Absurd

În literatură, absurd înseamnă incoerent, iraţional şi ilogic. Literatura absurdului cultivată în secolul al XX-lea are la origine filozofia existenţialistă şi teoria lui Albert Camus din eseul Mitul lui Sisif, potrivit căreia absurdul este divorţul constatat şi depăşit cu luciditate între om şi lumea golită de sens.

Literatura absurdului este o expresie a neputinţei de a înţelege şi de a structura legile cele mai generale ale existenţei; ea încearcă să izoleze drama individului pierdut într-o lume neînţeleasă şi ostilă. Literatura absurdului nu este şi absurdă; problematica ei dobândeşte adesea caracter simbolic.

Evenimentul fondator al acestei literaturi este piesa de teatru Cântăreaţa cheală de Eugen Ionescu (1950), dar cuprinde opere de o mare diversitate. Teatrul absurdului (Eugen Ionescu, Samuel Beckett) se opune teatrului angajat, cu semnificaţie politică, constituindu-se ca o reflecţie comică sau tragică asupra solitudinii individului, a imposibilităţii comunicării în lumea modernă, în literatura română, primul autor de proză a absurdului este Urmuz.