Agricultura în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Dezvoltarea treptată a diviziunii sociale a muncii între oraş şi sat, creşterea continuă şi în salt a relaţiilor noastre de schimb cu piaţa mondială după anul 1829, precum şi urcarea în acelaşi ritm a preţului produselor agricole, au avut ca urmare o mărire considerabilă a suprafeţelor cultivate, mai ales a celor cu grâu.

În Ţara Românească, întinderea ogoarelor s-a mărit între 1831 şi 1833 cu o cincime, iar în Moldova cu o treime în deceniul al IV-lea, maximele fiind atinse, în majoritatea ţinuturilor, între anii 1846 şi 1848. Boierii sunt cei dintâi care profită de noua conjunctură, dar şi ţăranii, pentru a face faţă sarcinilor lor sporite, sunt împinşi să producă peste nevoile lor, pentru piaţă, şi să semene şi ei mai mult grâu. De aici caracterul predominant comercial pe care îl capătă economia agricolă a principatelor în această perioadă.

Cum însă Regulamentul organic a redus pământul care se afla în posesiunea lor, ţăranii au fost siliţi să ia cu arendă - acesta e sensul prisoaselor - de la proprietari şi arendaşi prisosul de care aveau nevoie şi să se facă subarendaşi. Ei sunt astfel atraşi în relaţii de producţie care le vor schimba radical condiţiile de existenţă. Pentru a obţine prisoasele de care aveau nevoie, ei au trebuit să accepte învoielile silnice, care i-au redus la discreţia proprietarilor şi arendaşilor şi care tindeau să-i transforme în simpli chiriaşi ai delniţelor lor.

Pe de altă parte, creşterea preţului produselor agricole a mărit valoarea pământului şi i-a conferit o valoare de schimb. Pentru a putea dispune de el ca de o marfă, stăpânii de moşie au căutat să-l libereze de orice servitute feudală. Regulamentul organic le-a asigurat asupra unei treimi un drept de proprietate absolută, burgheză, şi a restrâns dreptul de folosinţă al locuitorilor asupra bunurilor comunale (păşuni, păduri şi ape). Dar boierii nu s-au mulţumit cu aceasta. Procesul de încălcare a drepturilor consuetudinare ale ţăranilor continuă în toată epoca regulamentară, până îşi va găsi soluţia finală în reforma agrară din 1864.

Procesul de transformare radicală a regimului proprietăţii a fost accelerat de generalizarea arendăşiei. Arendăşia practicată în ţările române nu era capitalistă, fiindcă întrebuinţa munca iobagă, dar a dus la exploatarea capitalistă, deoarece era o investiţie de capital comercial şi fiindcă pentru unele lucrări speciale - cum era cultura viţei de vie - şi uneori pentru unele munci sezoniere - de pildă, la cosit şi seceriş - se întrebuinţau şi muncitori salariaţi. Importanţa muncitorilor sezonieri e atestată de convenţia din 1835 dintre Moldova şi Ţara Românească pentru reglementarea condiţiilor în care muncitorii agricoli puteau pătrunde dintr-o ţară în cealaltă.

Arendăşia a făcut să crească producţia şi valoarea pământului şi deci arenda şi exploatarea. Arendaşul investea capital, adeseori de împrumut, pe care trebuia să-l scoată cu câştig din exploatarea moşiei, cu atât mai mult cu cât contractele de arendă îi impuneau obligaţia de a plăti integral arenda fie că recolta a fost bună, fie că seceta sau intemperiile au compromis-o. Aceia care au suportat toate rigorile şi riscurile sistemului au fost clăcaşii, abandonaţi de stat voinţei arbitrare şi nesăţioase a proprietarilor şi arendaşilor.

În agricultura Ţării Româneşti pătrund pe o scară din ce în ce mai largă elemente capitaliste, ceea ce se poate întrevedea dintr-o serie de inovaţii. În anul 1834 se înfiinţează o societate de agricultură cu menirea de a introduce şi în cultura solului românesc rezultatele obţinute până atunci în agricultura capitalistă apuseană. Ea a adus pentru prima dată în ţară maşini agricole, cu care s-au făcut în primăvara anului 1835 experienţe la Pantelimon, în prezenţa lui Al. Ghica.

În 1840, un model de maşină de treierat a fost construit, pentru prima oară în ţară, la şcoala de meserii a doctorului Zucker din Bucureşti. Maşini agricole se aduc şi din străinătate, ca, de pildă, „maşinile de plug” importate în anul 1847 din Austria. Perfecţionarea uneltelor agricole şi introducerea unor maşini de treierat au avut mai ales un caracter experimental. Maşinile introduse foloseau îndeosebi forţa animală sau hidraulică.

La fel şi în Moldova, unde la Zorleni (Tutova), în 1842, este menţionată o „fabrică de treierat grâu”. Între 1848 şi 1849 se constată cinci maşini de treierat în Covurlui şi două în Fălciu. Maşini au fost introduse şi în sectorul velniţelor. Nevoia de înnoire a metodelor agricole se manifestă şi în încercările de a crea un învăţământ tehnic şi agricol. În Ţara Românească se deschide şcoala de arte şi meserii a doctorului Zucker din Bucureşti, iar în Moldova cea a lui Mihalic de Hodoczyn, înfiinţată în 1841, cu o secţie de reparat şi asamblat unelte agricole. La Colegiul Sf. Sava din Bucureşti şi la Academia Mihăileană din Iaşi se predau şi cursuri de agronomie şi economie politică.

Pentru îmbunătăţirea soiului de porumb, s-a adus în Ţara Românească de la Dorohoi sămânţa de porumb hangan, care s-a răspândit şi pe ogoarele ţărăneşti. Sămânţă de porumb s-a importat în 1845 şi din Bosnia. În anul 1838 s-a recomandat cultivatorilor de grâu, inclusiv ţăranilor, să nu mai păstreze grâul în gropi, ci să-şi construiască hambare, pentru a se înlătura mirosul de pământ, care făcea ca grâul muntean să fie puţin căutat la export.

În 1840, unii arendaşi au căutat, fireşte că în scopuri comerciale, să îmbunătăţească soiul grâului cu sămânţă adusă din Turcia şi Moldova, iar din anul 1845 şi de pe piaţa Marsiliei. La export apare, începând din anul 1842, şi secara. În 1846 s-a adus din Moldova sămânţă de grâu „mare şi spornică”. Un negustor din Craiova, care a propus ameliorări în ce priveşte selecţionarea, semănatul, facerea clăilor şi treieratul grâului, a introdus în 1845 cultura rapiţei pentru fabricarea uleiului.

Şi în Moldova proprietarii au început să dea o mai mare atenţie suprafeţelor însămânţate cu grâu şi seminţelor selecţionate. Ei se preocupă şi de cultura unor plante noi, cum e cartoful, folosit şi pentru fabricarea rachiului. Exportul de animale, dar mai ales de produse animaliere, formând un capitol important al comerţului ţării, proprietarii şi arendaşii încep să se preocupe de îmbunătăţirea rasei vitelor. Ţara Românească importă vite de prăsilă. B. Ştirbei aduce în 1844 berbeci merinos din Silezia. Între 1845 şi 1848 s-au importat vaci şi tauri din Elveţia, Turcia, Serbia şi Austria şi vieri de rasa mangaliţa din Transilvania şi Serbia. Numărul şi calitatea vitelor din gospodăria ţărănească sunt în scădere, din cauza micşorării locului de fânaţ şi păşune, a obligaţiilor sporite de clacă, a podvezilor către proprietate şi stat, a pauperizării clăcăşimii.

Şi în Moldova unii proprietari au făcut încercări de îmbunătăţire a rasei vitelor. Moruzeştii creşteau turme de oi merinos pe moşia Zvorâştea (Dorohoi), ca şi boierii Balş pe moşiile Dumbrăveni şi Adjud. Pentru a stimula întrecerea între producători, s-au înfiinţat în 1841 comisii agricole însărcinate cu premierea vitelor de rasă aduse la iarmaroace. În 1843, ţăranii au fost autorizaţi să cumpere tauri de rasă din banii cutiilor săteşti şi s-au adus doi veterinari străini (la Botoşani şi Bârlad). În 1845 s-au luat măsuri pentru plantarea unui număr mai mare de duzi, în vederea creşterii viermilor de mătase.

Relaţiile agrare

În privinţa relaţiilor agrare, perioada regulamentară s-a caracterizat prin aplicarea abuzivă a legii clăcii şi prin legarea clăcaşilor de pământ, ca urmare a puterii discreţionare a marii boierimi în adrninistraţie şi în Obşteasca adunare. Kiselev şi Al. Ghica - care, în interesul consolidării stăpânirii clasei boiereşti, ar fi dorit să păstreze o „dreaptă cumpănă” între datoriile şi drepturile ţăranilor - n-au izbutit să pună frâu goanei după supramuncă a proprietarilor şi arendaşilor, goană pe care fiecare paragraf al Regulamentului organic o legaliza . Proprietarii s-au folosit de forţa publică, pentru a sili pe locuitorii de pe moşiile lor să execute învoielile silnice şi prestaţiile ilegale.

Fuga în masă a ţăranilor, care a început în 1836, a silit pe Al. Ghica să ia unele măsuri de îndreptare. Proprietarii şi arendaşii luau taxa de păşune pentru vitele suplimentare ale locuitorilor fără să le dea în schimb prisosul de păşune, ci se mărgineau să primească vitele suplimentare în izlazul comunal. Al. Ghica a prezentat Adunării în 1838 un proiect menit să pună capăt acestui abuz. Adunarea a amânat examinarea proiectului până în 1840, când l-a respins.

Atunci, fără a consulta Adunarea, Ghica a hotărât că ţăranii care-şi pasc vitele suplimentare în izlazul comunal nu datoresc nimic proprietarului, nici în bani, nici în lucru. Sursa principală a conflictelor dintre proprietari şi clăcaşi fiind sistemul învoielilor, Al. Ghica a încercat să-l reglementeze prin lege şi, cu toată opoziţia Adunării, a interzis organelor administrative de a interveni pentru executarea învoielilor agricole şi a anulat învoielile contestate de clăcaşi. Marea boierime, sprijinită de clerul înalt şi de boierimea de treapta a doua şi a treia, s-a adresat Turciei şi Rusiei. Învinuit de călcarea Regulamentului organic, Ghica a trebuit să revoce decretul.

În aceste condiţii, exploatarea ţărănimii a luat forme din ce în ce mai aspre. Profitând de faptul că săteanul era legat de satul său, proprietarul l-a silit să accepte condiţiile pe care nici Regulamentul nu le autoriza, iar în caz de rezistenţă, a recurs la slujbaşii statului pentru a o înfrânge. Învoielile încheiate în silă erau executate prin bătăi, cazne şi ocări. Bătaia era un lucru atât de obişnuit, încât arendaşii nici nu-l neagă.

Ea face parte din mijloacele de constrângere normale şi se execută adesea prin dorobanţii ocârmuirii. A bate oamenii cu toiegele la falangă sau la spate, a-i purta legaţi şi nemâncaţi şi a-i supune la cele mai neomenoase cazne, înseamnă în limbajul administrativ „a-i certa” şi „a-i dojeni”. La cruzimea sălbatică, unii arendaşi adaugă insulta sub forma cea mai degradantă; aşa, de pildă, un arendaş pune slugile de stropesc oamenii pe obraz cu balegă şi noroi, iar dacă, la răfuiala clăcii, oamenii îndrăznesc să facă vreo obiecţie „porunceşte ţiganilor de ne scuipă în gură”.

Aceste grozăvii, atestate de nenumărate acte oficiale şi recunoscute de unii ocârmuitori însărcinaţi să le ancheteze, au fost posibile, fiindcă ţăranii au fost lăsaţi pradă voinţei arbitrare a unor proprietari lacomi şi neomenoşi, stăpâni pe Adunarea obştească, pe justiţie şi pe administraţie. Boierii n-au înţeles că, chiar pentru menţinerea regimului ai cărui beneficiari erau, aveau interesul să păzească măcar starea de drept, care era a lor şi a clasei lor, de abuzurile care o făceau insuportabilă.

Ei au călcat propriile lor legi, făcute în folosul lor exclusiv, şi au făcut din samavolnicie, din bunul plac, din arbitrarul cel mai odios, din socotelile strâmbe şi chiar din falsuri urzeala cotidiană a vieţii sătenilor. În ceea ce priveşte claca, cele 12 zile fixate de Regulamentul organic nu puteau fi împlinite nici în 56 de zile, după cum s-a constatat oficial în judeţul Râmnicul Sărat, la începutul anului 1848. Şi aceasta, fiindcă lucrul era fără măsură şi fără soroc, fiindcă clăcaşii nu lucrau zile, ci o anumită întindere de pământ, pe care trebuiau s-o are, s-o semene, s-o prăşească, s-o cosească sau s-o secere, să strângă recolta şi s-o care la arie sau la curte.

În afară de claca majorată atât de mult prin nart, proprietarii şi arendaşii s-au folosit de prisoase, pentru a impune oamenilor zile de clacă suplimentare. Unii proprietari şi arendaşi percepeau claca în bani, deşi tendinţa generală era goana după supramuncă. Pentru prisoase, ei obligau pe săteni să le plătească o taxă de fiecare vită şi să le lucreze şi un număr de pogoane. Sistemul convertirii datoriilor în clacă şi a rămăşiţelor de clacă în bani explică „banii clăcii”, care se întâlnesc frecvent în documente. „Ispăşeniile” pentru vitele de pripas erau plătite adesea tot în zile de clacă. „Meşteşugul supramuncii” a fost dus de proprietari şi arendaşi atât de departe, încât unii clăcaşi au ajuns „întru desnădăjduire desăvârşită de a trece peste Dunăre în Turcia spre mântuire”.

Şi din dijma produselor recoltate de clăcaşi de pe locurile lor de hrană, proprietarii şi arendaşii au ştiut să tragă foloase mai mari decât cele legale. Clăcaşii se plâng că li se ia numai fruntea rodurilor, nu deopotrivă şi din bun şi din prost, iar de la pomi nu a zecea parte din fructe, ci un pom din zece, pe ales, care era mai încărcat şi mai de soi. Dar contestaţiile cele mai frecvente şi mai aprige s-au produs în legătură cu dijma porumbului. Sistemul dijmei la pogon, nu din rod, a permis unor arendaşi să ia dijmă chiar şi la pogoanele care, din cauza intemperiilor sau secetei, n-au dat rod.

Legumele, inul, cânepa, fructele produse în grădina din jurul casei clăcaşului erau scutite de dijmă, dacă erau rezervate consumului propriu. Unii proprietari şi arendaşi luau însă dijmă din toate produsele ţăranilor (legume, unt, lapte, porumb, ouă, găini, miere, vin, peşte etc.). Duzii, neprevăzuţi în Regulament, sunt supuşi unei taxe de 30 de bani fiecare. Nici papura, din care sătenii făceau rogojini sau alte obiecte de uz casnic, nu era exceptată de la dijmă. Nici un produs al ţăranilor nu scăpa nedijmuit.

La dijmă, care avea o bază legală, se adăugau plocoanele sau ruşfeturile ilegale şi arbitrare, de care s-a abuzat peste măsură. Clăcaşul nu se putea prezenta niciodată cu mâna goală la proprietar, la arendaş sau la slujbaş. Dacă proprietarii şi arendaşii ar fi respectat dispoziţiile Regulamentului organic, viaţa sătenilor n-ar fi fost uşoară. Dar sarcinile ilegale, impuse cu forţa şi mereu agravate, peste prevederile Regulamentului, cu cortegiul lor de silnicii, de fraude şi de urniliri, au făcut-o intolerabilă. Nimic nu arată mai limpede enormitatea abuzurilor decât necesitatea la care au fost reduşi ţăranii de a invoca în apărarea lor dispoziţiile Regulamentului, care a fost legea organică a aservirii şi exploatării lor.

Un astfel de regim nu putea fi impus decât unor neştiutori de carte. Iată de ce boierii s-au opus la răspândirea învăţământului primar la sate, înfiinţat în 1838. Gheorghe Bibescu găsea că „ar fi o mare rătăcire, dacă ţăranilor s-ar insufla idei nepotrivite cu meseria lor şi le-ar ridica (le-ar lua) gustul plugului”. Regimul clăcii nu putea funcţiona decât cu ţărani abrutizaţi şi săraci, care nu aveau alt gust decât „al plugului”, pe moşia stăpânului.

În imensa majoritate a abuzurilor înfăptuite este vorba de arendaşi. Moşierii, iar pe urmele lor majoritatea istoricilor burghezi, au căutat totdeauna să arunce asupra arendaşilor sau asupra slujbaşilor publici răspunderea jafurilor şi năpăstuirilor de care sufereau ţăranii şi să scoată din cauză pe proprietari. Dar, în afară de faptul că proprietarul se împărtăşea din stoarcerile ilegale ale arendaşului, întrucât cuantumul arenzii era proporţional cu libertatea de acţiune lăsată arendaşului, proprietarii care-şi exploatau singuri moşia nu erau mai buni decât arendaşii.

Afluxul ţăranilor la oraşe

Pentru a scăpa de clacă şi de celelalte obligaţii faţă de proprietar, ţăranii au început să alerge la oraşe, să-şi cumpere acolo locuri, să-şi clădească pe ele case şi să se mute în ele, satisfăcând condiţiile legale de strămutare (art. 144 al Regulamentului organic). Singura stavilă legală, pe care o puteau pune proprietarii navalei sătenilor la oraş, o constituia ultimul paragraf al acestui articol, care restrângea dreptul de strămutare la una sau două familii de ţărani dintr-un sat, în cursul unei catagrafii (7 ani).

Această stavilă a fost înlăturată însă de guvernul lui Al. Ghica prin jurnalul său din 30 octombrie 1837, când s-a acordat sătenilor care puteau dovedi cu acte autentice că au achiziţionat, prin moştenire sau cumpărare, la periferia oraşelor, terenuri cu case construite pe ele, libertatea de a se muta în acele oraşe, fără a limita numărul de familii dintr-un sat la două în şapte ani, dar cu respectarea tuturor celorlalte condiţii de strămutare.

Afluxul sătenilor la oraşe - este vremea înfiinţării şi popularii noilor oraşe de la Dunăre - a stârnit însă teama proprietarilor de a-şi vedea moşiile lipsite de forţa de muncă. Obşteasca Adunare s-a făcut ecoul acestei temeri. Astfel, conflictul pe tema învoielilor pentru prisoase a fost agravat de dezacordul dintre Adunare şi domn în privinţa strămutării sătenilor la oraşe şi, în general, a mutării lor de pe o moşie pe alta.

La 9 mai 1842, Adunarea a cerut domnului să abroge jurnalul din 1837, care facilitase popularea noilor oraşe, şi să interzică strămutările pe viitor. Ea a cerut de asemenea ca cei ce s-au strămutat în perioada 1838-1842 să fie trimişi înapoi. Al. Ghica a respins cererile Adunării. Dar aceasta, pe baza unui raport semnat şi de Bibescu, a declarat ilegal jurnalul în chestiune şi a cerut din nou domnului să anuleze toate strămutările făcute în virtutea acestui jurnal. Ghica a refuzat şi a suspendat dezbaterile Adunării, dar în urma anchetei ordonate de Curţile suzerană şi protectoare a abdicat (octombrie 1842).

Căimăcămia, care a urmat lui Al. Ghica, a interzis în octombrie 1842 ţăranilor să cumpere locuri la oraşe. Bibescu n-a putut anula autorizaţiile anterioare de strămutare, acordate sătenilor pe baza jurnalului din 1837, şi n-a îndrăznit să aducă înapoi, după cum insistau proprietarii, pe clăcaşii care se mutaseră până atunci la oraşe sau pe unele moşii boiereşti. Dar în primăvara anului 1843, el a anulat acest jurnal şi a interzis sătenilor să se mute pe terenurile cumpărate de ei. Dreptul de strămutare al ţăranilor a fost practic anulat şi afluxul lor la oraşe oprit.

Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova boierii n-au reuşit să oprească pe cale legală afluxul ţăranilor la oraşe. Odată strămutaţi la oraşe, foştii clăcaşi deveneau „liberi de clacă”, dar numai puţini dintre ei ajungeau meşteşugari şi negustori, iar alţii, şi mai puţini, reuşeau să devină proprietari de ateliere şi „dugheni”, şi anume cei mai înstăriţi. Ceilalţi, înscrişi printre birnicii oraşelor, se îndeletniceau cu agricultura sau cu cărăuşia.

Cei mai mulţi lucrau vremelnic ca angajaţi cu ziua. În aceste împrejurări, puţini dintre ţăranii imigraţi în oraşe izbuteau să devină producători independenţi în sfera industriei. Majoritatea lor îngroşau rândurile plebei orăşeneşti. Totuşi, afluxul ţăranilor la oraşe dovedeşte în ambele ţări, pe de o parte, înăsprirea exploatării feudale, iar pe de alta, înmulţirea braţelor de muncă devenite „libere”.

Lupta ţărănimii împotriva exploatării

Exploatarea tot mai cruntă a ţăranilor - atât prin clacă, dijmă şi prin sistemul învoielilor agricole, cât şi prin creşterea obligaţiilor către stat (capitaţie, militari, dorobanţi, lucrul la drumuri etc.) şi către comună (datoriile săteşti) - a întâmpinat o dârză rezistenţă din partea lor. Cea mai frecventă formă de luptă de clasă pe timpul lui Kiselev şi Al. Ghica a fost jalba. Din jalbele primite zilnic de Ghica, nouă din zece proveneau de la ţărani. Frecvente sunt şi cazurile de incendiere a şirilor de fân şi de grâu.

Ele se comiteau „din ura nutrită de clăcaşi faţă de proprietari şi arendaşi pentru datoriile proprietăţii”, după declaraţia unui ocârmuitor de judeţ. Dacă făptaşul rămânea nedescoperit şi dacă se constata că sătenii nici n-au avut organizată straja, nici n-au sărit să stingă focul, întreg satul era condamnat la despăgubiri. Şi în aproape toate cazurile sătenii nu săreau să stingă focul, iar făptaşul nu putea fi descoperit. Uneori focul era pus în plină zi. Ţăranii din satele de pe marginea Dunării dădeau foc toamna la fâneţele de pe câmpuri. Uneori fânul aceluiaşi stăpân era aprins în fiecare an.

Incendierea şirilor de grâu şi de fân s-a înteţit în timpul domniei lui Bibescu. Acesta a ordonat în 1844 instanţelor judecătoreşti să procedeze cu şi mai multă severitate în cazul proceselor de această natură. Incendiile au continuat însă, cu toate măsurile de represiune luate de stăpânire, vizând grânele şi nutreţul proprietarilor, arendaşilor şi chiar al ţăranilor înstăriţi.

Fenomenul a luat amploare în cursul anului 1847, când, datorită intensificării maxime a exportului de cereale, s-a înăsprit exploatarea clăcaşilor, care erau obligaţi să se achite în muncă de toate obligaţiile lor. Acum a intrat în acţiune, mai aprig ca oricând, şi aparatul de represiune, făcând răspunzător şi constrângând la despăgubire fără drept de apel întreg satul unde fusese pus focul.

Când ţăranii, în lupta lor cu proprietarii şi arendaşii, ridicau glasul sau ameninţau organele de constrângere, căutându-şi uneori în masă dreptatea, chiar prin violenţă, ei erau taxaţi drept „răzvrătiţi”, iar acţiunea lor drept „zurbalâc” sau „răzvrătire”. În timpul zurbalâcului, ţăranii treceau la bătăi şi chiar la uciderea exploatatorilor, ca în cazul ţăranilor din Armăşeştii de Sus şi de Jos (Romanaţi), care au ucis în vara anului 1831 pe arendaşul care le cerea pe nedrept o sumă imensă de bani.

Un mare zurbalâc a avut loc în 1835 la Slănic, când ţăranii care lucrau la ocna de sare au bătut crunt pe arendaşul care-i silea să-şi facă cumpă” râturile la băcănia lui şi-i ameninţa cu majorarea clăcii. La această mişcare s-au asociat şi băcanii ruinaţi. La moşia Mărginenii de Sus (Saac), ţăranii au sărit asupra subocârmuitorului de plasă, gata să-l ucidă pentru modul cum ancheta reclamaţia lor împotriva abuzurilor arendaşului. La fel ţăranii din Cacova (Dâmboviţa) săriră asupra ocârmuitorului, în timpul aplicării unei sentinţe judecătoreşti ce-i năpăstuia.

Datorită faptului că exploatarea şi asuprirea ţăranilor au crescut în perioada regulamentară - de astă dată însă nu atât în interesul fiscului, cât în cel al proprietarilor şi arendaşilor - strămutarea şi fuga în interior şi peste hotare ating proporţii deosebite. În Moldova, lupta de clasă cunoaşte în perioada regulamentară proporţii şi o intensitate fără precedent, cum s-a arătat mai sus. Nu există sat în care să nu se fi produs mişcări ţărăneşti. Pribegirile masive peste Prut, ca şi strămutările şi fugile continue, au produs serioase dificultăţi interne.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …