Monthly Archives: martie 2017

Balcanism

Ca orientare literar-artistică, balcanismul se defineşte nu doar prin predilecţii şi opţiuni tematice („lumea” amestecată a Balcanilor, dar şi cea din spaţiile de iradiere a acestui spirit, moştenirea Bizanţului, istoria marcată de dominaţia otomană, ca şi urmele lăsate de un astfel de trecut), ci, înainte de toate, prin conştiinţa necesarei asumări a acestei „dimensiuni” în complexitatea identităţii româneşti (pe o scală de atitudini şi evaluări, corelate, de la totala adversitate – linia Nicolae Filimon – Mateiu I. Caragiale – până la extrema simetrică, de „mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann” – Ion Barbu). Întreg câmpul manifestărilor în literatură …

Read More »

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc. În Europa apuseană, balada însemna iniţial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar şi o poezie cultă, cu sau fără formă fixă. În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele …

Read More »

Avangardă

Avangarda este un nume generic dat unor orientări şi grupări literar-artistice moderniste apărute îndeosebi la începutul secolului al XX-lea. Dacă originile metaforei „avantgardei” coboară, după cum argumentează Matei Călinescu, până la mijlocul secolului al XVI-lea, mişcările artistice grupate sub denumirea omonimă reprezintă un fenomen al secolului al XX-lea, puternic asociat conceptului de modernitate cu care, de cele mai multe ori, se şi confundă. Ca atitudine şi orientare, avangarda reia in extremis aceeaşi configuraţie temporală a modernismului (conform căreia trecutul este reductibil la o conştiinţă normativă osificată şi astfel sacrificat în numele ideii de progres şi viitor salvator): apologia nonconformismului pe …

Read More »

I.L. Caragiale, romanticul

Există doi autori – Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale – faţă de care intelighenţia românească (n-am spus doar critica literară din România!) are o fundamentală datorie comună: urgenta coborâre de pe soclurile mortificante unde idolatria şi indolenţa de spirit comunitare i-au plasat contraproductiv şi redarea lor, în egală măsură, circuitului viu al culturii naţionale şi lor inşile în ipostaza de repere active şi personalizate ale literaturii contemporane. Dramaticul strigăt eminescian „Pe mine, mie redă-mă!” îmbracă o actualitate dureroasă; amânarea demersului, din indiferent ce motiv, riscă să genereze consecinţe nefaste incalculabile pe termen mediu şi lung. Prima absolut necesară operaţiune, în …

Read More »

Aprecieri şi referinţe critice despre Gelu Negrea

Gelu Negrea se înscrie în descendenţa unor critici dispuşi să treacă textul au peigne fin, adică să-l pieptene cu infinită atenţie la detalii, restabilindu-l în litera lui, acolo unde a fost citit mai mult sau mai puţin greşit spre a-i putea remarca spiritul adevărat. Nu intuiţiile globale şi nici ispita monografică sunt de observat în Anti-Caragiale sau la maeştrii autorului ei, Ş. Cioculescu, Al. George, Şt. Cazimir, convinşi, cu toţii, că diavolul caragialian se ascunde în amănunte. (…) Dracul, acela ascuns în detaliile textului, nu e (…) chiar atât de negru. Înfrângându-ne rutina lecturii, vom observa că Gelu Negrea are …

Read More »