Alianţa Moldovei cu Rusia. Campania ţarului Petru I în Moldova

Victoriile ruşilor în războiul împotriva suedezilor au găsit un puternic răsunet la popoarele supuse Imperiului Otoman. La curtea ţarului, soseau numeroase solicitări de sprijin în lupta antiotomană. Poarta se grăbeşte să ia iniţiativa, spre a lovi Rusia înainte de încetarea războiului cu Suedia şi declanşează un atac al tătarilor. Atunci ţarul trecu şi el la acţiune, amintind în proclamaţia dată cu acest prilej, pe grecii, românii bulgarii şi sârbii care „gem, asupriţi sub jugul barbarilor”. Ridicarea acestor popoare ar fi înlesnit realizarea planurilor sale în regiunea Mării Negre.

Dimitrie Cantemir credea că a sunat ceasul prăbuşirii Imperiului Otoman de aceea ridică steagul luptei pentru independenţa ţării. Legăturile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia datau încă din vremea şederii sale la Poarta otomană. De pe atunci el făgăduise lui Petru Tolstoi, ambasadorul Rusiei pe lângă sultan, că în caz de război între imperiul ţarilor şi cel otoman, va trece de partea celui dintâi. Ajuns domn, el trimite o solie tainică ţarului, printr-un om de încredere, căpitanul Pricopie. După apropierea oştilor ruseşti, în frunte cu ţarul Petru I, de provinciile Poloniei, Dimitrie Cantemir trimite o nouă solie, condusă de Ştefan Luca, marele vistiernic.

Între timp, fusese la Iaşi Sava Vladislavovici, diplomat raguzan în serviciul Rusiei, care luase contact cu domnul şi cu trimişi ai populaţiilor supuse de dincolo de Dunăre. Rezultatul acestor măsuri a fost încheierea tratatului între Moldova şi Rusia la Luck, în Volinia, la 3/13 aprilie 1711. Tratatul este redactat sub forma unei diplome date de ţar domnului Moldovei. Întregul text fusese întocmit de Dimitrie Cantemir, după cum afirmă însuşi ţarul Petru într-o scrisoare adresată generalului Şeremetiev, în care spune că el n-a făcut altceva decât să confirme în totul punctele tratatului care i-au fost trimise de domnul Moldovei.

În preambul, ţarul arată că ia sub ocrotirea sa „poporul Moldovei”, „împreună cu celelalte popoare creştine”, a căror luptă anti-otomană se angajează să o sprijine. Primele trei din cele 17 articole ale tratatului se referă la viitoarele relaţii dintre Moldova şi Rusia: domnul va jura credinţă ţarului, iar la intrarea armatei ruseşti el i se va alătura cu oştile sale în vederea luptei contra turcilor. Rusia se angajează să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman. După izbândă şi eliberare, ţarul şi guvernul rusesc nu se vor amesteca în treburile interne ale ţării, care va fi cârmuită de Dimitrie Cantemir şi de urmaşii lui. Ţarul va interveni numai în cazul când unul dintre domnii Moldovei s-ar îndepărta de Rusia sau de ortodoxie.

În articolul V, ţarul declară că anulează orice alte făgăduieli ce ar fi făcut cu privire la tronul Moldovei. Articolul IV, precum şi articolele VI-IX ale tratatului asigură domnia ereditară în familia Cantemir şi garantează exercitarea nestânjenită a autorităţii domneşti. În lipsa urmaşilor direcţi în linie masculină, tronul va reveni ramurilor colaterale. Domnul Moldovei va avea „toată puterea”; boierii şi întregul popor sunt datori să asculte de toate poruncile domneşti. De asemenea, se confirmă stăpânirea de către domnie a tuturor oraşelor şi a satelor din jurul lor (ocoale).

Între atribuţiile domneşti era şi confirmarea privilegiilor boierilor, între care nu se găsea dreptul de judecată, deoarece alt articol al tratatului prevedea că dreptul de judecată în toată ţara îl va avea numai domnul. Boierii nu vor putea face apel la ţar; fără învoirea domnului Moldovei, nici un boier nu va putea căpăta de la ţar vreun privilegiu. Alte articole ale tratatului prevăd retrocedarea cetăţilor şi teritoriilor cotropite de turci în vremea domniilor lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Ultimele articole privesc compensaţiile pe care urma să le dobândească în Rusia Dimitrie Cantemir în cazul când ar fi fost silit de sfârşitul nefavorabil al războiului să-şi părăsească ţara. Actul se încheie cu jurămintele reciproce ale lui Dimitrie Cantemir şi ale ţarului.

Acest tratat, mult mai dezvoltat decât cel încheiat odinioară între Gheorghe Ştefan şi ţarul Alexei, tatăl lui Petru, reprezintă o concepţie politică unitară, care urmărea scuturarea jugului turcesc în colaborare cu Rusia, asigurarea independenţei ţării şi înlăturarea regimului nobiliar din Moldova. Când boierii moldoveni au cunoscut textul tratatului care-i aşeza sub autoritatea domnului şi asigura ereditatea tronului în familia Cantemir, au protestat vehement, în frunte cu fostul mare vornic Iordache Ruset, declarând că „nu este bine să fie domnu vecinie, pre neam (dinastie), în Moldova, ce este bine să să schimbe după cum va pofti ţara” (e vorba, bineînţeles, de boieri).

Îndată după intrarea primelor trupe ruseşti în Moldova, Dimitrie Cantemir lansează o proclamaţie (20 mai 1711) adresată mitropolitului, clerului, boierilor de la curte şi celor de ţară, căpitanilor, tuturor oştenilor şi întregului popor. Proclamaţia amintea de vechile legături ale Moldovei cu Poarta, când singura obligaţie a ţării era de a plăti turcilor un tribut de 4.000 de galbeni şi daruri, 40 de cai şi 24 de şoimi. Acest tratat a fost călcat de turci; ei au impus dărâmarea cetăţilor Moldovei, au cotropit o parte a teritoriului ei, au silit pe unii domni să se turcească şi, mai ales, au crescut tributul şi toate îndatoririle ţării faţă de Poartă, „ceea ce voi înşivă bine cunoaşteţi”; dar, se arată mai departe, „iată, s-a ivit Petre Alexeivici, ţarul Rusiei... Este nevoie să ne unim prin alianţă armată cu dânsul, să pornim din toată inima şi legându-ne cu toată soarta noastră”.

Poporul a răspuns la chemare. Războiul cu turcii a fost, ca totdeauna, un război popular. Boierii mari, care-şi puseseră nădejdea în protecţia Porţii, apărătoarea privilegiilor lor, s-au opus. Iordache Ruset strigase de altminteri în divan lui Dimitrie Cantemir: „Te-i can grăbit, Măria ta, cu chiematul moscalilor”. Când s-a răspândit vestea războiului, „boierimea mai toţi fugisă ... de-l lăsasă singur” (pe Cantemir), scrie Neculce. Dar tot el adaugă că, în schimb, „boierii mazili au şi început a veni de prin bejenii la oaste. Foarte pre puţini n-au venit... Aşijdere şi slujitorii, dac-au audzit, au şi început a vini toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scrie, ce şi ciobotarii, croitorii, blănării, cârşmarii. Slugile boiereşti lăsa pre boierii săi şi alerga de să scrie la steaguri…”. Reiese, deci, că oastea a fost formată din mică boierime, slujitori, târgoveţi, care luară parte la lupta pentru independenţa ţării, pe când boierimea mare a adoptat o atitudine ostilă. Domnul izbuteşte să alcătuiască o oaste cu 17 polcuri şi 170 de roate, ale căror efective, care trebuiau să se ridice la 17.000 de oameni, nu au putut fi completate atât de grabnic.

În acelaşi timp, ţărani în mare număr cereau să fie primiţi ca voluntari în oştile ruseşti. Un raport rusesc scrie: „Moldovenii vin la noi fără încetare, cu mare dorinţă de a ne ajuta, şi cei din urmă ţărani vor să intre în slujba militară”. Se formează astfel în oastea rusească cete separate de voluntari moldoveni cu căpitanii lor, Nicula, Cârje, Abaza, apoi Donici serdarul din Orhei cu slujitorii de acolo. Cetatea Sorocii, cu apărarea locală, se opune intrării turcilor până la sosirea armatei ruseşti. Primele trupe ruseşti intră în Iaşi la 30 mai 1711, iar la 24 iunie soseşte în capitala Moldovei însuşi ţarul, care vizitează oraşul şi monumentele sale, lăudând frumuseţea lor şi obiceiurile moldovenilor.

Între timp, Constantin Brâncoveanu îşi strânsese oastea la Urlaţi, lângă Ploieşti, „nemişcat stând... ca să le vază sfârşitul în ce fel şi cum va fi”, scrie cronicarul oficial, Radu Greceanu. Domnul muntean se mulţumeşte să trimită în solie la Iaşi pe Gheorghe Castriota, care fusese mai înainte la Moscova. Solul propune ţarului să se retragă, iar Brâncoveanu se oferă să mijlocească pacea între ruşi şi turci. Aceasta, în ciuda alianţei pe care o încheiase cu Rusia în 1709. Între timp, de altminteri, el anunţase chiar Porţii semnarea tratatului între Dimitrie Cantemir şi ţar şi scrisese marelui-vizir să se grăbească să treacă Dunărea cu oştile sale ca să surprindă pe ruşi în Moldova.

Dar şi în Ţara Românească era un curent popular în favoarea ridicării ţării împotriva turcilor: „mulţi îl îndemna să meargă la moscali, iar el nici cum nu vrea”. Printre sprijinitorii acestui curent era şi mitropolitul Antim Ivireanul. Cantacuzinii, în frunte cu Constantin stolnicul, vechi promotori ai alianţei cu Rusia, au intrat în acţiune fără de voia domnului. Mihai Cantacuzino şi nepotul său, Toma spătarul, scriu din Bucureşti lui Dimitrie Cantemir, punându-se la dispoziţia lui.

Dimitrie Cantemir a chemat pe Toma Cantacuzino cu oastea munteană în Moldova; el trecu de partea ruşilor cu toată cavaleria, şi aceasta după sfatul unchilor săi, Constantin stolnicul şi Mihai. Împreună cu generalul rus Ronne, Toma Cantacuzino ia parte la cucerirea Brăilei, de unde Ronne somează pe Brâncoveanu să se declare pentru Rusia, conform alianţei încheiate.

Dar la această dată era prea târziu: soarta războiului era pecetluită în favoarea turcilor. O puternică oaste otomană, în frunte cu marele-vizir, trecuse Dunărea pe la Obluciţa şi intrase în Moldova. Lângă Bârseni, pe Prut, avangarda turcească se ciocni cu mica oştire moldoveana condusă de Cantemir, care respinse atacul turcilor şi tătarilor timp de trei ceasuri. Deşi oastea fusese adunată în pripă, „de mirat era ... ce putincioşi era ei să să bată cu oastea turcească”.

La Stănileşti, pe Prut, se dădu bătălia decisivă la 18-22 iulie 1711, între ruşii comandaţi de ţar şi turcii aflaţi sub comanda marelui-vizir Mehmed Baltagi-paşa. Turcii, în număr de 119.000, înconjurară pe ruşi, care erau abia 38.000, dar care respinseră timp de patru zile toate atacurile. Neputând cuceri tabăra rusească, turcii primesc pe solii ruşi şi încheie pace.

Pacea de la Prut, încheiată la 22 iulie 1711 la Vadul Huşilor, îngădui ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi armele; ţarul ceda turcilor cetatea Azov, la vărsarea Donului, şi se angaja să nu se amestece în treburile Poloniei. Tratatul corespundea situaţiei militare de fapt, întrucât turcii nu dobândiseră o victorie decisivă. În cursul tratativelor de pace, vizirul ceruse extrădarea lui Dimitrie Cantemir socotit ca trădător de către turci, dar Petru respinse categoric această cerere.

Dimitrie Cantemir îl urmează pe ţar în Rusia, de unde nu s-a mai întors niciodată. El a trăit timp de 12 ani în mijlocul societăţii ruseşti, desfăşurând acolo o activitate politică şi de mare învăţat. Desigur că acţiunea lui Dimitrie Cantemir a zdruncinat încrederea Porţii în domnii din ţările române şi a contribuit astfel la instaurarea regimului fanariot. Dar urmările politicii iniţiate de el au fost treptata slăbire a dominaţiei otomane şi eliberarea, în cele din urmă, a ţărilor române.

Check Also

Bătălia din Moldova (martie-august 1944)

În martie 1944, după aproape 3 ani de război, partea de est şi nord-est a …

„Campania cea lungă” (septembrie 1443 – ianuarie 1444)

Papa Eugeniu al IV-lea (1431-1437) reuşise să obţină la conciliul de la Florenţa, din 1439, …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …