Alexandru Duţu

Alexandru Duţu (2 septembrie 1928, Bucureşti - 19 ianuarie 1999, Bucureşti) - comparatist, traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Elenei (născută Negoescu), medic, şi al lui Nicolae Duţu, jurisconsult. Urmează Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1947. Se înscrie apoi la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din acelaşi oraş, obţinând licenţa la cea din urmă în 1951.

Funcţionează apoi un timp ca bibliograf şi cercetător ştiinţific la Biblioteca Academiei (1951-1963), după care se transferă la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde în 1974 este promovat redactor-şef adjunct al revistei institutului. Între timp, în 1970, dobândise titlul de doctor în filologie cu teza Cărţile de înţelepciune în cultura română, publicată mai întâi în limba franceză, în 1971, apoi în română, în 1972.

Din 1990, este director al Institutului de Studii Sud-Est Europene. În paralel, lucrează ca profesor titular la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii din Bucureşti. Membru al Societăţii Franceze pentru Studiul Secolului al XVIII-lea (din 1975), Duţu a făcut parte din Biroul Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată (din 1979), a fost secretar al Comitetului National de Literatură Comparată (din 1974), membru în Comitetul Naţional al Istoricilor Români (din 1980) etc.

A făcut parte, de asemenea, din conducerea redacţională a publicaţiilor „Revue des etudes sud-est europeennes”, „Synthesis”, „Studii de literatură universală” şi „South-East Europe” (Arizona, Statele Unite). A colaborat la „Tribuna”, „Steaua”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Secolul 20”, „Revista de istorie şi teorie literară” etc.

A fost distins cu Medalia Meritul Ştiinţific (1966) şi Ordinul „Kiril şi Metodie” (1977). Lucrarea Umaniştii români şi cultura europeană (1974) a fost distinsă cu Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române, iar în 1997 i s-a acordat titlul Chevalier des Palmes Academiques.

Divergente şi eterogene la prima vedere, studiile publicate de Duţu se ordonează pe axa unor preocupări ştiinţifice cu tematică, plasare în timp şi în finalităţi comune. Cu excepţia eseului bibliografic Shakespeare în România (1964), toate celelalte lucrări circumscriu internaţional literatura română veche, îndeosebi în interferenţele ei, sincrone sau nu, cu cea universală.

Fără a stărui în descrierea influenţelor străine, în Explorări în istoria literaturii române (1969) autorul dezvăluie modul în care tradiţiile culturale româneşti au asimilat creaţii de prestigiu, cel mai adesea remodelându-le. Pornind de la enciclopedismul cărturarilor români, de la desprinderea de slavonă şi greacă, exegetul subliniază mutaţiile importante, tranzitorii, din secolul al XVIII-lea. Deşi experienţa spirituală se menţine în forme colective, devin sesizabile atunci intenţiile de individualizare a creaţiei literare, care se vor dezvolta eficient la finele secolului, anul 1848 marcând un moment de vârf în racordarea la mari curente occidentale.

O cercetare mai întinsă şi mai ferm delimitată întreprinde Duţu în Les Livres de sagesse dans la culture roumaine (1971), o temeinică introducere în istoria mentalităţilor sud-est europene. Comentate interdisciplinar şi relaţionate comparatist cu altele din aceeaşi zonă, cărţile de comportament contribuie la fixarea unor etape în devenirea culturii. Urmărind sublinierea liniilor distinctive ale speciei respective în istoria literaturii şi a mentalităţii româneşti, autorul studiază două categorii de scrieri: unele destinate „creştinilor şi cetăţenilor”, altele, educaţiei principilor, abordându-le din cât mai multe unghiuri: origine, conţinut, destinatari, circulaţie, interferenţe culturale, valori etice, estetice, filosofice etc. Se demonstrează astfel că literatura română a trecut pragul secolului al XIX-lea cu o concepţie bine sudată despre om şi lume, concepţie consolidată şi cu ajutorul ideilor cultivate în cărţile de înţelepciune.

O primă încercare de a desprinde trăsături diferenţiale de ansamblu conţine volumul Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea (1968), în fapt, o antologie de texte reprezentative, însoţite de vaste studii analitico-explicative, ce dovedesc continuitatea preocupărilor de la umanişti la iluminişti, şi de la aceştia la romantici. La îngemănarea secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, literatura se desprinde de istoriografie, apetenţa pentru raţionalismul ortodox sporind curiozitatea de tip erudit. Model al culturii orale, cartea capătă treptat o autonomie ce va consolida literatura modernă. Separate şi între ele, genurile îşi conturează treptat sferele proprii, iar cuvântul scris se detaşează de elocinţa orală, afirmând domeniul creaţiei estetice independente.

Aceeaşi perseverentă definire a mentalităţilor face şi obiectul volumului Eseu în istoria modelelor umane (1972). Cu ilustrări tipologice italiene, franceze şi engleze din preajma Renaşterii sau de la finele ei, din clasicism, iluminism şi romantism, personajele propuse ca modele, în epoci şi de colectivităţi diferite, întrupează vrerile şi gândirea oamenilor din anumite momente în raport cu tipul perfect, ideal, al umanităţii. Concentrând mari aspiraţii sociale - binele, adevărul şi demnitatea -, ele pot reapărea de multe ori, învestite cu semnificaţii noi în istoria civilizaţiei, căci devenirea modelelor umane este doar o parte a istoriei culturii, cu acuzate finalităţi educaţionale.

După acest itinerar instructiv în spaţiul culturii universale, Duţu revine la aria românească, evidenţiind direcţiile istoriografiei de la noi - istorică, filologică, estetică, de idei etc. Schiţând jocul permanenţelor şi al modelelor, autorul conchide că înclinaţia spiritului românesc spre sinteza umanistă, potenţată de ideologia luminilor, a subsumat influenţe orientale şi occidentale, hotărând o particularitate a culturii noastre.

Tehnica relaţiei fragment-întreg guvernează metodologic şi alte lucrări, precum Umaniştii români şi cultura europeană (1974), Cultura română în civilizaţia europeană modernă (1978) şi Humanisme, baroque, Lumieres. L’exemple roumain (1984), care converg sau derivă, într-un fel, spre şi din ideile formulate în volumul Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848) (1972). Utilitatea cercetării comparate a istoriei mentalităţilor, a integrării aportului lor, incontestabil, în înţelegerea şi înfăţişarea mai clară a unităţii şi diversităţii culturilor se arată astfel în afara oricărei discuţii, iar eforturile investigaţiei lui Duţu se cheltuiesc aproape exclusiv în acest sens.

Opera literară

  • Ecouri iberice şi hispano-americane în România, Bucureşti, 1959;
  • Shakespeare în România, Bucureşti, 1964;
  • Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968;
  • Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969;
  • Les Livres de sagesse dans la culture roumaine. Introduction a l’histoire des mentalites sud-est europeennes, Bucureşti, 1971;
  • Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972;
  • Eseu în istoria modelelor umane. Imaginea omului în literatură şi pictură, Bucureşti, 1972;
  • Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848), Bucureşti, 1972;
  • Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti, 1974;
  • Cultura română în civilizaţia europeană modernă. Bucureşti, 1978;
  • Modele, imagini, privelişti, Cluj Napoca, 1979;
  • Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, 1982;
  • Alexandria, Bucureşti, 1984;
  • Humanisme, baroque, Lumieres. L’exemple roumain, Bucureşti, 1984;
  • Călătorii, imagini, constante, Bucureşti, 1985;
  • Dimensiunea umană a istoriei. Direcţii în istoria mentalităţilor, Bucureşti, 1986;
  • Etat des lieux en sciences sociales (în colaborare), Paris, 1993;
  • Histoire de la pensee et des mentalites politiques europeennes, Bucureşti, 1997;
  • Political Models and National Identities in „Orthodox Europe”, Bucureşti, 1998;
  • Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Bucureşti, 1999.

Ediţii

  • Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, prefaţa editorului, traducere de Aurelia Creţia, Bucureşti, 1982.

Traduceri

  • Mohamed Zakaria Goneim, Piramida îngropată, Bucureşti, 1959;
  • Henri Wallon, De la act la gândire, postfaţă de Stanciu Stoian, Bucureşti, 1964;
  • Gilbert Keith Chesterton, Înspăimântătoarele amintiri ale căpitanului Brown, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; Detectivul în sutană, Bucureşti, 1993; Omul care a fost joi, Bucureşti, 1994;
  • Victor Lucien Tapie, Barocul, Bucureşti, 1969.

Check Also

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …