Alexandru Ecovoiu

Alexandru Ecovoiu (3 noiembrie 1943, Bucureşti) este un prozator. Este fiul Elenei (născută Mincă) şi al lui Constantin Ecovoiu, tehnician. Face liceul la Bucureşti şi este, pe rând, muncitor, funcţionar, proiectant, intendent de muzeu, în fine, scriitor liber profe­sionist. Debutează în volum cu Fuga din Eden, apărut în 1984.

După primele două volume, Fuga din Eden şi Călătoria (1987), mai curând nesemnificative şi neremarcate de critică, Ecovoiu publică romanul Saludos (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul revistei „Observator" din Munchen), care îl impune atenţiei în lumea literară. Cartea înscenează un mecanism narativ sofisticat, cu subtext autoreflexiv, racordabil postmodernismului.

Dincolo de anecdotica lui, care valorifică senzaţionalul romanelor de aventuri, Saludos tratează relaţia realitate-ficţiune, rezolvând-o printr-un solipsism care amestecă până la echivalare atributele celor doi termeni. Construcţia este înşelă­toare: naraţiunea mimează iniţial că se desfăşoară în spaţiul realismului canonic, pentru ca ulterior criteriile verosimilităţii să fie spulberate şi înlocuite printr-un fel de paranoia textuală, care-şi înfiinţează propria realitate.

Există doi naratori-personaje; primul, cel care „scrie" propriu-zis textul, îl întâlneşte la Paris pe Sey Mondy, care va deveni povestitorul fascinant al propriei vieţi - mai precis al acelei părţi din ea care stă sub semnul incredibilului concurs Tardif Globe-Trotter. Concursul consta în ocolul pământului, iar dintre cei nouăsprezece concurenţi iniţiali urma să câştige nu acela care ajungea primul, ci ultimul. În momentul povestirii concursul nu se terminase; rămăseseră doar doi participanţi, Sey şi Magirus, acesta din urmă, un dublu al primului, fiind personajul din umbră al cărţii.

Performarea narativă a lui Sey Mondy în faţa primului narator, transformat în ascultătorul său, constituie substanţa romanului, acumulând numeroase peripeţii senza­ţionale desfăşurate pe o arie geografică impresionantă. La un moment dat naraţiunea lui Sey părăseşte brusc orice pretenţie de verosimilitate şi tranzitează de-a dreptul teritoriul paranoic, reductibil la motivul complotului universal, prin apariţia în cadru a unei uriaşe operaţiuni care ar fi urmărit „edificarea societăţii perfecte".

În final, ascultătorul lui Sey, prins definitiv în mrejele ficţiunilor pe care acesta i le dezvăluise, sfârşeşte prin a deveni personaj şi prizonier benevol într-o realitate rezultată prin fuzionarea realului cu ficţiunea. Premisa falsă a unei lecturi ce ar accepta adecvarea la realism a romanului provine din creditarea naratorului Sey Mondy, eludând rolul primului narator, cel care, deşi redactează propriu-zis textul, poate fi considerat un artificiu naratologic cu rolul de a asigura rama cărţii. Dar discursul lui Sey se desfăşoară tocmai în funcţie de ascultătorul său, cu scopul de a-l modela.

Dincolo de frecventele monologuri pe tema puterii, distopia formulată în Staţiunea (1997; Premiul Academiei Române, Premiul revistei „Observator" din Munchen) este, la nivelul discursului, un pretext pentru o experimentare de inspiraţie textualistă pe marginea relaţiilor deduse din funcţionarea unei ficţiuni. Staţiunea, teritoriu atipic al unui Regat, este condusă de un Magistrat care acţionează în parametrii unui dictator. Împreună cu alte personaje de construcţie generică (Filosoful, Romancierul, Castelanul, Eroul, Actorul), el face parte dintr-o orchestră a vocilor narative controlată de Autorul care a imaginat toate acestea - Autorul însuşi nefiind, desigur, altceva decât un personaj bine poziţionat ierarhic al romanului.

Cei trei copii - Mozart (2001) conţine povestiri scrise în anii '80. O calitate evidentă a textelor stă în frumuseţea lor formală. Ficţiunea, de cele mai multe ori neramificată, desfăşurată de-a lungul unei singure linii, datorează mult fervorii stilistice care îi conferă un parcurs mai sinuos, mai complex. Textele se înscriu într-un spaţiu curăţat de zgura realului, de muchiile lui tăioase. Sunt schiţate trăsături caracteristice formulei literare a parabolei, prin intenţia transparentă de a cupla faptele expuse cu o semnificaţie mai generală decât stricta lor anecdotică. O con­secinţă este psihologia minimă a personajelor, reduse la eti­chete generice (Caligraful, Ceasornicarul, Vânătorul), contururi lipsite de carnea individualităţii.

O parabolă este povestirea Caligraful: subiectul (o virgulă adăugată într-un tratat de pace încheiat de două cetăţi rivale are consecinţe decisive pentru relaţiile viitoare dintre ele) nu epuizează intenţiile textului. Supralicitată este tema scrisului, care ar stimula acordarea de sensuri povestirii, adâncind subiectul prin reproiectarea lui în lumina interpretărilor pe care le face posibile. Astfel, nu caracterul tranzitiv, rezumabil al ficţiunii apare în prim-plan, ci fertilitatea ei, capacitatea de a problematiza pornind de la un set de fapte. Privite într-un context mai larg, delicatele proze ale lui Ecovoiu manifestă un oarecare deficit de personalitate, nestri­dent totuşi.

Sigma (2002) este un roman ambiţios cu tramă religioasă, care îşi propune să realizeze, în registrul ficţiunii, o rescriere a adevărurilor din Evanghelii. Cartea e construită, ca şi Staţiunea, pe două planuri. Primul, cel propriu-zis ficţional, este prevăzut cu numeroşi indicatori ai distanţei spaţio-temporale ce impun aşternerea unui aer de generalitate peste scenă. În decorul unei insule al cărei sistem funcţionează după un orar utopic, un Mentor, fost călugăr, cu identitate misteri­oasă şi tulbure, plănuieşte să pună în scenă un soi de demistificare a scrierilor evanghelice despre Iisus, pornind de la o serie de ipoteze curajoase, care contrazic flagrant adevărurile dogmelor transmise prin tradiţie.

Episoadele acestei ficţiuni religioase alternează cu secvenţe din planul autorului-personaj, care redactează în context contemporan povestea Mentorului. Prin cel de-al doilea plan sunt introduse subteme de interes actual, nuanţate prin lungi discuţii. Autorul va sfârşi prin a deveni prizonierul paranoic al propriului text.

Ecovoiu reuşeşte doar parţial să finalizeze numeroasele ambiţii ale romanului, discursul fiind adesea lipsit de tensiune. Privită în general, literatura sa, deşi inegală valoric, este egală cu ea însăşi în ceea ce priveşte problematica şi resorturile tehnice. Impulsul ei cel mai caracteristic tinde să favorizeze generalizarea factologiei în sensul parabolei, fără a ignora complicările, uneori subtile, şi rolul lor la nivelul construcţiei.

Opera literară

  • Fuga din Eden,Bucureşti, 1984;
  • Călătoria,Bucureşti, 1987;
  • Saludos,Bucureşti, 1995;
  • Staţiunea,Bucureşti, 1997;
  • Cei trei copii - Mozart,Bucureşti, 2001;
  • Sigma,Bucureşti, 2002.

Check Also

Basmele lui Ioan Slavici

Partizan al criteriului valoric, conform căruia crezul său artistic se subsumează celui moral, fidel ideii …

Roman

Romanul există ca specie epică, nu întotdeauna distinctă însă, încă din antichitate, când a fost …

Schiţă

Termenul de schiţă (< it. schizzare = „a schiţa”, a desena ceva schematic, a face …

Povestire

Definiţie Termenul povestire provine de la verbul „a povesti”. De aceea, în sens larg, povestirea …

Coordonatele basmului

Una dintre coordonatele importante ale basmului este atemporalitatea – care exprimă prin formula introductivă: „A …