţa de pace de la Siştov, boierimea munteană adresa puterilor întrunite un memoriu în care cerea independenţa ţării.

Alte asemenea memorii au fost adresate timp de două decenii Franţei, Austriei, Rusiei de moldoveni şi munteni. Intr-unul din memoriile adresate lui Napoleon în 1802, boierii moldoveni preconizau o republică independentă „aristo-democraticească”. Napoleon, având nevoie de alianţa Prusiei împotriva Austriei şi Rusiei, nu voia dezmembrarea Imperiului otoman şi, ca urmare, nu sprijinea lupta de independenţă a popoarelor de sub dominaţia turcească.

Războiul ruso-turc din 1806-1812

Rusia însă voind să profite de această conjunctură, se erijează ea în campioană a luptei pentru libertatea acestor popoare. În 1806 armatele ruseşti trec Nistrul, ocupă Moldova şi Ţara Românească, acordă lui Constantin Ipsilanti, care se visa rege al Daciei, titlul de domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Tratatul de alianţă dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I încheiat la Tilsit (1807) influenţează pentru un timp direcţia evenimentelor, deoarece cei doi împăraţi se înţeleg să-şi împartă Europa. Nici unul nu era însă sincer, aşteptând prilejul potrivit să eludeze înţelegerea.

De aceea când izbucneşte războiul franco-austriac, ruşii reîncep războiul împotriva Turciei, obţinând succese apreciabile, sprijiniţi încă o dată de români, mai ales de oastea de panduri olteni. Aceste succese, la care contribuţia românilor a fost însemnată, au silit Poarta să înceapă tratativele de pace, iar Rusia să le accepte, deoarece Napoleon începuse expediţia împotriva sa. Prin pacea încheiată la Bucureşti (1812) Principatele Române rămân sub dominaţia Porţii, afară de teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia, care este alipit la Rusia ţaristă.

Înfrângerea lui Napoleon mai întâi în Rusia şi apoi la Waterloo a fost folosită de monarhii europeni pentru a-şi asigura dominaţia prin congresul de la Viena şi prin creaţia acestuia „Sfânta Alianţă” (1815). Nici o modificare teritorială nu era admisă şi orice mişcare democratică şi de independenţă a popoarelor trebuia înăbuşită în sânge.

Organizarea internă a ţărilor române

Încercările repetate, timp de o jumătate de secol, din timpul războiului din 1768-1774 şi până la 1821, a boierimii muntene şi moldovene de a elibera cele două Principate Române de sub dominaţia otomană şi de a le organiza ca ţări independente, separate sau unite într-un singur stat, n-au obţinut rezultatele sperate. Interesele puterilor europene nu concordau cu ale poporului român. Principatele rămân sub suzeranitatea Turciei şi sub protecţia Rusiei, cele două imperii folosindu-le potrivit cu interesele lor în jocul politic internaţional.

Instituţiile centrale şi locale în Principatele Române

În noile condiţii, când prefacerile interne subminează relaţiile feudale, locul cărora este luat, treptat, de noile relaţii, capitaliste, şi când interesele celor două puteri, suzerană şi protectoare, se exercită cu putere asupra Principatelor Române, organizarea lor internă va suferi schimbări, în concordanţă cu noile condiţii de dezvoltare a societăţii.

Domnia

Neluându-se în seamă dorinţele boierimii care ceruse încă în timpul războiului din 1768-1774 instituirea domniilor pământene, domnii fanarioţi sunt restabiliţi, reglementându-se, într-o oarecare măsură, stabilitatea şi durata domniilor. La 1783-1784 Poarta se angajează să nu-i mazilească pe domni decât în caz de răzvrătire, dar această hotărâre nu a fost respectată.

La 1802 Poarta este silită să accepte o cerere a boierimii, susţinută de Rusia, de a garanta domniile pe timp de 7 ani, iar în 1819 se reduce la 4 numărul familiilor fanariote care puteau candida la domniile ţărilor române. Toate aceste strădanii pentru stabilitatea domniei, exprimau tendinţa spre autonomia şi apoi spre independenţa Principatelor Române.

Organizarea judiciară

Domnii îşi păstrează formal prerogativele vechi, între care şi aceea de şefi supremi ai justiţiei, când prezidau divanul, cea mai înaltă instanţă judiciară, când introduceau reforme în justiţie, când alcătuiau legiuiri. Dintre reformele menite să dea o mai bună şi o mai modernă organizare justiţiei, cele din 1775 ale lui Alexandru Ipsilanti sunt semnificative. Se creează 4 instanţe numite „departamenturi”, pentru procesele penale, civile şi comerciale.

Modernizarea justiţiei a fost urmărită de Ipsilanti şi prin încercarea de a o separa de administraţie, creând prin Pravilniceasca condică din 1780 tribunalele judeţene şi stabilind procedura de judecată. Un pas mai departe pe acest drum îl face Legiuirea Caragea din 1818, influenţată de codul civil francez, mai ales în dispoziţiile privitoare la contracte şi succesiuni.

Organizarea administrativă

Un drum asemănător cunoaşte şi organizarea administrativă. Judeţele Ţării Româneşti sunt grupate în trei unităţi mai cuprinzătoare: Oltenia (5 judeţe) condusă de ban, Ţara de Sus (apusul Munteniei) şi Ţara de Jos (partea de răsărit), conduse de câte un mare vornic şi un mare logofăt. În două mari unităţi, de asemenea, Ţara de Sus (partea nordică) şi Ţara de Jos (cea sudică), conduse de câte 2 vornici, erau grupate şi ţinuturile moldovene.

Judeţele, administrate de câte 2 ispravnici, erau împărţite în plăşi, administrate de zapcii, iar ţinuturile, administrate tot de câte 2 ispravnici, erau împărţite în ocoale, conduse de ocolaşi. Era o împletire între vechea organizare şi înnoirile cu caracter modern, după cum convieţuiesc cele două aspecte şi în sistemul de retribuţie a dregătorilor: havaieturile (veniturile din concesiuni de dări şi plocoane) şi salariile (lefuri fixe în bani).

Transilvania şi reformele împăratului Iosif al II-lea

Concomitent cu reformele înnoitoare din Principate, împăratul Iosif al II-lea introduce reforme în spirit luminist în Imperiul habsburgic care se răsfrâng şi asupra Transilvaniei. Mai întâi scoate cenzura de sub autoritatea clerului superior şi o încredinţează unei comisii laice, mai liberală, de revizuire a cărţilor; desfiinţează o serie de ordine călugăreşti, secularizându-le averile; emite edictul de toleranţă, acordând drept de exerciţiu liber tuturor confesiunilor (1781); procedează la o reorganizare administrativă, împărţind Marele Principat al Transilvaniei în 11 comitate, conduse de dregători plătiţi; separă justiţia de administraţie prin înfiinţarea Tablei regeşti (instanţă judiciară de apel), căreia-i erau subordonate alte două table, de la Cluj şi Târgu Mureş; înlocuieşte latina ca limbă oficială cu germana; desfiinţează servitutea personală a iobagilor, acordându-le dreptul de liberă strămutare, de a se căsători, de a învăţa meserii şi de a dispune de averea lor. Sub presiunea forţelor retrograde şi sub impresia Revoluţiei franceze, Iosif a fost nevoit să-şi anuleze singur reformele pe patul de moarte (1790), restituind nobilimii vechile drepturi.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …